Povestitor egal entertainer.

articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06
» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza

Neil Gaiman, studiu de caz

Daca ar fi sa ma pronunt asupra comentariilor de carti aparute pe bloguri de cititori din Ro, as spune ca, atunci cand imi dau silinta sa le parcurg, multe dintre ele mi se par total irelevante. Rateaza kilometric tinta, pierzandu-se in detalii secundare, in amanunte autobiografice de tipul „ce faceam in dimineata cand am deschis prima oara cartea“ sau „cat timp mi-a luat ca sa trec de la capitolul doi la capitolul cinci“, in epitete de tipul „frumos“ sau „dragut“ si in tentativa de a imita, dezinvolt, stilul fiecarui autor pe care il povestesc dezordonat, cu impresia ca-l stampileaza cu verdicte dure si ca-l transeaza in analize exhaustive.

Critici si bloggeri

Cred ca – oricat de conservator ar suna acest lucru – critica literara ar trebui lasata in seama unor oameni cu un minim de antrenament in acest sens. Nu spun ca revistele culturale ar publica numai cronici stralucite, ca in randul absolventilor de litere nu s-ar afla destule victime si catastrofe ale educatiei umaniste facute la gramada si, in definitiv, cititorul e liber sa aleaga: blogul sau revista, recenzentul de ocazie sau criticul autorizat. Apoi, criticul cu patalama (cine ii da, totusi, acest titlu? diploma de absolvire a literelor? masteratul, bursa la Oxford, doctoratul? opinia breslei, care il va recunoaste, tacit sau prin titlu de membru al USR, de coleg?) e liber sa se mute, si el, pe blog; nu mediul in sine dauneaza credibilitatii, ci lipsa capacitatii de organizare a discursului critic, pe de o parte, si de desfasurare a analizei si de stabilire a diagnozei, pe de alta parte. Spiritul de observatie este un lucru bun, si cand mergem pe strada si bagam in seama amanuntele care ne inconjoara, si cand privim tablouri sau citim carti; insa acesta nu este suficient; de la observatia oricat de patrunzatoare la fisa clinica a cartii, cu genul ei proxim, istoria cazuistica si diagnosticul precis – cu care ceilalti specialisti vor fi de acord sau nu – e un salt mare, pe care critica de pe bloguri nu reuseste sau nu vrea, in general, sa-l faca sub nici un chip.

Desigur, exista si mari avantaje ale scrisului pe blog. Le-am aratat ori de cate ori am incercat sa iau apararea unor bloggeri, in fata unor argumente de tipul „blogosfera e o hazna“, „blogosfera e refugiul tuturor frustratilor care n-au unde sa publice“, „blogosfera va disparea inainte sa apara“ sau sa arat de ce acest mediu e, cu adevarat, atat de atragator, de promitator si de exploziv pe cat se spune. Libertatea de a scrie pe un blog personal nu e conditionata de nici un superior ierarhic si de politica nici unei publicatii; un articol de pe blog nu e limitat de rigorile presei scrise si ale jurnalismului mainstream, ceea ce inseamna ca intr-o cronica de pe blogul propriu poti sa spui inclusiv ce faceai in dimineata cand ai deschis prima oara cartea; opinia de pe blog e – inca – in afara agorei cu orgolii literare si poate fi exprimata sub protectia (n-as spune demna, nici recomandabila, dar nici josnica sau foul-play) a anonimatului, ceea ce inseamna ca se poate scrie orice, despre cartea oricui ai chef; in sfarsit, pe un blog se va scrie mai putin despre zona monden-comerciala, se vor lauda in mai mica masura titlurile de prima linie ale editurilor mari, si vei avea sanse sa gasesti recenzii despre carti pe care zona revuistica le ignora – cum ar fi traducerea romanului „Zei americani“, al lui Neil Gaiman (Ed. Tritonic, 2006).

