Un narcisic fara pereche
articol aparut in Cultura, nr. 87 din 2007-08-30» cultura psi » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Obsesia lui Richard Wagner pentru limbaj nu este o trasatura tipic romantica. Desi apartine familiei spirituale romantice, compozitorul german se inrudeste avant la lettre cu modernistii, cei care vor avea revelatia primordialitatii limbajului. Totusi, Wagner nu debuteaza ca un alchimist cautator al pietrei filosofale, pe care o va identifica drept innoirea limbajului muzical. Pentru el, la inceput, limbajul e doar un mijloc, un vehicul, nu insasi materia creatiei artistice. Wagner, cel putin in „Olandezul zburator“ si „Tannhäuser“, este inca adeptul operei numerice. Insa optiunea pentru demiurgie, pentru caracterul total ce defineste pe creator si creatia acestuia, este deja facuta.
Universul lui Wagner domina universul scenei muzicale, al culturii germane si al sensibilitatii europene din vremea lui.
Richard Wagner isi este propriul libretist, nu recurge, precum Giuseppe Verdi, la scriitori care sa ilustreze ideea muzicala prin cuvant. El avanseaza imaginea artistului integral, independent in spirit si atoatefacator, animat de un evident avant titanesc, singura ipostaza care poate da adevarata masura a geniului. Continuitatea si amploarea frazei muzicale, serialitatea motivelor si permanenta tensiunii ritmice inseamna deopotriva nu doar reflexul pasiunii pentru continut original si autentic, ci si, in plan sufletesc, oroarea de vid ce-l obsedeaza pe Wagner. Probabil ca la nimeni din epoca romantica substratul psihic nu este mai spectaculos pus in evidenta prin natura alegerilor spirituale faptuite de artist. Intre biografie si etapele creatiei, relatia este deosebit de stransa, in ciuda „rationalizarilor“ si explicatiilor pe care muzicianul insusi s-a grabit sa le ofere. La rigoare, indragostit de mitologie precum il stim, compozitorul a confundat adesea, cu inconstienta voluptate, intre fictiunea personala si realitatea literara. El a suprapus frecvent tesatura paganei mitologii germanice peste nevoia profunda de fantastic a propriei vieti. De aceea, mai toate personajele sale nu reprezinta altceva decat ilustrari ale propriului sine, avataruri ale dorintei inconstiente wagneriene sublimate si transformate in stereotipuri ale creatiei muzicale. Multiplu conditionat de presiunea nevoii narcisice, germanul a stiut sa-si polimorfizeze raspunsul intr-o memorabila galerie de alter egouri, caci, de la „Olandezul zburator“ la „Tannhäuser“, de la „Lohengrin“ la „Parsifal“, artistul nu face altceva decat sa-si multiplice fatetele si imaginile. Desigur, e multa escrocherie la mijloc, insa una de inalta tinuta, care beneficiaza de o formula estetica novatoare si impune cu vigoare o noua reprezentare asupra creatiei muzicale. Dar un lucru e absolut sigur: Wagner si wagnerianismul sunt peste tot, nu exista un singur pasaj tematic, un singur personaj sau o singura idee muzicala care sa nu contina, fie si infinitezimal, o marca a personalitatii wagneriene. Universul lui Wagner domina universul scenei muzicale, al culturii germane si al sensibilitatii europene din vremea lui. Totul se reduce la un unic numitor: Wagner si-atat. Restul e desertaciune, adica conservatorism desuet sau romantism vlaguit.
Poet pur sange, muzician de geniu si artist dedat perpetuu experimentului creator, Richard Wagner se dezvaluie in primul rand ca dramaturg. Dupa cum spuneam, el isi construieste dramatic operele muzicale, le insufla dinamism retoric si perspectiva scenica. Teatralizeaza opera, o pune sa iasa in lume sau, mai exact, sa convinga lumea ca opera trebuie sa stea in centrul gesturilor culturale majore. Acest misticism al creatiei personale nu e nou, dar este cu siguranta cel mai virulent in intreaga epoca moderna. Nu e intamplator ca Richard Wagner s-a ingrijit personal de edificarea propriului templu in care sa-i fie celebrata posteritate: teatrul muzical de la Bayreuth. Perpetuarea traditiei marelui festival semnifica nimic altceva decat ca, in cazul geniilor, credinta fantasmatica are resurse sa treaca in realitate si sa influenteze insasi istoria. Cazul Wagner este exemplar din acest punct de vedere. El s-a canonizat pe sine inca din timpul vietii, iar admiratorii lui si urmasii acestora i-au consolidat cultul, transformand o aventura muzicala intr-un sui generis mod de viata.