Sari la conținut

Absurdistan

articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06
» cultura literara »
Autor: Daniel Cristea-Enache


Titlul celui mai recent volum de publicistica semnat Dorin Tudoran, „Absurdistan“, mi se pare intru totul definitoriu pentru proza scurta a lui Lucian Dan Teodorovici. Absurde sunt situatiile, momentele si scenele imaginate de tanarul prozator, absurd este comportamentul, adesea mecanic, al „eroilor“, absurda e, in fond, intreaga societate in care ei evolueaza, si care prezinta pronuntate, adancite trasaturi romanesti. Ceea ce in spatiul actiunii civice si al comentariului socio-politic aplicat te poate scoate din minti, facandu-te sa versi rauri de cerneala, sa participi la n marsuri de protest si sa albesti asteptand o imbunatatire a situatiei, capata in perimetrul literar caracteristici si valente usor de exploatat. Mai intai ca autorul se afla acum undeva deasupra, la adapost de noxele „realitatii“ pe care a reconfigurat-o intr-un nou joc, cu miza artistica. Simplu spus, nu mai e cetateanul care nu are cu ce sa-si plateasca intretinerea, ci un autor scriind o povestire cu un cetatean amarat care...

Cel putin temporar, Autorul este scos din cauza si se poate bucura de toate privilegiile demiurgului crud. Iar apoi, banalul ori ridicolul, esecul repetat al personajelor, scufundarea lor in nisipul propriilor ambitii, rapid faramitate, toate acestea se transforma in teme si contureaza o atmosfera in aceeasi masura cu alternativele lor pozitive. Se poate face, nu-i vorba, proza mare cu un protagonist el insusi victorios. Dar parca mai frecvente sunt cazurile celelalte, cehoviene, cu mici functionari secatuiti sau zdrobiti de viata.

„Atunci i-am ars doua palme“ reconfirma apetitul lui Lucian Dan Teodorovici pentru secventele existentiale aglomerate pe versantul ratarii. O ratare multipla: materiala si sociala, profesionala si sentimentala. Eroul favorit al prozatorului iesean este tanarul cu statut incert, din faza nebuloasa cuprinsa intre absolvirea studiilor universitare si obtinerea unui post cu care sa se capatuiasca. Atunci cand personajul scapa de acest chinuitor, obsesiv no man’s land, prozatorul il distribuie in roluri si mai dificile. Daca este insurat, e insurat cu o femeie urata, proasta, tata in sensul dur al termenului, isterica. Daca sotia e frumoasa, e si infidela. Cand cuplul are un copil, acesta e handicapat precum in „Guma de mestecat“: scuipa spre tavan si se repede sa prinda picaturile de saliva in cadere; are tuse convulsiva si vomita, consecvent, pe pantofii tatalui. Daca tovarasii de viata ofera, ca in „Un om obisnuit“, imaginea unei perechi fericite, armonioase, aflate la varsta bilantului nostalgic, mai trebuie sa avem putintica rabdare. Fiindca barbatul sexagenar este aproape olog: a avut un accident. De fapt, a incercat sa-si ia viata sarind pe geam de la etajul trei; si nu i-a iesit.

Modul in care autorul suceste si rasuceste firele acestor existente pandite de mizerie fizica si mediocritate sufleteasca dovedeste ca materialul epic e selectat si „croit“ dupa o viziune neagra. Mai mult, Lucian Dan Teodorovici are un sadism al executiilor lente, cu infasurarea in plasa a cobaiului uman si sufocarea lui treptata. Conflictul nu este niciodata accelerat, precipitat. Meticulos, naratorul il expune in cat mai multe episoade, stranse intr-o logica (stramba) impecabila. In „Stef-ca“, poate cel mai puternic text al volumului, un tanar isi priveste cu o mila amestecata cu oroare sora nebuna, care tremura si bolboroseste ritmic, ajungand, dupa doi ani de stat impreuna, sa-l scoata din minti. Finalul cade cu totul neasteptat, naucitor (cei doi frati ajung la incest), dar, la o a doua lectura a povestirii, realizam ca nimic nu a fost introdus fortat in derularea faptelor spre deznodamant. Imaginea finala e o epura perfecta a lucrurilor iesite din matca. Iisusul de lemn, sculptura pe care sora nebuna o scoate „la aer“, pe fereastra, „se indreapta spre pamant, tragand dupa el sfoara cu care este legat de gat“ (p. 77).

