Calatorind cu alter-ego-ul
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura ideilor »
Autor: Oana Pughineanu
Nu stiu care a fost inspiratia lui Apollinaire cand a scris versurile „Un train/ Qui roule/ La vie s'écoule“, dar stiu exact trenul care ar fi putut fi sursa unor astfel de versuri. Calatoreste pe ruta Oradea-Mangalia si are niste particularitati, in special olfactive, pe care nu poti sa nu le iei in seama. CFR-ul s-a folosit mereu de punctul lui „forte“, care consta in a-si impresiona calatorii pe cale „senzuala“: sa simti lipiciul banchetei, privirea sa-ti fie atrasa mai degraba de geam decat de peisaj, hainele sa-ti fie gata inmuiate la coborare de sauna care nu intra in pret, ci in pachetul de oferte speciale.
Cand ai incheiat o calatorie care in mod inexplicabil dureaza 16 ore sau mai mult, te simti bun de bagat in carantina. Dar la ce s-ar deranja CFR-ul sa curete? Ar irosi bunatate de furaj. Da! Furaj!
Vecinii de compartiment beti se vor ocupa si de simtul tau auditiv. De fapt, virtuosi cum sunt, se vor ocupa de simtul auditiv al intregului vagon. N-am inteles niciodata care e sursa confuziei intre jovialitate si poluarea fonica. Sucul pe care vei dori sa-l bei, tot prin atentia CFR, va fi incalzit pana la stadiul de ceai… sa nu cumva sa racesti si sa-ti strici sejurul la mare. Si, in culmea delicatetei, talpile tale vor fi masate suav de mucuri de tigara, coji de samburi si alte lucruri neidentificabile. In aceasta privinta, subtilitatea CFR e inimaginabila: curatenia nu se face decat in limita celor 904.000 lei pe care ii platesti pentru un bilet la clasa II (Cluj-Mangalia). Tot ce depaseste aceasta suma, adica sus numitii samburi, mucurile, pungile si sticlele goale nu mai intra in competenta CFR. Ce mai? Cand ai incheiat o calatorie care in mod inexplicabil dureaza 16 ore sau mai mult, te simti bun de bagat in carantina. Dar la ce s-ar deranja CFR-ul sa curete? Ar irosi bunatate de furaj. Da! Furaj! Am vazut cu ochii mei, cum de pe la Ploiesti incolo vacile pasc ambalaje de cipsuri si cutii de cola sau de bere goale. Cred ca vacile astea sunt de vina in scandalul cu iaurturile. Cu asa o alimentatie e clar ca laptele lor e din start plin de „cauciucurile“ (asa inteleg unii guma de guar) pe care le ingurgiteaza natia.
Dar acesta e numai inceputul. In mod misterios, toate lucrurile care ti-au incantat ochiul pe podelele trenului le regasesti si la malul marii, pe plaja aurie (culoarea mucului de tigara). Dar litoralul Marii Negre nu mai e ce a fost… adica mai e, dar face vizibile eforturi de a se impopotona cu noi elemente, care nici nu sunt sigura daca sunt copiate sau beneficiaza de atingerea geniului managerial autohton. Pe langa vanzatorii ambulanti plini de spirit („Ia covrigu' neamule… Nu sta pe ganduri/ Ca soacra-mea intre scanduri“) si fotografii cam rariti, dar care nici acum, in stadiul de a fi pe cale de disparitie, nu se lasa si continua sa chinuie cateva biete animale, poti vedea pe plaja din Neptun ce e aia o „fita“ (sau „fitza“?). Satula de „clasicismul“ Mangaliei, am facut o vizita pe sus numita plaja. Si mare mi-a fost mirarea (si cand spun asta nu ma refer la barul cu candelabre de pe plaja). Nu ca sezlongurile ar fi fost strategic amplasate aproape peste tot, incat cu greu gaseai un loc pentru patura, dar printre ele, puteai observa, din loc in loc, niste paturi – da domule! paturi! – stil baldachin… adica cu perdelutele de rigoare cu care puteai sa-ti creezi intimitatea in cazul ca vroiai sa tragi un pui de somn… sau dumnezeu stie ce altceva se mai putea „trage“ pe-acolo. Totul contra cost… se intelege. N-am mai vazut demult un loc in care „clasele“, care cica au disparut, sa fie mai vizibile decat pe plaja din Neptun: proletarii cu patura, mic-burghezii cu sezlongul, iar cu paturile – cum sa le spunem oare? – un fel de „aristocrati orientali“ si ale lor cadane.