O reteta de creative writing

Inca un avantaj al blogurilor: textul titularului va fi mai mult sau mai putin la obiect, mai mult sau mai putin inchegat/dezlanat, insa comentariile se vor dovedi cel putin la fel de interesante. Parcurgand un astfel de comentariu, am dat peste o trimitere la una dintre povestirile scurte ale lui Gaiman. „«How to talk to girls at parties» («Cum sa intri-n vorba cu fetele la petreceri») este scrisa in stilul Gaiman caracteristic, si cuprinde chiar bine toate aspectele in cateva pagini“, spunea comentatorul. Despre ce e vorba: „How to talk…“ urmareste doi adolescenti de 15 ani care ajung, manati de hormoni, la petrecerea gresita, intalnesc o multime de fete dragute si putin ciudate si realizeaza, la sfarsit, ca e posibil sa fi avut, de fapt, de a face cu niste creaturi supranaturale, sau cu niste extraterestri. Povestirea ilustreaza, intr-adevar, un sablon: frivolitati si lucruri serioase, spuse pana la jumatate, mistere abia intrezarite, din spatele valurilor, un stil usor poetic, usor ironic, limbaj colocvial, bruiat de o subtilitate intelectuala mascata, dialoguri firesti, povestire densa si antrenanta, cu intamplari care se succed rapid si iau, adeseori, turnuri neprevazute, totul construit pe un background stiintific si mitologic solid. O reteta desavarsita de creative writing anglo-saxon, care asigura, in acelasi timp, flexibilitatea si stralucirea invelisului – cu alte cuvinte, succesul de librarie si accesul la un public destul de larg (limitat, totusi, de cercul, oricat de cuprinzator, al cititorilor de S.F. si Fantasy) –, pe de o parte, si duritatea si consistenta miezului – altfel spus, validitatea estetica si profunzimea mesajului filosofico-literar –, pe de alta parte.

Nici macar nu putem sa sustinem, condescendenti, ca literatura de acest fel e comerciala: in zona comercialului aruncam acele lucruri prea usor digerabile, care sufera de prea mult sclipici pe ambalaj, si de un deficit de substanta dedesubt, sau, cu o metafora a lui Gaiman, din „Zei americani“ – zaharina fara calorii, care umple stomacul bietelor vietuitoare, dar nu le ofera acestora nici un strop de energie, si care provoaca, in final, moartea prin inanitie (intelectuala, am putea spune in acest context) a creaturilor care-o consuma.

Iata un paragraf din „How to talk…“: „A inceput sa-mi sopteasca ceva in ureche. E un lucru foarte ciudat cu poezia – poti sa-ti dai seama ca e poezie, chiar daca nu vorbesti limba. Poti sa auzi greaca lui Homer fara sa pricepi o iota, si stii, totusi, ca e poezie. Am auzit poezie poloneza, si poezie inuita, si am stiut ce era fara sa stiu. Soapta ei era exact asa. Nu stiam limba, dar cuvintele ei si-au facut albie prin mine, in mod desavarsit, si cu ochii mintii am vazut turnuri de sticla si de diamant; si oameni cu ochii de un verde extrem de palid; si, de neoprit, in spatele fiecarei silabe, am putut sa simt inaintarea neobosita a oceanului“ (traducerea imi apartine).

Zane si zei

Cateva lucruri despre Neil Gaiman: a debutat ca jurnalist, si prima sa carte a fost o biografie a trupei Duran Duran; a scris, o vreme, benzi desenate si romane grafice (si inca mai scrie) si scenarii pentru televiziune (BBC), pentru desene animate si film. Multe poezii, povestiri scurte, texte pentru cantece, eseuri, reportaje si cronici literare, si vreo 14 romane, antologii si carti pentru copii. Cateva dintre acestea au fost – sau vor fi in curand – ecranizate, cu mare tam-tam: „Neverwhere“, „MirrorMask“, „Coraline“ (urmeaza in 2008). In august 2007 s-a lansat in America o ecranizare care are toate sansele sa devina urmatorul blockbuster fantasy al planetei: „Stardust“ („Pulbere de stele“, in regia lui Matthew Vaughn), cu De Niro, Michelle Pfeiffer, Claire Danes si Peter O’Toole in distributie (Ian McKellen da vocea din off). Toate acestea le-a facut in 46 de ani (e nascut in noiembrie 1960, UK).

Gaiman are si un blog – sau, ma rog, un site personal, diferenta e tot mai mica – construit, initial, in jurul romanului „Zei americani“; il veti gasi tastand www.neilgaiman.com. Aici puteti descoperi date bio-bibliografice, fotografii, interviuri, povestiri complete, recenzii despre Gaiman, sfaturi catre tinerii scriitori (inclusiv pentru autorii de benzi desenate; iata unul: sa ai ceva de spus e un lucru esential, chiar si intr-un BD!) si detalii suplimentare sau chei ale unor romane.

