Superlativele criticii si literatura ca atare
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
„Dinti albi“ este o carte ce abordeaza probleme pe care literatura postcoloniala le-a adus adesea in centrul operelor literare ale ultimelor decenii. Evident, o carte despre identitatea etnica; sau, poate, la o lectura mai atenta, (si) despre confuzie si consecintele sale la nivelul societatii sau al individului
„Unul din cele mai impresionante debuturi din ultimii ani“, „o carte extraordinar de inteligenta, remarcabila si uimitoare“, sau, dimpotriva, „simplul rezultat al unei precocitati artistice ce lucreaza exclusiv dupa retetele altora, echivalentul literar al unei noi Shirley Temple, dar lipsit de un orizont real si de semnificatii profunde“? Este intrebarea – de fapt, doar una dintre intrebarile – la care trebuie sa raspunda cititorul romanului „Dinti albi“ al lui Zadie Smith. Aparut in anul 2000 in Marea Britanie, castigator al Premiului ziarului „Guardian“ pentru debut si al Premiului comemorativ James Tait Black pentru fictiune, romanul a produs nu numai senzatia unui succes rasunator – in paranteza fie spus, anuntat cu multe luni de zile inainte de aparitia cartii... –, ci si nesfarsite discutii, purtate doar uneori pe teritoriul strict al ideilor literare. Caci, daca o parte a criticii a remarcat in primul rand faptul ca autoarea, Zadie Smith, e de culoare (sau macar pe jumatate de culoare, mama ei fiind jamaicana), alte voci au adus in discutie mai cu seama onorariul – neobisnuit pentru un debutant – pe care editura l-ar fi oferit tinerei scriitoare inca din toamna lui 1997 pentru definitivarea cartii. Amanunte care, desi neliterare, au avut darul de a-i crea romanului o aura de glorie inca inainte de aparitie. Prin urmare, primele exemplare s-au epuizat rapid din librarii, „Dinti albi“ fiind imediat comparat, prin problematica si stil, cu marile constructii narative ale lui Peter Carey, Salman Rushdie sau V.S. Naipaul. Dincolo de amanuntul ca aceasta carte are aproape cinci sute de pagini – dintre care nu chiar toate se citesc cu aceeasi usurinta si bucurie din partea cititorului, asa cum numerosi cronicari literari s-au cam grabit sa afirme –, raman de discutat problemele esentiale legate de tematica romanului in sine, precum si modul in care indrazneata tentativa a autoarei este realizata pana la capat.
Fapt evident inca din primele pagini, „Dinti albi“ este o carte ce abordeaza probleme pe care literatura postcoloniala le-a adus adesea in centrul operelor literare ale ultimelor decenii, facand uz de aspecte cum ar fi subordonarea politica, ideologica sau de alta natura, relatia cu Celalalt, precum si mecanismele – nu intotdeauna foarte subtile – ale puterii. Evident, o carte despre identitatea etnica; sau, poate, la o lectura mai atenta, (si) despre confuzie si consecintele sale la nivelul societatii sau al individului, dar si despre urmarile colonialismului – mai cu seama daca ne gandim ca majoritatea personajelor sunt venite la Londra tocmai ca urmare a epocii coloniale. In plus, o carte care, alegand sa se raporteze subtextual la Shakespeare (la fel cum, de altfel, Rushdie insusi facea in „Furie“) prin epigraful preluat din „Furtuna“, „Trecutul e un inceput“, trateaza, evident, tema trecutului, istoric sau personal si modul in care viata personajelor este influentata de acesta. Pana aici, nimic absolut nou pentru cititorul familiarizat cu tematica operei lui Rushdie sau Naipaul, ca sa ne raportam doar la aceste doua nume.
De ce nu avem roman britanic?
