Meseria de unealta
articol aparut in Cultura, nr. 88 din 2007-09-06» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
In ciuda numarului mare de participanti la talk-show-urile organizate de numeroasele noastre radiouri si televiziuni si in ciuda scandalurilor care se tin lant, viata politica romaneasca este de o monotonie ingrijoratoare. Dialogul, practic, lipseste, la fel ca si confruntarea dintre doctrine si viziuni asupra viitorului tarii, caci important este, nu-i asa, interesul – doar ce se poate vinde sau cumpara –, iar dincolo de el incepe vidul intelectual. E adevarat, se striga, se ameninta, uneori ai senzatia ca te afli in preziua unei noi revolutii, a unei miscari decisive, capabila sa ne scoata din naclaiala si primitivismul carora ne-am abandonat, dar aceasta nu e decat o iluzie. Piesa postrevolutionara care se joaca are doar cateva personaje si un mare numar de figuranti. Acestia nu fac altceva decat sa repete papagaliceste opiniile personajelor principale, insa cu atata harnicie si convingere, incat ne dau impresia ca gandesc. De fapt, nu-i poti deosebi pe unii de altii decat dupa infatisare si timbrul vocii. Printre meseriile cele mai profitabile, se poate inscrie si aceea de unealta. In Vitelul de aur, celebrul roman al lui Ilf si Petrov, exista un personaj, Funt, de care-mi amintesc ori de cate ori asist la cate o infruntare mediatica intre reprezentantii diferitelor partide de la noi. Cand marele combinator Ostap Bender infiinteaza Filiala din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru Colectarea Coarnelor si Copitelor apare si cetateanul Funt care se autopropune presedinte. „Toata viata am slujit de paravan pentru altii. Asta-i profesiunea mea, sa sufar pentru altii.(…) Sunt presedintele-paravan Funt. In capul meu s-au spart intotdeauna toate. Mereu am stat la puscarie. Si sub Alexandru al ll-lea Eliberatorul, si sub Alexandru al lll-lea Pacificatorul, si sub Nicolae al ll-lea Impilatorul“. A stat si sub Kerenski si in perioada N.E.P.-lui si ori de cate ori si-a gasit de lucru. Sigur, nu o facea gratuit, avea tarifele lui in libertate, la inchisoare si in caz ca munca era „vatamatoare“. La noi, Funt ar fi dezolat: nici marii escroci si nici meseriasii de acelasi profil nu sunt la inchisoare. In plus, concurenta pentru asemenea posturi este acerba. Caci, pe langa seceta, inundatii si vijelii, ne prisosesc si luptatorii pentru toate cauzele, de felul celor pe care Ostap Bender ii numea „oameni de paie“. Ei depun marturie pentru orice si rezista nu numai pentru ca sunt necesari, ci si pentru ca sunt uniti prin toate firele. Meseria respectiva va avea cautare si va fi rentabila atata vreme cat compatriotii nostri nu se decid daca vor sa traiasca asa cum se traieste in Europa, adica in democratie, sau daca accepta sa ramana o turma pastorita de un stapan. Chiar daca acesta poate fi si mai orb decat orbii lui Breugel. Cei mai in varsta am avut nesansa sa cunoastem nemijlocit o asemenea viata sub dominatia unor stapani inculti, cazuti intr-o autoadmiratie patologica. Din pacate, insa, adevarul despre acea viata isi asteapta inca resemnat randul spre a fi dezvaluit.
Caci multi dintre cei ce au fost dascali de comunism au devenit profeti si dascali de anticomunism. Au invins, ca intotdeauna, cei ce n-au luptat sau cei ce doar au simulat lupta. Deocamdata nu ne cunoastem trecutul apropiat decat la modul superficial si nici in privinta intelegerii Europei nu stam mai bine. Si totusi, din ce in ce mai multi romani fug spre ea, constransi de disperare si saracie. Vechea gluma care spunea ca cel ce va ramane ultimul in tara sa stinga lumina, incepe sa aiba acoperire. Dar nu pana la ultimele ei consecinte. Pentru ca exista o specie care se dezvolta numai pe un anumit sol si in conditii de aiureala totala: politicianul roman si echipa lui de facut zgomote. Care nu numai aplauda, ci si contesta. Si contesta cu vehementa. Mai mult, experienta ultimilor ani ne indreptateste sa vorbim chiar de niste tribunale ale ignorantei si nerusinarii. Acestea acorda indulgente celor care pot sa ramana in literatura, in stiinta, in ierarhiile sociale si religioase si tot ei contesta sub diverse motive dreptul adevaratelor valori de a fi ceea ce sunt. In literatura, de exemplu, dupa ultimul razboi, marile valori, clasice si contemporane, erau contestate, scoase din manuale fiindca nu au presimtit apropierea sau victoria comunismului. Acum, aceiasi clasici sunt acuzati ca au facut compromisuri cu comunistii. De unde se vede cat de lipsiti sunt de cultura si imaginatie „juratii“ zilelor noastre. Si pentru ca in prezenta marilor valori aerul este mai rarefiat, acestia si-au facut ierarhii proprii, si-au creat divinitati pe masura si dupa putina lor pricepere. Astfel au impresia ca exista cu adevarat. Dar, cum spunea Nietzsche, vulturii nu traiesc in carduri. Daca, din nefericire, pasarelele nu au alta sansa, pasarile de curte nu stiu decat sa fie intretinute. Important este sa primeasca, indiferent de la cine: de la stanga sau de la dreapta.