„Pulbere de stele“ e, si acesta, un roman care ilustreaza foarte bine reteta Gaiman. O economie desavarsita – poate prea desavarsita! – de mijloace si de tehnici narative, o conceptie inginereasca asupra naratiunii, care se desface, modular, in componente atent lucrate, alerte, concise, proiectate sa se suprapuna milimetric, la sfarsit, si sa re-creeze un desen de puzzle perfect. Nici un personaj nu ramane in aer, nici un detaliu, pomenit undeva, nu va fi nefolosit, nici un fir epic nu se va agata, pe parcurs, pentru a atarna cu capatul dezlegat. In fundal, contrastul dintre lumea anosta, a Angliei de la inceputul epocii victoriene, si taramul viselor, sau al zanelor, mult mai mare decat cel al „lucrurilor asa cum sunt“, deoarece cuprinde toate basmele, inchipuirile si lucrurile pe care oamenii le-au uitat vreodata.

Pentru un basm livresc, cartea e prea concentrata. In cele doua sute de pagini, se intampla destule lucruri, insa cititorul nu apuca sa se obisnuiasca cu universul fantasy, sa se scufunde in el, sa se ataseze de personaje. De aceea, poate, multi dintre autorii S.F. si Fantasy prefera sa rezolve intrigi precum cele exploatate in „Pulbere de stele“ – un drum al initierii, o iubire dintre un muritor pe jumatate om, pe jumatate urmas al zanelor, si o stea, o vrajitoare foarte rea si foarte disperata, care vaneaza tineretea vesnica, o competitie fratricida pentru tronul unui regat puternic, o printesa care asteapta, sub forma de pasare, sa-si recapete libertatea – in trei, sau in sapte volume groase.

Gaiman a sacrificat potentialul de maraton al acestor povesti pentru o cursa rapida si acrobatica, plina de gratificari si de bonus-uri savuroase: o scena foarte hazlie, o remarca deep, un loop ametitor al povestirii, o perspectiva neasteptata, care da basmul/realitatea peste cap. Iata un astfel de bonus – o discutie intre (anti)erou si mama sa: „Tristan Thorn, timp de aproape optsprezece ani nu ti-am cerut nimic. Iar cand iti cer si eu ceva – o mica favoare – ma refuzi. Ia spune, Tristan, asa trebuie sa te porti cu mama ta?“. Evident, la moda sunt antieroii gen Harry Potter, fara cine stie ce talente de vrajitori sau razboinici, incapabili sa faca mare lucru si ajunsi cu bine la final prin bunavointa unor adjuvanti, sau prin noroc. Tristan Thorn e, si el, unul dintre ei. Totusi, la final devine un conducator bun, invata ceva si castiga, daca nu skill -uri magice, cel putin libertatea de a fi de capul sau: „Dar mai sunt multe locuri pe care nu le-am vazut inca. Si o gramada de oameni pe care nu i-am cunoscut. Fara sa mai vorbim de toate relele indurate de cei drepti, de ticalosii ce trebuie pedepsiti, de peisajele ce trebuie vazute, stii, chestii de felul asta“. Totul e bine cand se termina cu bine, si in aer pluteste iz-ul de comedie shakespeariana.

Intre doua vraji, personajele lui Gaiman merg la toaleta – de fapt, nu se duc dupa tufisuri, ci „se pisa“, asa, in mijlocul legendei –, au slabiciuni, sufera de boli si isi rezolva, fara nici o jena, cele mai omenesti probleme. Basmul se intalneste cu comedia fara a-si pierde aerul fabulos si fara a semana pana la identificare – ca in cazul universurilor imaginate de Terry Pratchett, de pilda – cu lumea occidentala de zi cu zi. Din ceea ce am aflat despre film, am impresia ca acesta a reusit sa strice, cu deplina bunavointa, esenta romanului – prin urmare, cititi-l inainte ca Hollywood-ul sa va trimita la cinema!

„Zei americani“ functioneaza dupa aceleasi principii, cu cateva diferente. Porneste de la contingent, de la realitatea contemporana, pe care o descrie, cumulativ, in fundal, pentru a ajunge in imanentul fictional, in spatiul mitic al zeilor transportati, in mii si mii de ani, in mintile tuturor indivizilor, triburilor sau natiilor care s-au asezat pe teritoriul numit, astazi, America (de Nord, si mai restrans: USA). Si acesta este un roman al initierii, insa mai putin basm si poveste cu zane si mai mult thriller metafizic (o notiune asociata, prima oara, cu romanele lui Chesterton) si reflectie asupra istoriei si culturii americane. Un alt citat, pe care l-a extras, in engleza, tot un comentator de blog: „«Me too. So now I’m living here in the north. Long way from white man’s diseases. White man’s roads. White man’s road signs. White man’s yellow Miatas. White man’s caramel popcorn». «White man’s beer?». Whiskey Jack looked at the can.«When you people finally give up and go home, you can leave us the Budweiser breweries», he said“.

