Fara cuvinte
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Inainte de a lansa vreo tirada cu privire la suficienta criticilor, se cuvinte sa mai aruncam cate o privire si prin ograda poetilor. Despre Liviu Antonesei, bunaoara, as zice ca si-a facut-o cu mana lui: nu atat „orbirea“ comentatorilor, cat mai cu seama exigentele autoimpuse l-au exilat pe scriitorul iesean intr-o anume marginalitate orgolioasa. Mai intai, Liviu Antonesei s-a straduit sa convinga pe toata lumea ca nu e „doar“ poet. Si a facut-o, fie si cu pretul de a-si amana cu mai bine de un deceniu debutul editorial, care s-a produs abia in 1988, cu eseurile din „Semnele timpului“ (1988), desi o buna parte a versurilor din „Pharmakon“ (1989) fusesera deja scrise inca de la finele anilor ’70. Au venit apoi „Cautarea cautarii“ (1990), „Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei“ (1999) si „Disparitia si eternitatea Eonei“ (2006), pentru ca de curand autorul sa-si antologheze productia poetica intr-un volum de 200 de pagini. Nu e putin; dar nici mult – mai ales daca punem in balanta cele patru volume de versuri (de fapt, trei, de vreme ce „Cautarea cautarii“ nu e decat versiunea „integrala“ a „Pharmakon“-ului) cu cele 11 opuri de studii, eseuri si publicistica pe care le-a publicat de-a lungul a doua decenii Liviu Antonesei.
Ce-i drept, in cazul de fata cuvantul decisiv nu-l are statistica, ci logistica. Si aceasta pentru ca, in al doilea rand, Liviu Antonesei nici macar nu e „poet“. Cel putin nu in sensul tehnic si livresc in care a fost inteleasa (inclusiv de catre colegii sai de generatie) aceasta indeletnicire aparent inutila. Alexandrin ori postmodern, scriitorul iesean nu ar putea fi decat printr-o dilatare nepermisa a termenilor, caci ceea ce-i electrizeaza dictiunea este tocmai acea nestinsa „haine de la poésie“ („Cuvantul? Acesta-i insasi minciuna/ scufundandu-se-n lucrul ei randuit“), pe care autorul nu pierde niciun prilej s-o strige-n gura mare. Dimpotriva, ceea ce caracterizeaza aceasta poezie este perpetuarea (si, mai ales, combinarea) celor doua utopii definitorii ale modernismului hard: pe de o parte, incercarea de a evada intr-un teritoriu al transpoeticului prin purificarea limbajului comun; pe de alta parte, tentativa de a submina poeticul prin instrumentarea parsiva a limbajelor nepoetice. De altfel, aceasta juxtapunere insolita a unor directii aparent incompatibile explica atat marginalitatea poetului (cel putin in raport cu exuberanta intertextuala a primului val lunedist), cat si vecinatatile sale: pe de o parte, experimentele textualizante ale unor Bogdan Ghiu sau Aurel Pantea; pe de alta, revolta antiretorica declansata de Alexandru Musina sau Mariana Marin.
