O dupa-amiaza cu... Calinescu
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
1964. Eram student in anul al doilea la Facultatea de Litere (atunci se numea de Filologie) a Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi. In acea vreme, ca de altfel si astazi, aveam un adevarat cult pentru Calinescu. Asta si datorita neuitatului meu profesor de la Liceul „Unirea“ din Focsani, Aurel Budescu, fost student al lui Calinescu, in aceeasi generatie cu Al. Piru si cu George Ivascu, la Universitatea din Iasi. Pentru mine, G. Calinescu insemna, cum inseamna si in prezent, geniul absolut, singurul spirit romanesc comparabil si compatibil cu cel tutelar al lui Eminescu, al carui biograf si exeget neintrecut „divinul“ este si va ramane multa vreme, daca nu chiar pentru totdeauna, exegeza calinesciana privind opera lui Eminescu – imi spunea intr-un interviu si Petru Cretia – constituind „piatra de temelie“...
Intr-o zi, venind la biblioteca facultatii, mi-am aruncat, ca de obicei, ochii pe afisele si anunturile din holul de la intrarea studentilor, unde strajuieste statuia lui A.D. Xenopol. Dintre toate, si nu erau putine, mi-a atras atentia unul care anunta o conferinta despre un mare scriitor al antichitatii latine, ce urma a fi tinuta chiar in dupa-amiaza zilei respective (acum era ora 9,00 dimineata) de catre G. Calinescu. Atat de tulburat am fost cand am vazut Calinescu, incat n-am observat ca era C. Calinescu si nu G. Calinescu. Asadar, aveam sansa de a-l asculta si a-l vedea in carne si oase pe idolul meu. E de prisos sa mai spun in ce stare am intrat. Am asteptat cu infiorare ora inceperii conferintei. Cred ca in acea zi nu m-am dus nici la cantina pentru masa de pranz. Credeam ca amfiteatrul – de fapt o aula cu balcon – va fi neincapator, culoarele ticsite si riscam, nu-i asa?, sa nu mai gasesc loc. Incat, dupa amiaza, nu mica mi-a fost mirarea cand am gasit sala aproape goala, desi se apropia ora inceperii conferintei. Nu intelegeam lipsa de interes, ca sa nu zic de entuziasm, fiind vorba de insusi Calinescu, de ale carui faimoase cursuri tinute in amfiteatrul Odobescu al Universitatii din Bucuresti auzisem si noi, iesenii. Dar ni se povestise mai ales, cu diverse prilejuri, de catre profesorii nostri, despre prelegerile rostite de Calinescu chiar aici, la cea mai veche si mai titrata universitate a tarii, in deceniile patru si cinci, memorabile evenimente intrate in mitologia Iasilor. Aici isi trecuse Calinescu doctoratul, ramas si acesta legendar, dupa cum tot la Iasi isi scrisese o buna parte, cea mai importanta, din marea sa opera. Stiam, de asemenea, ca la doi pasi de Universitate, pe o straduta cu o denumire insignifianta – Stradela Ionescu –, unde de fapt si copilarise, la numarul 4, se afla casa in care au locuit chiriasii Calinescu Gheorghe si Calinescu Elisabeta si unde a scris acea neverosimila Carte a cartilor: „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“.
Al. Piru avea sa-mi marturiseasca mult mai tarziu, intr-un interviu aparut in revista „Convorbiri literare“ si apoi intr-o carte: „Memorez indeosebi din acea perioada (perioada ieseana a profesoratului marelui critic, de fapt un scriitor total, poate singurul la un nivel atat de inalt din literatura romana – nota mea) neuitatele prelegeri ale lui Calinescu la Universitatea din Iasi, care cred ca au fost cele mai stralucite prelegeri de literatura ce s-au facut vreodata in Romania. Ele adunau un public imens. Aproape toti intelectualii Iasiului le frecventau. Aceste prelegeri s-au repetat apoi la Bucuresti, dar parca nu mai aveau farmecul celor de la Iasi, care, pentru noi, studentii de atunci, au constituit un adevarat regal“.
