Sari la conținut

Calinescu si perspectiva narativa

articol aparut in Cultura, nr. 96 din 2007-11-01
» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
In conceptia lui Calinescu, trei sunt componentele definitorii ale romanului: stilul, compozitia si personajul. Criticul le aminteste pe toate trei in „Reflectii marunte asupra romanului“ (1958), unde ordinea amintita este infatisata ca o ordine crescatoare. E drept ca ierarhia celor trei elemente va suporta anumite permutari in functie de specia narativa in cadrul careia interactioneaza acestea; fapt este insa ca cele trei dimensiuni se intalnesc in toate compartimentele prozei literare.
Eroarea lui Calinescu ramane totusi semnificativa nu in sine, ci prin urmarile sale. Iar cea mai importanta dintre acestea este ca, in planul interpretarii si al evaluarii, Calinescu se va arata indiferent fata de aspectele „tehnice“ ale prozei – in special fata de perspectiva narativa – si se va concentra asupra personajelor. Numai ca refularea acestui element indispensabil pentru intelegerea textului narativ se va razbuna in cele din urma.
Cel putin pana la un punct, observatiile lui Calinescu referitoare la stil sunt destul de previzibile. Astfel, criticul incepe prin a reitera cateva precepte stilistice dintr-un articol anterior („Problema limbii literare“, 1955): „Limba literara nu se identifica cu limba literaturii.“ (cf. B. Tomasevski); scriitorul foloseste adesea „limba inculta si spontana a vulgului“, pentru a-si construi intr-o maniera cat mai veridica eroii; dorinta de a evita calofilia nu trebuie sa-l conduca pe un scriitor catre transcrierea ad litteram a idiolectelor particulare – dimpotriva, autorul trebuie sa realizeze un compromis intre acestea si limba „literara“; „marea creatie“, cea care realizeaza exemplar un asemenea compromis, este realismul; nu limba, ci „creatia“ e frumoasa, si un text in proza trebuie judecat nu dupa calitatea limbajului sau, ci dupa functionalitatea acestuia s.a.m.d. Asemenea teze erau cunoscute din scrierile precedente ale lui Calinescu, indeosebi din cartea despre Creanga. Ele vor genera, de altfel, o varianta a „metodei filologice“ ca modalitate de expertiza preliminara a prozei, care va fi evaluata in functie de adecvarea/inadecvarea limbajului la psihologia personajelor sau la presupusa neutralitate a naratorului.

Cu toate acestea, demonstratia lui Calinescu urmeaza de la un moment dat un traseu greu de anticipat. Astfel, aducand in discutie o distinctie naratologica esentiala (aceea dintre limbajul autorului si limbajul personajelor), criticul scrie urmatoarele: „Unii disting in roman intre limbajul autorului si acela al eroilor si daca admit ca autorul sa vorbeasca cum il taie capul, nu accepta ca el sa puna in gura eroilor chipul sau propriu de a se exprima. Principial, dezideratul este rezonabil si nu este nimic de obiectat. Ramane doar ca cineva sa demonstreze cu citate ca un autor face o astfel de confuzie. Pot insa adauga ca in roman, prin insasi definitia lui, autorul nu vorbeste mai niciodata in numele propriu. Eroii sunt aceia care vorbesc, fie in monolog sau dialog direct, fie in declaratii indirecte.“ Asertiunea calinesciana este probata cu un exemplu preluat din propria sa opera:

„intai chipul dialogat luat ca baza:

<<Hangerliu (varand degetele in frisca tortului): E buna, tanti!

Hangerloaica: Esti teribil de rau-crescut, Max! Labele jos!

Gaittany (contrariat): Ha, ha, ha!

Hangerliu (didactic): in cercul nostru expresia „Labele jos!“ e in voga, preferata de cele mai distinse membre feminine, chiar de the Countess si de the Marchioness, in tara si in strainatate.

Un snob: Dar e vulgar!

The Countess: Ah! E de o mitocanie exquise!

The Marchioness: ... de un risc delicios.>>

Autorul pune acest dialog la modul indirect, de fapt fara sa intervie in gandirea, respectiv limbajul personajelor:

<>“

Pasajul citat e de o importanta capitala in intelegerea conceptiei calinesciene despre proza. E drept ca el e investit si cu o anumita miza polemica, prozatorul incercand astfel sa se disculpe de acuzatiile care i-au fost aduse la aparitia „Bietului Ioanide“. Insa ideea ca in proza „vorbesc“ intotdeauna personajele si niciodata autorul e mai veche si ea poate fi deja reperata in exegeza consacrata lui Creanga. Consecintele acestei atitudini sunt numeroase si de impact. Mai intai, ea genereaza o dramatizare a epicului; in al doilea rand, ea garanteaza – cel putin teoretic – o anumita autonomie a personajelor in raport cu instanta auctoriala; in al treilea rand, ea pare sa asigure o coerenta a teoriei estetice calinesciene prin respectarea principiului „impersonalitatii“ (adica prin abstragerea totala a „creatorului“ din opera). In al patrulea rand – si poate cel mai important –, ea marcheaza o limita fundamentala a criticii lui Calinescu.