Dar dezbaterea legata de succesul acestui roman in spatiul cultural britanic, cunoscut ca suficient de refractar la noii autori si, pe de alta parte, ca un spatiu destul de inchis, in general, trebuie sa porneasca mai de departe. Si sa aiba in vedere, in primul rand, o serie de aspecte ale evolutiei literaturii britanice din ultimele decenii. Pentru ca, sa nu uitam, comparat cu inflorirea romanului din Statele Unite ale Americii, ca sa nu mai vorbim despre cel din America Latina, romanul britanic din ultima vreme se afla intr-un clar dezavantaj. Astfel, trecand in revista realizarile – si, mai ales, nerealizarile genului –, D.J. Taylor se intreba, retoric, inca din 1989 – intrebare care va fi reluata obsesiv in urmatorii ani – unde este scriitorul britanic de talia unui García Márquez sau a unui Gore Vidal. Aceasta problema, deschisa de Taylor, ca o adevarata cutie a Pandorei, prin studiul sau „A Vain Conceit“, va continua sa ramana nerezolvata ani in sir. Caci, dincolo de statistica pura, in conformitate cu care in Marea Britanie apar cateva mii de romane anual (iar Taylor cita uluitoarea cifra de 6000 doar pentru anul 1989), marile realizari si solidele constructii narative au continuat sa se lase asteptate. Paradoxurile literaturii n-au intarziat, insa, prea mult ca sa apara, in sensul ca, in ultimii ani, mai ales in ultimul deceniu, renumele de scriitori britanici – buni, chiar daca nu neaparat mari sau de talia unui García Márquez – a revenit unor autori de origini diferite, cum sunt japonezul Kazuo Ishiguro, chinezul Timothy Mo, indianul Salman Rushdie... Rezultat, s-a spus, si acesta tot al colonialismului, ei reprezentand, mai mult sau mai putin, linia pe care critica de specialitate a numit-o „literatura postcoloniala“. Tratand mai ales teme legate de relatia dintre centru si periferie, dintre un aici si un acolo, dintre oamenii albi si cei de alte rase, autorii enumerati au reusit sa contureze un climat literar aparte, din ce in ce mai dispus sa-i accepte pe ceilalti – scriitori sau personaje – pe un teritoriu altadata inchis ermetic. Zadie Smith, raportandu-se la aceasta traditie sui-generis si folosindu-se de o serie de procedee si tehnici literare deja impuse publicului cititor, dar avand, pe deasupra, si avantajul de a fi trait toata viata in Marea Britanie (dar deopotriva si avantajul – sau dezavantajul – de a fi fost privita, cel putin in copilarie, drept diferita de ceilalti copii, chiar daca numai prin culoarea pielii), reuseste sa se inscrie perfect in contextul literar al prezentului mediului literar britanic, unde un roman ca „Dinti albi“ a facut senzatie si a fost privit ca o remarcabila reusita.
„O societate post-rasiala“
Avand tendinta de a prezenta in extenso „o societate post-rasiala“, dupa cum autoarea insasi marturiseste, „Dinti albi“ este compus din numeroase linii narative ce abordeaza teme diferite – de aici si dificultatea cu care s-au confruntat criticii cand au incercat sa incadreze romanul intr-o anumita linie tipologica. Considerat, pe rand, roman istoric, de familie, de dragoste (iar lista ar putea continua), „Dinti albi“ incearca sa fie macar cate ceva din toate acestea. Actiunea incepe in ziua de Anul Nou din 1975, cand Archie Jones, in varsta de patruzeci si sapte de ani, parasit de sotie, decide sa-si puna capat zilelor, dar, fiind salvat – sau, mai bine zis, impiedicat sa-si puna planul in aplicare – ajunge sa-si acorde o a doua sansa si sa se casatoreasca rapid cu mult mai tanara Clara, o jamaicana din randul Martorilor lui Iehova. Pe de alta parte, prietenul lui Archie, Samad Iqball, cel pe care-l cunostea inca din timpul celui de-al doilea razboi mondial, se casatoreste si el cu mult mai tanara Alsana, iar gemenii lor, Magid si Millat vor creste impreuna cu Irie, fiica lui Archie, prietenul regasit in Londra, oras