Noaptea Valahiei
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura literara »
Autor: Eugen Simion
Este dat afara din birou de ucenicul sau ajuns mare stab comunist, e bagat la inchisoare de cei pe care i-a aparat in procese penale, in fine, pentru ca mandarinul nu-si tine gura si manifesta o prea mare libertate de spirit este pus in mai multe randuri dupa gratii, ca sa aiba timp de gandire. Se verifica, si in cazul lui, parafraza dupa o propozitie celebra: „omul este cel mai pretios capital; de aceea este pus dupa gratii“. Pandrea, umilul pandur al lumii proletare a trait-o, cum s-a vazut, din plin. N-a cedat, moralmente. „Nu se pot pune lanturi pe creier; o constiinta libera este libera si la inchisoare“
Continua sa apara, sub ingrijirea Nadiei Marcu-Pandrea, fiica scriitorului, jurnalele intime, memoriile, eseurile politice si morale ale lui Petre Pandrea ramase in arhivele Securitatii. Cartea de acum, a noua din aceasta serie neagra (literatura carcerala), se cheama „Noaptea Valahiei“ (prefata de Stefan Dimitriu, Editura Vremea, Bucuresti, 2006) si cuprinde jurnalul intim din perioada 1952-1968. O parte din el, avertizeaza editoarea, a fost scris in puscarie (la Aiud in perioada 1961-1964), cele mai multe insemnari sunt dupa eliberarea din detentie (la 19 aprilie 1964). „Mandarinul valah“, zis si „mandarinul rural“, a petrecut in puscariile comuniste 3685 de zile, dupa ce, inainte de 1944, fusese de patru ori arestat pentru „instigatie“ ca avocat in procesele comunistilor. Venind la putere, acestia l-au condamnat in 1959 la 15 ani de inchisoare tot pentru „agitatie“, „instigare“... Caz unic, destin tragic in lumea intelectuala romaneasca, destin rascumparat, in plan spiritual, prin aceasta literatura confesiva comparabila pana la un punct cu aceea a lui C. Stere. Deosebirea este, totusi, importanta: Stere a facut din experienta lui politica si existentiala un roman autobiografic-fluviu, Pandrea ramane la stilul confesiv direct, amestecand genurile biograficului. Jurnalul lui intim este o aditiune de portrete, eseuri morale, pagini memorialistice, notatii politice, aforisme, note existentiale. Nu respecta, in fond, clauzele diarismului, nici pe acelea ale memorialisticii clasice. „Nu voi lucra sistematic“, avertizeaza el. Si se tine de cuvant. Amesteca timpurile si planurile, trece de la evenimentul petrecut tocmai cand noteaza in caietele sale la o intamplare veche de cateva decenii, de la portretul (in continuare „rau“, negativ) al lui Ralea la Goethe despre care scrie o propozitie imposibila: „Goethe este licheaua nr. 1 a Germaniei“. Ramai siderat citind-o. Cum este posibil ca un om de cultura germana si cu frica de Dumnezeu, cum este fiul taranului de pe Oltet, sa scrie aceste vorbe de ocara oboreana? Iata ca este, mandarinului valah ii sare repede tandara si, daca-i sare, vorbele tasnesc tulbure, incontrolabil, ca lava din gatlejul unui vulcan. Un spirit irepresibil, zice Pandrea despre sine. „N-am avut nici o victorie, dar nici n-am fost invins“, mai spune el indulcind sirul de esecuri prin care a trecut.
Mandarinul rural continua, facandu-si autoportretul, acest lant de paradoxuri sangeroase, simpatic emfatice: „Sunt un laic tolerant, un sceptic ingaduitor estetizant“, „un pandur umil al revolutiei proletare“, „o patrula viteaza a poporului meu“. Crede intr-o „sfintenie laica“ si detesta, in stilul sau fanfaron oltenesc, pe „haidamacii“ de stanga si, in egala masura, pe haidamacii de dreapta. Nu accepta nici „tipurile leporice“ (cei fricosi ca iepurii), nici pe iconoclasti pentru ca, sa se stie bine, „iconoclastii sunt fanaticii neputintei“. In aceasta serie toxica mai intra: „mascaralele levantine“, secaturile entuziaste, bigotii partinici, „bandele catilinare“, huliganii de toate culorile politice (confundati cu „haidamacii“)...
Petre Pandrea este inepuizabil la acest capitol. Inventeaza serii tipologice, maladii ale spiritului moral romanesc, derapaje de la legea bunei cuviinte, lege care, dupa el, este de origine taraneasca. In structura lui de profunzime traieste un moralist care se cearta tot timpul cu un pamfletar recalcitrant. Pamfletarul reuseste mai totdeauna s-o ia inaintea moralistului. In fine, Pandrea isi creeaza un model spiritual, moral si politic (mandarinul valah sau, cum am precizat, mandarinul rural ) care ar avea urmatoarele calitati: este, inainte de orice, un cautator al adevarului, urmat indeaproape de un adorator al binelui si al frumosului; nu este temator si nu ezita sa spuna, in gura mare, adevarul cand il afla; nu-i sovin, nu-i huligan, nu-i lenes, nu ezita sa-si laude catunul si, prin el, patria, in fine mandarinul valah, eroic in viata publica, sufera ca toate spiritele aristocratice de o boala subtila: melancolia. Iata, concentrat, portretul sau (a cata varianta?): „Mandarinul poarta lebada neagra a melancoliei metafizice, plutitoare pe lacurile sale subterane; pasarea maiastra a dreptatii pe umar; floarea de crin pe platosa de cavaler; flacara idealului caritabil-umanitar si a iertarilor in ochi; spada in mana viteaza; panasul la palarie si cizmele de 7 poste in picioare, pentru a alerga sa faca binele si iarasi binele, cu toate ingratitudinile, zagazurile si apa neagra, fetida, care-l inconjoara, il invadeaza pana la inec si dezgust“.