Despartirea de Mallarmé
Si totusi, originalitatea lui Liviu Antonesei (care face intrucatva improprii analogiile de mai sus) vine mai ales din faptul ca cele doua directii/utopii se manifesta in cazul sau nu alternativ, ci simultan. Indiferent care ar fi retoricile la care apeleaza autorul, in discursul sau ramane mereu o tensiune esentiala care-l impiedica sa incline decisiv balanta intr-o parte sau intr-alta. De altfel, aceasta oscilatie apare inca din poemul „Ca si cum“, care deschide „Cautarea cautarii“ si pe care scriitorul il aproximeaza ca pe o „naiva, disperata incercare de a defini, de a exorciza bovarismul...“ (bovarismul limbajului, se-ntelege). Combinand secvente „nude“, extrase parca dintr-o scenografie eminescian-ivanesciana, cu fragmente de comentariu metatextual, poemul e un fel de „Inventie a lui Morel“ care sfarseste prin denuntarea brutala a caracterului fictional al intamplarilor: „apoi, nu stiu dupa cat timp,/ o trasura cu vizitiu in livrea si patru cai negri/ se apropie, se apropie incet, si doi barbati cu/ pelerine lungi, pana la pamant, inmanusati, imbutonati si imbotforati, coboara si ne ridica, ne intind in canapelele vinete de catifea si ne strecoara intre dinti gatul unei sticle turtite/ si o licoare aromata ne invadeaza/ si, atunci, exact in clipa dinaintea somnului,/ care se apropie, atunci, propozitia cu care ma/ trezisem in cap de dimineata, propozitia care ma/ tulburase toata ziua, apare inscrisa cu litere/ de foc pe o suprafata albastra si emailata si/ aceasta propozitie isi castiga intreaga claritate/ si eu ma simt linistit si adorm, iar Morel cel/ exilat pe o insula imi face strengareste din ochi...“
In ciuda pendularii continue intre cele doua formule, modelul de tinerete al lui Liviu Antonesei ramane Mallarmé, a carui influenta covarsitoare se observa atat in abundenta trimiterilor intertextuale, cat si in ciclul „Cautarea cautarii – Un cvartet (Incercare polifonica)“, compus din patru poeme al caror prototip este enigmaticul „Un coup de dés...“. Din pacate, insa, „lectia“ mallarméeana nu a fost pe deplin asimilata, de vreme ce, in ciclul citat, magia incantatorie a poetului francez se destrama in discursivitate si „filosofare“ gaunoasa: „Cuvintele, in ele insele, de-a/ pururea pururi, prin ele, in ele/ insele...// Plange copilul acesta.../ dar unde-s cuvintele sa vorbim/ despre scancetul sau?/ stralucirea acestei roze,/ neantul acestei dorinte nemarginite,/ cin’ le-ar putea transpune-n/ cuvant?/ [...] Cuvantului slava!/ Cancerul ereditar al cuvantului/ care ma locuieste, scut carnii mele/ trecatoare, cautarea si cautarea/ zadarnica a acestei cautari.// A locui in absenta ca intr-un/ adapost scapat de sub tirania/ nestiintei si a provizoratului.“ („Cautarea cautarii“)
De altfel, paradoxul a facut ca Liviu Antonesei sa-si descopere relativ tarziu una din calitatile pe care nu numai ca o avea de la bun inceput, dar care parea sa constituie chiar tinta cautarilor sale poetice. In ciclurile „Antonevroze sau Pacatele capitale“ si „Calatorie in erele geologice si alte poeme de dragoste“, versurile dobandesc o substantialitate pe care restransele imperfectiuni poliedrale din faza mallarméeana erau incapabile sa o genereze. E, poate, si aceasta una din consecintele imprevizibile ale acestui pharmakon pe care il constituie scriitura. Dar mai degraba e vorba de o exploatare ceva mai eficienta a propriilor resurse literare: incorsetata de tiparele Formei, incandescenta temperamentala a poetului nu putea sa functioneze decat contraproductiv; in schimb, pe masura ce renunta la ambitiile „puriste“, lirica lui Liviu Antonesei da la iveala o neasteptata efervescenta morala, pe care autorul o livreaza fie in ambalajul unui didacticism sarcastic, fie ca defulare nemijlocita, in care micile deraieri si redundante ale discursului devin indiciile unei constiinte in stare de alerta. Astfel se intampla, de pilda, in amplul poem „Urlu. Despartirea de lume. Un testament“, o piesa