Moartea unui inocent
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
E strigator la cer, ca sa fur vorba cuiva care s-a lepadat de ea si nu mai are doua vorbe la un loc; dar e, intr-adevar, strigator la cer ca un mare profesor si stralucit erudit ca Edgar Papu nu mai este evocat dupa anii ’90 decat aproape exclusiv in legatura cu asa-zisa lui calitate de parinte al „protocronismului“ romanesc, utilizat copios in doctrina nationalist-sovina din ultimul deceniu al dictaturii lui Ceausescu ! E chiar rusinos ca intr-o cultura ce-si numara savantii din specia lui Edgar Papu aproape doar pe degetele unei singure maini, un om ca acesta, cu o vasta opera ducand in atatea arii de cultura ale lumii, e redus, printr-o infama „metonimie“, la autorul unei singure carti, „Din clasicii nostri“, si judecat din cauza ei ca… Hitler pentru „Mein Kampf“! Si este rusinos ca un asemenea om, emblematic pentru o cultura si model pentru multe generatii de studenti, un om generos, bland si bun ca un alt sfant Francisc din Assisi, care nu era in stare sa omoare nici o musca, a fost „inzestrat“, dupa ’90, cu insusiri malefice si, prin boicot si linsaj mediatic, impins in bratele unei imunde publicatii („Romania Mare“) unde, nedezmintindu-se, bunul savant publica eseuri despre… „albul la romani“! Am avut sansa si onoarea sa admita, ca o favoare facuta fostului student, o colaborare de aproape doi ani – ultimii ani din viata – la „Adevarul literar si artistic“, cu o serie de splendide amintiri si medalioane scrise anume ori scoase din mapele sale cu manuscrise. Constatam, cu strangere de inima, ca din cand in cand continua sa publice in foaia amintita mai sus: era, imi dadeam seama, o forma de revansa si de sfidare – naiva forma! – la adresa boicotului mediatic neiertator pe care-l resimtea din plin, dar il resimtea cu seninatate si umor trist. N-a detestat si n-a urat pe nimeni, nu era „dotat“ pentru asemenea rele sentimente cel care intr-o mare carte echivalenta si cu o autobiografie spirituala vedea poezia lui Eminescu iesita nu din traditionalul intunecat pesimism schopenhauerian, ci ca efectul luminos al conceperii intregului cosmos sub imperiul afectivitatii erotice, al „erotomorfismului“ ca motor al apetitului gnoseologic nutrit de poetul nostru national. In ochii lui, pesimismul eminescian apare ca foarte discutabil, neconform cu structura profunda eminesciana: poetul care traieste plenitudinar fiecare mare aventura a cunoasterii acorda chiar si experientei considerate finale, moartea, un inteles intregitor. N-o gandeste, ca atare, in tonalitatea disperarii, ci, conform atat de obtuz contestatei „viziuni mioritice“, poezia sa intreprinde, ca si balada, un tulburator proces de dezalienare a mortii: atingerea marginilor existentei prin experienta „peste masura firii“ izvoraste dintr-un exces, din excesul plenitudinii, si nu din excesul carentei. Exegetul lui Eminescu isi va fi trait si el experienta ultimilor ani de viata, experienta unui exil interior impus de boicotul mediatic, ca pe una necesara si intregitoare… A murit, dupa ce a fost scos din casa sa de pe strada Moceanu, intr-un cvasianonimat, in 1993, un mare savant si un mare profesor de cultura si constiinta romaneasca si nimeni nu-si asuma vreo vina pentru acest odios asasinat cultural asupra unui mare om curat si inocent. Doar reputatul Mircea Martin, unul din putinii fosti studenti ai Profesorului care l-au perceput in realele sale dimensiuni spirituale, a riscat sa puna la punct, in termeni rezonabili, chestiunea „protocronismului“ smuls de sub condeiul inocentului savant devenit un ucenic vrajitor incapabil sa mai opreasca efectele „jucariei“ nascocite, consecintele imprevizibile ale propriilor sale descoperiri si anticipari. „Volumul «Din clasicii nostri» (1977) – lamureste lucrurile M. Martin – lanseaza ideea unui protocronism romanesc, idee careia Papu pare sa-i anexeze intreaga opera de exeget al literelor autohtone. Din pacate, aceasta opera a fost grabnic redusa la ideea cu pricina, reductie pagubitoare, caci, oricat de caracteristic ar fi protocronismul, proiectul autorului este mult mai vast si mai complex, fie si numai in aplicatiile sale romanesti. De altfel, sugestii de natura protocronista a aruncat autorul inca din „Poezia lui Eminescu“ (1971) sau chiar mai devreme, in „Calatoriile Renasterii“ (1967). Dar acolo, asemenea consideratii se pierdeau in masa exegezei, fara