De altfel, aceasta limita nu se manifesta doar in comentarea prozei, ci este expresia unei idiosincrazii mai ample: e vorba de refuzul „formei“, al „metodei“ si al „tehnicii“. In cazul prozei, un asemenea refuz se traduce insa printr-o iluzie naiva: aceea ca, „in roman, prin insasi definitia lui, autorul nu vorbeste mai niciodata in numele propriu“ si ca acesta exista „fara sa intervie in gandirea, respectiv limbajul personajelor“. E drept, prima afirmatie ar avea o anume plauzibilitate in masura in care Calinescu si-ar fi inchipuit ca instanta care isi asuma functia de relatare in textul prozastic nu este autorul, ci naratorul. Insa Calinescu nu si-a imaginat vreodata o asemenea distinctie: toate precizarile sale teoretice indica faptul ca el credea ca, in proza, afacerile se rezolva intre autor si personaje, in absenta intermediarilor. Apoi, chiar exemplul citat arata ca, de fapt, criticul punea secventele nedialogate din text tot pe seama personajelor. Dar nu aceasta este eroarea capitala: in fond, confuzia dintre autor si narator este comuna intregii noastre critici interbelice si ar fi nedrept sa-l judecam pe critic doar de la orizontul nostru teoretic; si, oricum, Calinescu ar fi putut sa ajunga la o perceptie adecvata a naratiunii chiar si in absenta unei asemenea distinctii (asa cum a facut-o Ibraileanu, de pilda).

Eroarea fundamentala vine insa din credinta ca un autor ar putea sa nu-si influenteze lumea fictionala. In fond, chiar exemplul suprem de „impersonalitate“ – si anume Flaubert – ii servea lui Calinescu drept contraexemplu in aceasta privinta. Si, mai mult decat atat, chiar pasajul citat din propria sa opera ii infirma o atare ipoteza. Cele doua fragmente nu sunt defel echivalente. Si aceasta incepand chiar cu elementele factuale: in primul fragment (cel dramatic, inventat ad-hoc de Calinescu) apar o serie de personaje care lipsesc din scena propriu-zisa a romanului (cea scrisa in stil indirect liber si inclusa in capitolul XVII): Un snob, The Countess si The Marchioness. Din acest motiv, textul dramatizat sufera de o puternica artificialitate si este in mod vadit inferior „originalului“. De altfel, aceasta impresie este accentuata si de saracia semantica a primului. Faptul ca textul dramatizat omite un pasaj substantial („Astfel in timp ce in mediile populare pe care le frecventa Hangerliu, oamenii se fereau de expresiile mai metaforice din snobism, in familia Hangerliu vulgaritatea era cultivata ca o petrecere“) indica tocmai faptul ca acesta nu putea fi „retranspus“ in discurs direct, de vreme ce era vorba de o secventa de comentariu auctorial. Apoi, faptul ca G. Calinescu pune pe seama lui Hangerliu o observatie care, in textul original, ii apartine, de fapt, naratorului („in cercul nostru expresia <> e in voga, preferata de cele mai distinse membre feminine, chiar de the Countess si de the Marchioness, in tara si in strainatate.“) constituie un punct in favoarea personajului, unul care ii contrazice natura „imbeciloida“ pe care i-o atribuie, in alta parte, acelasi narator. In fine, fragmentul din „Bietul Ioanide“ e decupat intr-o maniera tendentioasa. Si aceasta deoarece, daca ar fi citat intregul context, Calinescu ar fi trebuit sa selecteze si o fraza imediat anterioara („La printesa Hangerliu facu o dracie hazardata“.), care i-ar fi infirmat teza „impersonalitatii“ radicale a autorului. In fond, cine altul decat naratorul (adica, in termeni calinescieni, „autorul“) foloseste expresia „dracie hazardata“? Cui altcuiva i-am putea-o atribui intr-o eventuala retranspunere dramatica a textului?

Eroarea lui Calinescu ramane totusi semnificativa nu in sine, ci prin urmarile sale. Iar cea mai importanta dintre acestea este ca, in planul interpretarii si al evaluarii, Calinescu se va arata indiferent fata de aspectele „tehnice“ ale prozei – in special fata de perspectiva narativa – si se va concentra asupra personajelor. Numai ca refularea acestui element indispensabil pentru intelegerea textului narativ se va razbuna in cele din urma. Refuzand sa investigheze raporturile sinuoase dintre narator si fictiune, Calinescu va comite o serie de confuzii grave, care, desi compensate uneori de niste intuitii surprinzatoare, ii vor interzice accesul la una din cele mai importante dimensiuni ale prozei literare.