Ce nu spune, aici, Petre Pandrea este ca mandarinul valah este logodit cu suferinta si ca, incercand mereu sa caute adevarul si sa faca binele, este pandit de nenoroc. Este dat afara din birou de ucenicul sau ajuns mare stab comunist, e bagat la inchisoare de cei pe care i-a aparat in procese penale, in fine, pentru ca mandarinul nu-si tine gura si manifesta o prea mare libertate de spirit este pus in mai multe randuri dupa gratii, ca sa aiba timp de gandire. Se verifica, si in cazul lui, parafraza dupa o propozitie celebra: „omul este cel mai pretios capital; de aceea este pus dupa gratii“. Pandrea, umilul pandur al lumii proletare a trait-o, cum s-a vazut, din plin. N-a cedat, moralmente. „Nu se pot pune lanturi pe creier; o constiinta libera este libera si la inchisoare“, scrie el. Citind, acum, insemnarile sale de detentie, imi vine si cred ca are dreptate. Indata ce are voie sa scrie, mandarinul Pandrea, lovit de atatea nenorociri, asterne totul pe o hartie. Se defineste, intai, pe sine. S-a vazut cu ce model in fata si in ce termeni. Da, apoi, o serie de portrete dintr-o lunga serie infernala (moralmente). Aici e vorba, din nou, de Sadoveanu, Ana Panker, Breslasu, Tiberiu Vornic si, din nou, Ralea in care vede fantasma slujnicarului valah...
De unde vine atata intoleranta si atata imaginatie neagra cand e vorba de criticul citat? O chestiune ce ar merita psihanalizata. Fapt sigur este ca Pandrea nu-l iarta pe urmasul lui Ibraileanu, face ce face si aduce vorba de flexibilitatea lui morala, de spiritul lui excesiv tranzactional (spirit pe care, dealtfel, Mihail Ralea l-a definit bine intr-un celebru eseu despre fenomenul romanesc). Pandrea ii aplica, aici si in toate jurnalele sale, aceeasi formula. Lui Iosif Chisinevschi ii face, tot asa, un portret in culori scoase dintr-un iad al intunecimilor si al imposturii. Ii cerceteaza mai intai actele de scolaritate si, la urma, constata: „in afara de obraznicia goebbeliana, Chisinevschi poseda trei clase comerciale, curs seral (la Cluj)“. Ce urmeaza se poate inchipui. Diaristul gaseste mai totdeauna vorbele potrivite (trecute prin sticla pisata, dupa reteta lui Arghezi) pentru a fixa un caracter, o impostura, o forma de huliganism politic sau huliganism spiritual. Formula din urma revine in discursul pandrist, fara alte precizari. Uneori etichetele anunta fenomene pozitive. Maiorescu este, in viziunea acestui oltean cu limba bogata, un „byronian inzauat“ (caracterizare buna) maresalul Averescu e „un Cincinatus roman“, André Maurois ii pare „un pompier al spiritului“, un graeculos si un famulus...
Cel ce face cu atata farmec si lejeritate aceste caracterizari se considera el insusi, o data, un anarhic spiritual, un anarhic care uraste catolicismul pentru ca este o religie pentru naturile aristocratice, alta data se innobileaza, se considera un print rural, un intelectual roman ne-levantinizat... Ii place sa formuleze legi morale. Crede ca mai tare decat legea este cutuma, de aceea in codul lui de existenta (in „Pomul vietii“ si fragmentele presarate in jurnalele, memoriile ulterioare) regasim traditiile, nu totdeauna luminate, democratice, ale lumii taranesti. Femeia casatorita, zice omul cu multa carte nemteasca, doctor in dreptul roman, are dreptul de a sta in umbra barbatului si de a-l urma pas cu pas. Ca sa aduca raiul pe pamant, femeia trebuie sa rodeasca, sa nasca, adica, prunci. Rolul ei se opreste aici. Barbatul are, in familie, rol de fondator. Are numai obligatii si, la urma, se bucura de privilegiul de a fi venerat de copii si nepoti. Socrul, soacra, varul, nora, unchiul, ginerele – toti au cate o ramura bine determinata in acest pom al vietii panduresc. Unchiul, de pilda, are datoria de a da nepotului cat mai putine sfaturi si cat mai multe parale. Varul este prietenul ideal, verisoara este o dulce ispita ce trebuie reprimata de varul concupiscent, soacrele (cuscrele) sunt bombe cu venin, de aceea nu trebuie sa stea sub acelasi acoperis...
In fine, moralistul Petre Pandrea intocmeste fise pentru fiecare rubedenie. Pe o foaie sunt inscrise virtutiile barbatului, pe alta virtutiile femeii s.a.m.d. Toate virtutiile tin, s-a vazut deja, de filosofia gospodarului bine chibzuit si autoritar. Femeia trebuie sa aiba uterul rodnic, barbatul sa fie un intemeietor si, pentru aceasta, trebuie sa se bizuie pe o virilitate nedomolita etc. Aceste table de morala practica au o ironie involuntara, plac la lectura, desfata spiritul complexat de conceptele mari, sugereaza o falosenie si o naivitate care, iarasi, produc satisfactie la lectura. In fond, ele sunt serioase, exprima traditia, morala vietii rurale care se bazeaza pe un numar de cutume... Pandrea le reformuleaza in stilul lui prapastios si jucaus, amestecand conceptele filosofiei cu oralitatile, datinele lumii oltenesti. Jurnalul de acum nu face, in fond, decat sa reia sub alte forme temele sale esentiale.