niciun accent demonstrativ. Nici sectiunile operate in operele clasicilor nostri nu-si datoreaza neaparat noutatea unghiului de vedere protocronist. Tipic ramane insa modul generos al autorului de a-si pune eruditia in serviciul unor reabilitari. Nu toate anticiparile pe plan universal relevate in cuprinsul cartii pot fi insa acceptate ca atare (…) Pe de alta parte, credem ca protocronismul ar trebui conceput intr-o relatie de complementaritate (nu de opozitie) cu sincronismul, tocmai spre a evita o intelegere a lui ingusta, ca un indemn la izolare autarhica si suficienta nationala. La Papu, orice asertiune capata nu numai accentul descoperirii, ci si al unei anumite cautiuni ce decurge dintr-o certa investitie afectiva, dintr-o indiscutabila sinceritate. Nicio contradictie la acest autor, intre inteligenta si inocenta, intre eruditie si candoare. Spunand despre el ca e mai degraba un diasociator de idei si de forme decat unul de valori nu ii reducem din importanta, ci doar ii precizam locul in galeria marilor critici romani. Risipitor de sugestii in fiecare pagina a sa, datator de idei uneori chiar prin contrazicerea pe care o provoaca, rasturnator de perspective primite, Papu, intelectual de anvergura europeana, ramane exemplar si prin modestia cu care refuza orice discurs autoritar. In toate scrierile lui se lasa recunoscuta o civilizatie a dialogului, semn al culturii traite si raspunderii intelectuale asumate“. I-a fost dat insa acestui intelectual de anvergura europeana sa cada victima manipularii propagandistice caracteristice oricarui regim de dictatura, precum si, nu mai putin, razboaielor meschine din „ceaunul balcanic“ al unei culturi cu traditia dezbinarii si resentimentului dus pana la boicot si linsaj mediatic suicidar. Cartea „Din clasicii nostri“ n-a fost scrisa si publicata de bunul savant, in 1977, ca un manifest ori program al autarhismului nationalist practicat de Ceausescu si cercul sau de „patrioti“, dar a fost rapid transformata in miza bataliei din epoca dintre asa-zisii „albi“ si asa-zisii „rosii“, batalie nutrita, pe dedesubt, de certe ciocniri de interese intre pretendentii la putere literar-culturala, de infruntarea dintre aspiratii tulburi si veleitati hegemonice, tipica oricarei „vieti literare“ si cu atat mai caracteristica tacticii dezbinarii ce mentine la putere orice regim dictatorial. Edgar Papu este o victima inocenta a acestor stari conflictuale si contradictorii din clestele carora nu s-a mai putut smulge. Iar ca volumul eruditului savant nu a fost receptat, din primul moment, ca miza a bataliei ce va urma, dovada este in faptul altfel inexplicabil si paradoxal ca organul de presa al partidului comunist, „Scanteia“, intampina cartea cu o cronica respectuoasa, dar dubitativa, plina de obiectii si rezerve de neconceput din perspectiva celor ce vor urma si a traiectoriei politice inadecvate si false pe care cartea, desprinzandu-se parca de autor, va fi impinsa ani la rand, intr-o disputa propagandistica pe care n-o scontase. Fapt este ca, vinovat fara vina, Edgar Papu a murit strivit psihic si moral de efectele catastrofale pe care ideile cartii lui sincere, inocente si generoase le-au putut capata intr-o directie autoritarista si dictatoriala cu totul straina intentiilor marelui savant care si-a pus eruditia in serviciul unor reabilitari culturale de ordin national. Dar „parintele“ protocronismului romanesc nu este omul unei singure carti la care a fost redus cu o inadmisibila rea credinta, fie ea si aceasta controversata opera „Din clasicii nostri“, ci autorul unei intregi biblioteci deschise catre literaturile lumii pe care le-a frecventat si cunoscut ca putini altii. Singura forma de reabilitare a memoriei sale ultragiate este, in prima instanta, reeditarea intr-o colectie impunatoare a intregii vaste biblioteci ramase de pe urma lui : „Formele deschise in arta“ (1929), „Raspantii – Forme de viata si cultura“ (1936), „Arta si imagine“ (1938), „Solutiile artei in cultura moderna“ (1943), „Giordano Bruno – Viata si opera“ (1947), „Din luminile veacului“ (1967), „Fetele lui Ianus“ (1970), „Poezia lui Eminescu“ (1971), „Intre Alpi si Marea Nordului“ (1973), „Din clasicii nostri“ (1977), „Barocul ca tip de existenta“ (1977), „Existenta romantica“ (1980) si altele, intre care unele cu o soarta nefericita, cum este cazul lucrarii „Estetica lui Dante“ aparuta la Editura Princeps Edit, Iasi, 2005.