cu nimic mai prejos decat „Budila-Express“-ul lui Musina sau decat alte texte-fetis ale generatiei ’80: „O, lumea mereu in miscare. Sau lumea imobila si fixa,/ lumea ne cuprinde pe toti – ne aliniaza, ne scurteaza, ne/ catapulteaza si emasculeaza, peste noi alene danseaza/ si-apoi, apoi ne boteaza. Cu apa, cu sange, cu foc. Ne boteaza./ O, ideograma se-ntinde ca-ntr-un pustiu fara capat,/ se urca la creier ca un suvoi spermatic fara iesire,/ ca o pagoda chineza, ca o biserica vaduvita de mire./ Intoxicatie si vocatie, negri goi pe plantatie, eu si tu,/ adica noi, intr-o splendida vale a plangerii, in noroi./ O, tu, puroi al lumii care tasnesti prin ochi, o, tu, iluminare/ fara sfarsit, lasa-ma-n pace, lasa-ma-n pace – / pe mine mie reda-ma, pe mine mortii reda-ma,/ cu moartea pre viata calcand. Fara mila, peste mine calcand./ Nu mai suport, nu mai suport, nu mai suport./ Urlu, urlu, urlu. Singur – eu urlu.“
Eon + Ennoia = Eona
Vazand titlurile ultimelor doua volume de versuri ale lui Liviu Antonesei, eram gata sa pariez ca acestea anunta o intoarcere la Mallarmé, probabil pe o filiera poetica asemanatoare echinoxismului sau neoexpresionismului ardelean. In realitate, nici vorba de asa ceva. Mai degraba, poemele dedicate Eonei lanseaza un mallarméanism intors pe dos, in care transcenderea se realizeaza tocmai prin atatarea cuvintelor „impure“ ale tribului. Cu toate acestea, scenariul gnostic nu este incadrat intr-o rama parodica, ci doar redus, insa respectat cu fidelitate. Astfel, vehiculul transcenderii ramane si aici femeia, „Eona“ (nume mixt, pe care Liviu Antonesei l-a creat printr-o fuziune intre „Eon“ si „Ennoia“ – ipostaza cea mai degradata a divinului si, totodata, factorul care declanseaza criza ce determina recuperarea unitatii primordiale): „Dar imaginea din ochii tai ma cutremura. Vad!/ Vad abisul care pandeste in adancul lor ca o pantera,/ vad sarpele care-mi comunica nepasator/ respiratia gafaita a mortii, vad globurile de lumina/ aurie, stins-stralucitor-aurie care vom fi/ si trupurile noastre goale, maltratate, sfasiate/ de cainii simtului comun, de slabiciunea noastra/ interioara si de teama noastra – trupurile noastre/ splendide putrezind in gaoacea calda a nisipului.“ („Aparitia Eonei. O Uvertura“)
Ce-i drept, Liviu Antonesei nu mizeaza nici macar pe o scriitura criptica si (supra)etajata. Insa aceasta inchidere a compasului textual nu inseamna o tradare a modelului originar, de vreme ce poemul se dezvolta, in bun spirit gnostic, tocmai prin exploatarea discrepantei intre „spirit“ (forma) si „materie“ (semnificatie). Ba un posibil principiu al acestor piese este chiar acela ca reusita e cu atat mai evidenta cu cat Eona se reveleaza in materii mai „degradate“. E drept ca, mai ales in „Disparitia si eternitatea Eonei“, autorul isi pierde frecvent busola si discursul amoros se transforma adesea intr-o simpla mecanica obscena: „Varianta ad usum delphini“: „Cine-o limba/ atat de dulce/ peste suflet/ o sa-ti culce?“; „Varianta aluziva“: „Cine-o limba/ atat de dulce/ peste... / o sa-ti culce?“; „Varianta hard “: „Cine-o limba/ atat de dulce/ peste quiz.../ o sa-ti culce?“ („Interogatia infinita“) Insa, in majoritatea cazurilor, Liviu Antonesei reuseste sa stabileasca bine proportiile intre discurs si semnificatie. Astfel incat, pe orice meridiane ale oceanului ar naviga, atentia poetului ramane mereu concentrata spre aceeasi stea polara a pasiunii, capabila sa catalizeze un eros cosmogonic: „Iubirea mea cu ochi de aur/ cu lungi intinderi de matasa – / toata puterea mea de taur/ se-ascunde-n grota-ti luminoasa.// E-un du-te vino fara capat,/ o zbatere naucitoare,/ lin...tau, in dulce freamat,/ era boboc – acum e floare.// Iar gura mea pe tata-ti calda trezeste mii se spaime-n noi – / privirea Domnului ne scalda/ pentru ca iarasi ne vrea goi/ pentru ca iarasi ne vrea goi.“ („Chanson d’amour“)
Sa recunoastem: in asemenea momente, Liviu Antonesei scrie cu adevarat o poezie fara cuvinte.