Mai mult umor negru, mai multa sobrietate – plus drame de constiinta, dileme etice si niste pasaje foarte reusite despre venirea popoarelor in USA: corabii imputite, ticsite cu imigranti si sclavi, nedreptati greu de imaginat, atrocitati de nedescris. Toate lasate sa respire pe un spatiu mult mai generos, cu un personaj complex – un detinut oarecare cu o profunzime spirituala greu de imaginat pentru cineva cu datele lui de buletin –, care pastreaza, pana la sfarsit, un mister transformat in catalizator pentru motorul epic al romanului. Acest motor, puternic si febril, nervos si fiabil, e piesa-cheie a fantasy -ului, gata sa arunce, in orice clipa, pe orbita caroseria fictionala a acestuia. Zeii sunt adunati din toate mitologiile, din toate epocile istoriei – din Egipt, Irlanda, Norvegia, Islanda, India, China, lumea araba s.a.m.d. –, dar si din cultura pop de dupa razboi, si se impart in vechi si noi, in domni ai razboiului, virilitatii si spanzuratorii si stapani ai autostrazilor, Internetului si mass-media. Furtuna se apropie, batalia dintre cele doua tabere e gata sa inceapa, si echilibrul depinde de un singur pion: Shadow, umbra, neantul, muritor de rand si fiu legendar de zeu. Adaugati o scena erotica homosexuala, intre un arab si un ifrit (un spirit al focului), o disectie a unei tinere fete, descrisa pe multe pagini, cu lux de amanunte, si va veti forma o cu totul alta parere, dincolo de baghete magice si de zane, despre un fantasy.

Povestitor egal entertainer

Neil Gaiman nu produce, dupa reteta sa eficienta si directa, branza buna intr-un burduf de calitate: branza si burduful, continutul si ambalajul, sunt parte ale aceluiasi intreg, format, dintru inceput, ca atare: stilul nu e un device sau un supliment care va indulci intalnirea cu nucleul amar al mesajului; fara a eluda esteticul sau adevarul, naratiunea cu iz de thriller sau de adeventure picaresc nu e un pretext pentru adevaruri grele, nici pentru experimente estetice complicate. Forma si continutul cresc impreuna, in acelasi timp si in acelasi fruct, si, odata ajunse la maturitate, isi pierd trasaturile distincte, anuleaza zonele intermediare, de separare. Desi ii citeaza, adesea, pe postmoderni (pe Pynchon, in special), Gaiman nu are nimic in comun cu moartea povestirii, nici cu diluarea, disiparea sau cu supliciul si exilul ei.

Gaiman e un povestitor in cel mai pur sens, shakespearian, as spune – Shakespeare fiind marele sau model, alaturi de Tolkien sau Roger Zelazny – care ofera suspans si adrenalina cu asupra de masura, ingloband, in acelasi timp, cultul pentru substanta si mesaj al modernilor si ironia si detasarea postmodernilor. Poate ca post-postmodernismul este iesirea literaturii din creuzetul experimentului narativ si intoarcerea ei in librarii: rezultatul unui proces de epurare, care a lasat pe retorta impuritatile si balastul, complexele de inferioritate ale cititorului si aroganta autarhica a autorului, drumurile anevoioase spre fundaturi textuale si experimentele voit-esuate cu oglinzi crapate purtate pe drum, orele de teroare estetica pura, de travaliu cu speranta unui deznodamant inexistent, „totul merge, chiar daca nimeni nu ma intelege“, „cu cat pricep mai putini, cu atat sunt un scriitor mai bun“, paginile interminabile si greoaie, decriptarile chinuitoare ale unui non-limbaj lipsit de inteles. Cititorul si-a platit pretul emanciparii, scriitorul si-a umplut rezervoarele orgoliului si si-a facut, tiranic, de cap dupa umoare si voie, peste capul sau. Poate ca a sosit acum timpul – si formula Gaiman, care impune un nou standard, arata acest lucru – ca scriitorul sa devina ceea ce a fost: un povestitor, un entertainer, traind din talentul si din arta sa, masurate direct prin reactia cititorilor in slujba carora a sosit timpul sa se aseze din nou, de bunavoie si cu toata bunavointa de care e in stare.

---