Versuri felorite
articol aparut in Cultura, nr. 87 din 2007-08-30» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
Chiar la o repede ochire, filada lui Manuil Isopescul da sama de transformarile de mentalitati poporane-orasenesti de la inceputul secolului al XIX-lea in Bucovina Imperiului, unde canticul de mahala coexista cu baladele „exportate“ din mediul rural, inclusiv cu variante ale „Mioritei“ si ale „Vilcului“.
Am primit de la Campulung Moldovenesc un volum cu titlul avand ciudate sonoritati hispano-lusitane – „Versuri felorite“. Nici numele autorului nu cred sa-l mai fi intalnit vreodata – Manuil Isopescul – cu toate ca familia aceasta e una cu traditie culturala in vechea Bucovina, cel putin pentru cunoscatorii de istorie a locului. Editia insa a fost ingrijita de Ion Filipciuc, de ani buni cel mai important specialist al nostru in „Miorita“, prozator in descendenta Vasile Voiculescu si Mircea Eliade, editor impreuna cu prietenul sau, anglistul si poetul Horatiu Stamatin, al mostenirii Alexandru Bogza, filozoful, fratele lui Geo Bogza si al lui Radu Tudoran, a carui opera, cazuta si ea prada vitregiei vremurilor pana in 1989, e publicata acum de fundatia ce ii poarta numele.
Impatimit al cercetarii arhivelor, etnolog, folclorist, pasionat de istoria mentalitatilor si, nu in cele din urma, profesor de literatura romana cum si-ar fi dorit, probabil, fiecare dintre noi sa aiba (intre elevii sai s-a aflat, la Radauti, si Matei Visniec, care continua sa-i poarte o calda, speciala prietenie), Ion Filipciuc are harul (re)descoperirilor. Iar in cazul despre care scriu acum, s-ar parea ca manuscrisul lui Manuil Isopescul a fost sortit unor asemenea succesive (re)descoperiri. Daca nu dintr-o suta intr-o suta de ani, cel putin din cincizeci in cincizeci...
Filada cu „versuri felorite“ a fost intocmita de autor, „scolari din al patrale latineasca in anul 1843“, la Gimnaziul cezaro-craiesc din Cernauti. Intr-un caiet in care sunt notate versurile cantecelor auzite de la „poporenii din tinutul Radautilor“, de la colegii de scoala, chiar din „Mica Viena“ (cum i s-a spus Cernautiului in Imperiu), dar si versuri proprii, ale adolescentului indragostit „de o cuconita Garofita“. Caci Manuil Isopescul (din a carui biografie se stiu foarte putine lucruri, intre care certe sunt numele, Emanuil Isopescul, data si locul nasterii, 24 decembrie 1825, Fratautii Vechi, Bucovina – in familia unui preot – faptul ca s-a scolit la Cernauti, ca a fost el insusi preot bucovinean si ca a decedat la 1 octombrie 1905 la Radauti), intrat in publicistica romaneasca inca din 1937, continua sa fie acoperit de straturi de adanca tacere. Sparte de carturarul Leca Morariu, in doua randuri, in 1937, cand ii dedica o nota in revista „Freamatul literar“ de la Siret (la aproape un veac de cand fusese intocmita filada), si in 1938, cand filologul prezinta, intr-o sesiune academica, la Institutul de Istorie si Limba de la Universitatea din Cernauti, o comunicare despre aceste „versuri felorite“. Dupa patruzeci de ani, in 1977, folcloristul Adrian Fochi, nascut si el si scolit la Cernauti, (re)descopera in „Fondul Leca Morariu, Donatia Octavia Lupu-Morariu“ de la Biblioteca Regionala din Suceava (fond transferat la Muzeul Judetean din Suceava) caietul „scoleriului“ si translitereaza din chirilica in caractere latine un numar de 20 de cantece populare, prezentandu-si descoperirea (si observatiile) intr-un articol publicat in „Revista de etnografie si folclor“, 1977, Bucuresti. Si, pentru inca treizeci de ani, filada lui Manuil Isopescul intra, iarasi, sub „umbra deasa“. Pana cand Ion Filipciuc o (re)descopera in arhive si ii dedica o editie „ca la carte“, cu titlul complet „Versuri felorite din Bucovina – cantece poporale si nu numai“, care cuprinde un „cuvant indaraptnic“ al editorului (unde virtutile stilistice ale prozatorului se combina fericit cu informatiile inedite), nota asupra editiei, integrala filadei, comentariile lui Ion Filipciuc la „Versurile felorite“, o foarte interesanta si competenta plasare a lui Manuil Isopescul in epoca, prin note si comentarii, si un util glosar. Toate acestea la mai bine de o suta de ani de la moartea lui Emanuil (Manuil) Ispoescul, printr-un