Un articol luminos si recuperator despre acest caz scrie in „Contemporanul“ (8/2007) Daniela Petrosel : „Acuzat de inalta tradare (motivul autentic fiind, de fapt, nedisimulata lui religiozitate), Edgar Papu a fost arestat in 1961, iar multe dintre manuscrisele lui, printre care si aceasta valoroasa exegeza, au fost confiscate. Lucrarea nu a fost recuperata integral de autor si pentru ca variatele fise de lectura si note care au stat la baza cartii s-au pierdut, astfel incat numeroase pagini au variante diferite“. Cartea, apreciaza autoarea, este o aparitie-eveniment nu doar datorita temei, ci si pentru ca „reactualizeaza un model de cercetator literar autentic si, implicit, biografia lui spirituala“. Aceasta ultima observatie este capitala: intr-adevar, spre deosebire de eruditia seaca din atatea utile lucrari si exegeze, in cartile lui Edgar Papu dincolo – si prin – ea se deseneaza intr-un filigran inconfundabil „autobiografia spirituala“ a exegetului, ductul sau sufletesc, forma – am zice feminin-ingereasca – a sensibilitatii sale. Fara a lua in consideratie aceasta forma de autoportret pe care-l contin toate cartile lui Papu, opera sa vasta si erudita, acoperind mai multe literaturi, ramane incomplet perceputa si rau inteleasa. Ceea ce nu inseamna ca exegetul tradeaza vreodata spiritul si temeiul operei pe care o cerceteaza, cum e cazul si al acestei „Estetici a lui Dante“, carte prezentata minutios si cu rigoare academica de Daniela Petrosel. „Optiunea pentru limba latina a clasicului Dante – scrie ea – se explica prin calitatile intrinseci ale acestei limbi : nobletea, virtutea si frumusetea ei. In acelasi timp, italiana ii ofera posibilitatea de a se adresa unui public mai larg, dar si sansa de a exploata virtualitatile poetice ale unei limbi inca in formare. Dante ne propune o interesanta si plastica impartire a cuvintelor in functie de sunetele componente si de natura lor afectiva si morala: infantile, feminine si virile. Dupa ce delimiteaza doua tipuri de vocabule virile, cuvintele salbatice si cuvintele urbane, gaseste ca cele din categoria a doua pot fi diferentiate la randul lor. Si aici intervine ineditul clasificarii, valorile expresive ale cuvintelor fiind nuantate prin atributele selectate din terminologia toaletei… parului, astfel, Dante gaseste cuvinte pieptanate si linse, sau zburlite si ridicate in sus. Vocabulele linse si ridicate in sus sunt respinse de autorul italian pentru ca ele denota frivolitate si artificialitate. Doar cele pieptanate si zburlite au potential poetic“. Doar atat si e suficient ca sa trimita cititorul la o carte ce poarta pecetea inconfundabila a stilului exegetic si sufletesc al lui Edgar Papu, un mare savant inca ignorat de cei ce sosesc dintr-un trecut tulbure ori complet necunoscut de „cei ce vin“ din viitor ca din neant…