De remarcat aceasta interfata transparenta dintre lumea exterioara si spatiul inchis. Fereastra larg deschisa, la un etaj suficient de inalt al unui bloc comunist, e des intalnita in proza lui Lucian Dan Teodorovici (in povestiri, ca si in romane). Iar in cadrul ei, o prezenta de asemenea familiara este cea a loser -ului cu ganduri sinucigase. Dinauntru, apar sau nu maini de sotii, iubite, prieteni care vor sa-l salveze; iar afara, lumea se strange ca la balci, politia, pompierii si o duba de spital parcata discret completand decorul cu nuante de urgenta institutionala. Parcurgand partea a doua, autobiografica, din volumul de fata, inteleg si de unde ii vine autorului acest model de situatie scenica incarcata, asa zicand, de toate virtualitatile. Din chiar adolescenta sa, petrecuta la Brasov, intr-un apartament de la etajul cinci cu o perspectiva ideala pentru a urmari tot ce se intampla afara - inclusiv evenimentele din 15 noiembrie 1987. Sa vedem filmul: „A fost o zi petrecuta de mine la balcon, una dintre cele mai interesante zile ale perioadei brasovene. Si asta deoarece, cu mainile rezemate de balustrada, aproape la fel de confortabil ca la cinema, am urmarit „filmul“ evenimentelor colaterale, un film aproape mut, dar extrem de antrenant. Astfel, pana spre seara, am „vizionat“ cu mare atentie cum fug oamenii, grupuri-grupuri, urmariti de militieni. Si-apoi, cu satisfactie, am tinut partea urmaritilor, in lupta cu oamenii in uniforma. Pentru ca au existat si astfel de lupte, cand vreunul dintre militieni, mai rapid, reusea sa ajunga din urma un manifestant din grup. Ar fi trebuit apoi sa-mi fie mila de militian, pentru ca el era pe jos si primea pumnii si picioarele celorlalti. Dar nu-mi era. (...) Au existat si momente mai comice in „filmul“ meu, urmarit de la un balcon de etaj cinci. Spre exemplu, nu pot sa-mi scot din minte imaginea a patru predecesori ai deja celebrului si nu tocmai irealului Garcea. Care, in acea zi de 15 noiembrie, alergau de zor un biet caine, vinovat de a purta legate in jurul trupului doua pancarte pe care scria: „Jos Ceausescu!“ si „Vrem mancare!“. Militienii il urmareau si se aruncau disperati dupa el, desi orice om cu minte ar fi incercat o alta varianta: aceea de a momi animalul. Pana la urma, cainele reactionar a iesit victorios din razboiul cu „inteligenta“ umana, cotind-o pe dupa niste blocuri, cu pancarte cu tot. Cam atat imi aduc aminte din acea zi.“ (p. 158). Simptomatic, odata ce eroul patruped da coltul, cu urmaritorii in uniforma dupa el, spectacolul se incheie. Distanta dintre privitorul aflat intr-un fel de loja si actorii ce se agita in campul sau vizual da atat latura spectaculara a show-ului, cat si nota lui de gratuitate. Pare ca asistam la un film mut, de un comic garantat. Personajele topaie prin fata noastra si drama care le impregneaza zbaterea, fuga, convulsiile nu mai e perceptibila. Autorul simte imediat necesitatea unei contextualizari: „Nu-mi voi cere scuze in fata celor care, citind poate aceste randuri, isi vor aminti fata cealalta a evenimentelor, cea a suferintelor indurate pe propria piele. Deoarece, imi imaginez, ei vor intelege ca nu eu, cel de azi, privesc ziua de 15 noiembrie din perspectiva cinematografica.“ (p. 158).

In fapt, intreaga proza de pana acum a lui Lucian Dan Teodorovici este scrisa dintr-o perspectiva cinematografica sau dramatica. Absurdul dominant vine dintr-o neintelegere modulata la propriu si la figurat. Patrunzand, cu greu, in mintea unui personaj constatam imediat ca mecanismele gandirii lui functioneaza autonom, dupa criterii obscure; iar inima, biata, e o necunoscuta si mai mare. Tehnica prozatorului este de a mari la maximum distanta: cea dintre el si creatiile de hartie; si cea dintre cititorul care vrea sa-si explice ce se intampla si oamenii, faptele, intamplarile care nu se lasa explicate. Povestirile de doua-trei pagini grupate in partea a treia a cartii infatiseaza aceeasi umanitate necajita si non-inteligibila. Mecanica existentiala e dublata acum de o mecanica textuala. Prozatorul aplica retetele lui Caragiale (din „Canuta, om sucit“ si „Ion...“), ale lui Harms si, pur si simplu, ale bancurilor intinse si elaborate, cu o obsedanta repetitivitate. Si astfel ultimele accente de normalitate din „contractul“ social al Absurdistanului sunt sterse. Imi plac mai putin aceste proze (cu doua exceptii: „Bagatela“ si „Fursecuri“), care dau senzatia de autopastisa.

Si daca am explicat, mai sus, o parte din opera printr-o parte din biografia autorului, mai risc o data s-o fac. Ca redactor si redactor-sef la Polirom, Lucian Dan Teodorovici a citit un numar incalculabil de file manuscrise: o serie de carti realmente importante si o tona de maculatura prozastica. Neindoielnic ca aceasta munca de sortare intelectuala a lasat urme. In sensul ca redactorul-scriitor, expus riscului intoxicarii cu (pseudo)literatura, s-a retransat in propria maniera, ingrosand-o. Pentru a nu se contamina de scrisul altora, s-a refugiat cumva in universul sau tematic si stilistic, intre acele coordonate resimtite ca ale sale.

Din fericire pentru scriitorul-redactor, excursiile obligatorii prin mii de pagini straine s-au mai rarit. Astfel ca Lucian Dan Teodorovici isi poate parasi locsorul sau de refugiu si de observatie, fereastra de la etajul cinci, pentru a face adevaratele calatorii ale prozatorului: in lume si in el insusi.