care, astfel, tinde sa semene tot mai mult cu un nou Babel... Cel de-al treilea plan narativ e legat de familia Chalfens, evrei catolici implicati in activitati stiintifice si de cercetare, al caror nume se leaga de un controversat proiect de inginerie genetica. Iar de aici planurile narative si personajele se vor amesteca la nesfarsit (sau, mai bine zis, pana la sfarsit), uneori intr-o succesiune de intamplari incredibile si, nu o data, greu de urmarit. Interpretii cartii de fata au afirmat uneori ca, urmand modelul lui Rushdie, Zadie Smith alege si ea sa scrie despre problemele lumii pe care o cunoaste cel mai bine, cele ale britanicilor al caror prezent e influentat vizibil nu numai de trecutul personal, ci si de cel al rasei. Desigur, afirmatia trebuie luata in considerare cum grano salis, dar ea cuprinde un insemnat procent de adevar, caci autoarea are tendinta de a privi lumea celor pe care epoca postcoloniala i-a adus pe taram britanic ca spre noua tara a fagaduintei drept „a wounded civilization“, dupa cum afirma Naipaul referindu-se la India. Tot de aici vine si tendinta etnocentrica a lui Smith, mai cu seama in ceea ce priveste atitudinea sa fata de limbaj, ca si dorinta de a se apropia de personaje considerate, in general, drept periferice, dar si de a descrie actiuni ale acestora care pot fi numite, pe drept cuvant extremiste, iar exemplul fundamentalismului religios al lui Millat este, probabil, cel mai potrivit. In plus, Zadie Smith pare a spune cititorului, la tot pasul, ca diferenta este cea care defineste. Nu pentru a se respecta celebra „political correctness“, ci pentru a demonstra cat mai convingator cu putinta ca nu toti oamenii sunt la fel; nici macar toti bunii cetateni britanici... Pe de alta parte, raportandu-se la planul istoric, personajele isi asuma, nu o data, rolul de naratori, mai ales Archie si Samad, si fiecare relateaza cumva din afara istoriei pe care o povestesc, dar dintr-o perspectiva explicita si intens partizana, care isi expune mereu propriul sistem de valori. Aceasta etalare a transgresarii conventiilor istoriografiei este o asociere postmoderna a doua sisteme enuntiative, cel istoric si cel discursiv. Iar ceea ce ne-a invatat scrierea postmoderna a istoriei si a literaturii, afirma Linda Hutcheon in „Poetica postmodernismului“, este faptul ca istoria si literatura sunt deopotriva discursuri, ca ambele constituie sisteme de semnificatii prin care faurim un sens al trecutului. Altfel spus, semnificatia si forma nu sunt de gasit in evenimente, ci in sisteme care transforma evenimentele trecute in fapte istorice prezente. „Metafictiunea istoriografica“ ne aminteste mereu in cunostinta de cauza ca, desi evenimentele au avut loc in trecutul real empiric, noi numim si construim acele evenimente ca fapte istorice prin selectie si pozitionare narativa. Si, in esenta, cunoastem evenimentele din trecut numai prin inscrierea lor discursiva, prin intermediul urmelor lor care pot fi identificate in prezent. Tocmai de aceea Archie si Samad sunt prezentati drept personaje picaresti ad-hoc, mereu pe drum – sau poate, mai bine zis, mereu pe fuga. De propriul trecut, de fantomele prezentului, de istorie si, mai ales, de ei insisi. Demersul lui Zadie Smith este, fara indoiala, indraznet si realizat, in unele pagini ale romanului, cu o verva fermecatoare, ce nu poate fi pusa la indoiala sub nici o forma. Iar daca superlativele revistelor literare britanice vor mai ramane in picioare si dupa cativa ani buni de la rispirea aurei de glorie a acestui debut rasunator, spatiul cultural britanic va putea sa se raporteze la „Dinti albi“ ca la un alt exemplu de reusita artistica, pe deplin comparabil cu cele ale lui Rushdie, Mo, Ishiguro sau alti scriitori, reprezentanti nu doar ai fictiunii postcoloniale, ci ai literaturii de calitate.