Unul dintre profesorii nostri, fost asistent al lui Calinescu, pe care marele critic il pomeneste in Prefata la „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“, ginerele lui Ibraileanu, ne-a povestit despre modul cum se desfasurau acele inegalabile prelegeri. Am aflat astfel ca G.Calinescu isi incepea discursul inainte de a intra in amfiteatru, dupa ce strabatuse holurile arhipline unde era asteptat de o multime frematanda. Profesorul intra precedat de mai multi studenti si admiratori ai sai, un fel de antemergatori, de garzi de corp sui-generis – facandu-si auzit de departe glasul cu inimitabilele inflexiuni si acute. In primele randuri luau loc cu cateva ore inaintea „spectacolului“ studentele, dar si intelectuale de vaza, inarmate cu creioane bine ascutite. Numai ca Profesorul nu suporta ca auditoriul sa se preocupe cu luarea de note. Martorii oculari spun ca se infuria nespus cand vedea pe cineva notand, fiindca, in conceptia sa, studentii – care nu erau numai de la Litere – trebuiau sa-si insuseasca un mod de a gandi, de a urmari o dialectica a ideilor si asociatiilor, si nu date, fraze, propozitii etc. Nu o data, relatau aceiasi participanti „pe viu“ la reprezentatiile calinesciene, circulatia tramvaielor, ca si a altor vehicule era intrerupta pe Bulevardul Copou (astazi Carol ?!)
...Conferinta profesorului Cicerone Calinescu (cu gradul de lector universitar), un om invatat, de existenta caruia insa nici nu stiam pana in acel moment, a fost deosebit de interesanta. N-am regretat ca ma aflasem in randul celor, destul de putini, care l-au ascultat in acea dupa-amiaza. Dar amaraciunea de a nu-l fi vazut si auzit pe marele Calinescu, generata in fond de o impardonabila neatentie (si necunoastere) a mea, mi-a ramas in suflet pana astazi. Cu atat mai mult cu cat dorinta mea nu s-a realizat niciodata. Aveam sa ma revansez oarecum de-a lungul anilor, ca redactor de emisiuni literare la Radio, ascultand, reascultand, poate de sute de ori, programand si reprogramand de nenumarate ori de-a lungul a 16 ani de jurnalistica literara radiofonica, inregistrarile din Fonoteca de aur, cu glasul sau inconfundabil, ale celebrelor conferinte despre Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, poeme din volumul „Lauda lucrurilor“, piese intr-un act scrise si interpretate de genialul histrion... De pilda, acele bijuterii dramatice – „Tragedia regelui Otakar si a printului Dalibor“ si „Ludovic al XIX-lea“.
Cat despre profesorul Cicerone Calinescu, care a tinut o conferinta foarte interesanta, avand ca tema poezia lui Horatiu, daca imi amintesc bine, as putea spune ca stima si pretuirea mea au sporit in timp. Imi amintesc, de pilda, ce surpriza placuta am avut cand, consultand o serie de periodice interbelice – visam atunci sa scriu o istorie a presei romanesti, dar, dupa obiceiul pamantului stramosesc, am... incremenit in proiect – i-am descoperit semnatura in revista „Manifest“, scoasa la Iasi, in anii 30, si condusa de colegul sau de facultate, viitorul mare ziarist postbelic George Ivascu, la indicatia si sub directa indrumare a lui Lucretiu Patrascanu...
Nu e deloc confortabil si, cred, cu atat mai putin profitabil, sa porti un nume, al unei mari personalitati, indiferent daca ai sau nu ai, ca in cazul pe care l-am evocat, vreo legatura de rudenie sau de alta natura cu celebrul omonim. Sa fii tot prozator si sa te numesti Sadoveanu (Ion Marin) ori sa fii, ca sa dau un alt exemplu, un romancier de forta, dar sa te cheme Tolstoi (Alexei). Grea povara! Aproape un blestem.