O promisiune respectata
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Ciudat: credeam ca aparitia volumului al treilea al „Orbitorului“ va da nastere nu numai unui val de interpretari ci si, cum era firesc, de reconsiderari serioase ale volumelor anterioare. Ca, odata dezvaluit finalul trilogiei, ne va ramane de decriptat – atent si pedant – sensul acestuia la nivelul intregului. In schimb, receptarea lui Cartarescu o ia (a luat-o deja, incepand cu „Corpul“, ba chiar cu „De ce iubim femeile“) pe o directie gresita. Devenit intre timp scriitor national, „trimisul“ nostru la Nobel, autorul s-a transformat in teritoriul unor batalii care nu sunt ale lui. Despre Cartarescu se mai poate vorbi azi, din pacate, numai pe un ton rastit, caci el a devenit, prin excelenta, o proba de masurare a muschilor critici. Si nu ma refer doar la detractori, ci si la cei care se grabesc sa decreteze, fara prea multe ocoluri pansive, genialitatea operei cartaresciene. In acest context, „Aripa dreapta“ poate fi privita si ca o oglinda a maturitatii criticii de intampinare actuale. Gama de atitudini pe care o provoaca volumul recent e un spectacol in sine.
Privita din avion, trilogia de aproape 1400 de pagini imi apare ca impletirea a doua planuri aproape indisolubile, cu multiple si complexe canale de trecere: „Orbitorul“ e un roman textualist-ezoteric, pe de o parte, si o subtila detectivistica autobiografica, pe de alta. Sa le luam pe rand.
Textualismul ezoteric
Sigur veti fi strambat din nas la strutocamila conceptuala pe care am propus-o. Punctul de pornire al romanului, cel care-i justifica „actiunea“, e unul „clasic“ postmodern: in virtutea unei mantuiri de hartie, o serie de personaje, aflate intr-un statut ontologic incert, incearca sa-si creeze autorul, centrul absolut al acestei lumi. O alta aporie la moda, veti conchide. De unde, insa, latura mistica si imaginile expresioniste, de unde adeziunea aproape religioasa pe care un asemenea roman o reclama (si o castiga) aproape instantaneu din partea cititorului? As spune ca succesul formulei cartaresciene si detasarea sa neta de livrescul optzecist provin dintr-un soi de mistica a textualismului. Un fel de „cu textualismul pre textualism calcand“, ca sa zic asa. Caci, originalitatea imaginarului cartarescian, atat in proza, cat si in poezie, consta in atasarea unei laturi sentimentale artefactului pur. Prozatorul captuseste textualismul cu o serie nesfarsita de falduri mistice si ezoterice. Fiecare scriere a lui Cartarescu e o lectie lipsita de didacticism despre cat de adanci si de nostalgice pot fi personajele de hartie. Caci, departe de a ramane simple fantose, figuri bidimensionale, Herman, liftiera din „Aripa stanga“, capitanul Vasile Badislav sau „Omul-Sarpe“ din „Corpul“, Witold din „Aripa dreapta“, devin figuri complexe, torturate de limite existentiale si iluminate de revelatia unor lumi superioare. Pentru a pune capat acestei suferinte (sa-i zic ontologice?), oamenii de hartie se organizeaza in secta Stiutorilor si vegheaza la bunul mers al manuscrisului lui Mircea, Graalul care le permite accesul la nivelul urmator al fiintei. In imensa cautare si in multiplele revelatii ale misterioasei secte, „Orbitorul“ devine un fel de aliaj straniu, imposibil, intre textualism si ezoterism, intre expresionism si jocul autoreflexiv. Cliseul postmodern al personajului constient de rolul sau limitat in angrenajul fictiunii se atenueaza sub presiunea metafizicii, tema livresca poate fi cu usurinta redusa la un topos existential: „De multe ori, de-a lungul vietii noastre, avem cu totii un sentiment ciudat: ca suntem mijlocitori pentru o gandire cu mult mai inalta, care ne locuieste pentru o vreme asa cum un filozof priveste prin ferestrele chiliei sale. Ca prin noi se vede ca suntem instrumente optice, lentile din cele montate-n brelocuri, prin care vezi o bazilica sau o femeie goala“. Dead-end-ul psihologic al personajelor, incapacitatea lor de a iesi din prizonieratul fictiunii altfel decat prin aceste revelatii, spune in subtext proza lui Cartarescu, e chiar „incapacitatea fiintei de a vedea pe de-a-ntregul“.
Detectivistica autobiografica
In partile lui cele mai subtile, „Orbitor“ e o detectivistica gigantica si monstruoasa a propriului eu, un policier subliminal, prin care Mircea incearca sa-si regaseasca geamanul pierdut in copilarie, oglinda lacaniana. Putini prozatori moderni si-au angajat atat de multe – si paralele – fire narative pe urma propriilor identitati. Caci, povestea ezoterica din subsolul naratiunii lui Cartarescu, oricat de fabuloasa si de complexa, e o traducere simbolica, incredibil de exacta, a datelor autobiografice ale naratorului. Intreaga tagma a Stiutorilor e antrenata in aceasta actiune de reintregire a sinelui, caci, pentru a-si castiga un statut ontologic deplin, personajele sunt constiente ca trebuie sa conlucreze intai la reintregirea personalitatii autorului. Privit din acest unghi, „Orbitorul“ devine o fascinanta epopee a (intregirii) subiectivitatii, cu puterea ei atotstapanitoare, dar si cu teroarea de a fi gandita si manevrata de ceva superior.