Dar orice dus are si un intors, si iremediabil dupa multele si minunatele lucruri noi sau vechi, dar mereu surprinzatoare pe care le poti gasi intr-o saptamana pe litoral, ajungi tot in tren. Pentru a suporta calatoria de intoarcere mi-am construit un alter-ego (recunosc ca e mai mult ego decat alter) pe care, ca orice scriitor care vrea sa devina profesionist, l-am lasat sa delireze in locul meu. E un alter-ego care iubeste calatoriile cu trenul, iar de Mare se simte atras cu o forta care-l face sa o disocieze complet de litoral. Ii las lui cuvantul:
Paul privea din tren un apus de soare. I se parea un galbenus de ou nu indeajuns de fiert, care la o adica ar fi dat pe dinafara, gelatinos, patandu-l pe maini. El manca intotdeauna ouale in stilul „englezesc“, cel putin asa ii spuse cineva. Le reteza capacul cu un cutit zimtat. Sa le bati si se le decojesti i se parea o pierdere de vreme. Ii placea soarele acesta agatat de stalpii de telegraf, de acoperisuri si de cimitirele de masini. O priveliste pur naturala, cu un soare plutind peste dealuri, fara nici un amestec artificial, ii era insuportabila. Muntii si padurile si toate peisajele alea ridicole in fata carora prietenii lui se extaziau nu-i puteau aduce aminte decat de covoarele alea lipite de perete infatisand caprioara docila care bea dintr-un izvoras. Pentru el natura era singurul loc in care sinistrul si plictiseala se impletesc in mod insuportabil. De cand se stiuse ii era draga doar Marea. N-ar fi putut sa spuna nimic despre asta… Ii dadeau doar lacrimile in fiecare an in care ajungea sa o vada. Se intampla ceva inexplicabil cu el. Era ca si cum ar primi o lovitura… de frumusete? Nu stia… Oricum, relatia lui cu marea era singura pe care o considera sincera. In rest… putea face binele, dar nu putea iubi… putea mangaia, dar nu putea compatimi. Era, cu alte cuvinte, ceea ce se numeste un om de bun-simt. Isi aducea si acum aminte, foarte clar, de momentul in care devenise astfel. Toate spaimele din copilarie si bolile lui neidentificabile disparusera brusc intr-o noapte. Tocmai se mutase cu chirie intr-o casa sordida, un fel de vizuina in care nu intra niciodata soarele. Din cand in cand ploua prin plafon, iar apa se scurgea prin pereti cu un zgomot de animal prins in capcana. Semnele de viata veneau de la certurile vecinilor din curtea comuna si de la sobolanii din pod. In noaptea cu pricina, cuprins de disperare si varsand lacrimi incontrolabile s-a realizat in el ceva de neinchipuit. Toata frica lui de-o viata, fata de intuneric, fata de vorbele pe care oamenii te fortau sa le rostesti, fata de povata inepta de a-ti alege un „drum in viata“ si fata de indemnul si mai inept care, de altfel se batea cap in cap cu „drumul“, de a te bucura de „lucrurile simple“, s-au transformat, atinse ca de piatra filosofala, in ura. Ura. S-a simtit cuprins simultan de un val de liniste si de un spasm stomacal. Senzatia semana oarecum cu cea a primelor saruturi din liceu, care ii provocau niste crize violente de tremur. Treceau odata cu obisnuinta, dar la fiecare schimbare de partenera reapareau.
Acum privea fetele grasute din compartiment, care jucau table cu prietenii dezvelindu-si buricul cu inel. In ciuda vitalitatii, i se pareau lipsite de orice feminitate. Dar nimic… nici foiala lor, nici rasetele lor grohaite nu-i puteau spulbera fericirea acestei calatorii. Cutia asta incandescenta si mizerabila a compartimentului avea, spre deosebire de camera lui, sublimele calitati de a fi mobila si insorita. Atipi zambind, purtat de tremurul mecanic al rotilor.