gest editorial recuperator pentru care Biblioteca „Miorita“ din Campulung Moldovenesc merita gratitudinea cercetatorilor in domeniu (si nu numai). Deoarece, dincolo de recunoasterea autorului filadei amintite ca inaintas al lui Vasile Alecsandri cu al sau mult mai cunoscut volum „Poesii poporale. Balade“, editat aproape zece ani mai tarziu, in 1852, si urmas al lui Anton Pann, ale carui povesti si proverbe culese si prelucrate erau binecunoscute in „popor“, inca de pe la 1830, „cazul“ Manuil Isopescul atrage atentia, dupa cum afirma Ion Filipciuc, asupra unei stari de fapt specifica domeniului, care, in alta parte, s-ar fi materializat prin cercetari aplicate, cu rezultate spectaculoase, tinand de istoria mentalitatilor:
„1. Asemenea caiete cu «versuri» notate de catre scolarii si studentii din Bucovina erau obisnuite si in mod sigur inca mai pot fi recuperate din depozitele si colectiile necercetate de prin biblioteci, arhive publice sau particulare;
2. Culegerea cantecelor populare, inainte de a fi fost acaparata de specialisti din institutii cu statut stiintific, era o indeletnicire mai putin singulara decat se poate crede; in aproape fiecare sat, feciorii, fetele sau gospodarii stiutori de uraturi – la nunta, la sarbatorile de iarna – si de cantece mai lungi si mai greu de tinut minte, si daruiau comoara «dictand» celor tineri, care se ajutorau apoi in memorarea textelor de cate un «caiet cu versuri»;
3. Un catalog al acestor caiete si foi razlete are toate sansele sa evidentieze un fenomen cultural ceva mai bogat in probe documentare decat un fapt folcloric reconstituit in ziua de astazi;
4. Depistarea, foiletarea, transcrierea, colectionarea si sistematizarea materialului folcloric autentic din asemenea «caiete de versuri» dintr-un anumit tinut romanesc – precum ar fi si Bucovina – poate configura un volum bogat de «cantece scrise», demn de tot interesul pentru valorificarea patrimoniului national si am semnala absenta unor opuri cu urmatoarele configuratii: Cantece populare romanesti in caietele scolarilor din Bucovina; Scrisori versificate de soldatii romani in anii celor doua razboaie mondiale; Cantece si poezii populare romanesti de la cei plecati peste Atlantic; Versuri romanesti scrise de cei deportati in Siberia.
5. Filada lui Manuil Isopescul impune o privire critica asupra folcloristicii din Bucovina, unde nu avem editata inca nici macar intreaga colectie alcatuita sub indrumarea romanistului german Mathias Friedwagner, in primul deceniu al secolului al XX-lea; nu avem un corpus de specii si motive folclorice, o analiza comparativa cu literatura populara din celelalte provincii istorice romanesti si nici chiar o bibliografie a domeniului bucovinean“.
Chiar la o repede ochire , filada lui Manuil Isopescul da sama de transformarile de mentalitati poporane-orasenesti de la inceputul secolului al XIX-lea in Bucovina Imperiului, unde canticul de mahala coexista cu baladele „exportate“ din mediul rural, inclusiv cu variante ale „Mioritei“ si ale „Vilcului“ (cu descendenta „lupeasca“ din familia „Vircolacilor“). Cantecele de catanie si cele de dragoste, „intr-o lume aflata in schimbare, orientata spre alte valori culturale decat cele ale culturii taranesti“, dupa cum scrie editorul, poarta marca sobrietatii si sunt prea putin dedulcite spre ispitele „amoriului“ din Regat. Iar versurile proprii, cele inchinate „cuconitei Garofita“, sunt si ele departe de „af“ si „of“-ul Vacarescului inaintas (l-am numit pe Ienachita cu ale sale „tanguiri“ inspirate de, sa zicem, Zoe Moruzi ori alta muza „crudela“) si imbraca „hainele“ cantecului de dor rural, peste ale carui tipare se asterne insa, abia simtita, o boare elegiac-oraseneasca, retinuta, bine strunita sa nu dea in „cinticul de lume“.
De la filada lui Manuil Isopescul se poate porni spre cercetari diverse, care sa recompuna, dupa exemplul Scolii Analelor (si, mai ales acela al lui Emmanuel LeRoy Ladurie si Georges Duby) padurea dintr-o samanta si intregul din cateva amanunte. Ar fi un inceput. Ion Filipciuc a facut deschiderea. Si poate ca „jucareaua“ editata de el nu va ramane doar un „obiect“ ciudat, (re)descoperit prea tarziu si sortit sa ramana asa pentru inca o suta de ani...