Si vorbind de „epos“, „subiectivitate“ sau de „metafizic“, nu folosesc cuvinte si categorii mari, caci „Orbitorul“ lui Cartarescu are, in maniera romanelor lui Sabato, ca sa dau un singur nume, o larga acoperire filozofica. In ciuda unor macrameuri scripturale cam nereusite (destule, din pacate), Cartarescu stie sa problematizeze abstract si sa transpuna fictional cele mai simple date autobiografice. De pilda, paralizia fetei copilului, care-i lasa pentru totdeauna figura asimetrica, se transforma intr-o densa meditatie despre gradul zero al vointei, miracolul care face organismul sa se miste: „De cate ori nu mi-am privit un deget taiat, desprins cu totul de corpul meu. Ca degetul sa se miste, trebuia sa vreau «cu adevarat» sa-l misc, dar ce inseamna „cu adevarat“? Ce-nseamna sa nu te-ndoiesti in sinea ta? Ce este credinta? Deodata, vroiam sa misc degetul si el se misca, si asta mi se parea un miracol la fel de mare ca vindecarea orbilor si ologilor, caci noi toti, in fiecare moment al vietii noastre, comandam maiestuos picioarelor, bratelor, buzelor si degetelor: «Scoala-te, ia-ti patul si umbla!» Iar ele se dezamortesc si-ncep sa topaie, dand slava lui Dumnezeu“. La nivel imaginar, aceasta dilema e figurata in doua scene magistrale, antitetice ca semnificatie, din „Corpul“: cea a Omului-Sarpe de la circ, demiurg absolut al propriului corp, care reuseste sa si-l recreeze, intr-o geneza fabuloasa, prin puterea vointei; respectiv, imaginea artistilor olandezi, care, prin aceeasi putere, reproduc efectul contrar: imobilitatea, paralizia absoluta.
Chiar daca parcursul autobiografic poate fi disimulat cu usurinta in imaginarul cartarescian, „Orbitorul“ ofera, in cele trei volume, un traseu coerent, vizibil cu ochiul liber: „Aripa stanga“ e romanul experientelor larvare, cand copilul traieste mai degraba mediat, protejat de coconul faptelor celorlalti – cuprinzand neuitata scena a intemeierii neamului Badislavilor sau intalnirea Mariei, regina inocenta a sensibilitatii de mahala, cu Costel, un simplu baietas in trening. In subteranele ezoterice ale naratiunii, asistam la prima reuniune a Stiutorilor, care prevesteste eroarea de fond a acestei lumi: nasterea – in locul unitatii creatoare – gemenilor, a alteritatii si a discordiei.
„Corpul“ e romanul experientelor fondatoare, a „miezului“ copilariei lui Mircisor, din care sunt antologabile oricand paginile care mitizeaza, ca spatiu abstract, blocul de pe Stefan cel Mare (singura perspectiva metafizica asupra cartierului comunist din literatura romana). Daca in „Aripa stanga“, Stiutorii aveau doar revelatia figurii autorului care ii va scrie, in „Corpul“, ei intervin direct in initierea acestuia: Herman il salveaza de la moarte, iar Omul-Sarpe ii arata, pe ecranul interior al fiintei, identitatea virtuala cu Victor.
„Aripa dreapta“ e, intr-un fel, un previzibil happy-end, reintregirea constiintei lui Mircea prin intalnirea „fata in fata“ cu fratele disparut – si sfarsitul prin implozie al acestei lumi stratificate. Interesant e scenariul de basm oniric pe care proiecteaza Cartarescu, de la „Corpul“ pana la „Aripa dreapta“, bajbaiala celor doi frati unul catre celalalt, precum si tensiunea confruntarii subliminale, apocaliptice, dintre fluture si paianjen.
Schimbare de macaz
Prin urmare, Cartarescu si-a respectat promisiunile, dupa cum remarca un cronicar. Pe de alta parte, insa, n-ar trebui sa ne facem ca ploua cu privire la valorizarea separata a celor trei volume din „Orbitor“, carti dense si oarecum autonome, scrise pe parcursul a 12 ani, la varste si poetici diferite. O spun din start, ar fi fals sa ramanem cu impresia am avea in fata o „capodopera“, dupa cum nota Cosmin Ciotlos, un critic pe cat de tanar, pe atat de versat deja, din pacate, in gadilarea orgoliilor auctoriale. Sau sa conchidem, cu Ioana Parvulescu, ca „Aripa dreapta“ ar fi cel mai bun volum al „Orbitorului“.
Caci, daca unii acuzau „Orbitorul“ de intrarea pe o panta descendenta odata cu volumul al doilea, cred ca lucrul ii poate fi imputat abia acum. Numai aparent redundant, „Corpul“ comunica, dupa cum am vazut, pe diferite paliere narative cu „Aripa stanga“, mustind, in plus, de pasaje magistrale. In schimb, in „Aripa dreapta“ e evidenta o schimbare de macaz a scriiturii lui Cartarescu, fapt pe care il remarca si el in filigranul fictiunii: „Am cazut in pielea ulcerata a paginii. Nu mai scriu cu adevarat. Foile astea sunt jurnalul fara sens al ratacirii mele. Ele nu mai spun povestea lui Mircea, ci doar istoria sa de om prabusit in istorie.“. Si n-ar fi fost nicio problema cu aceasta abrupta coborare in istorie, daca prozatorul si-ar fi gasit formula potrivita. E clar ca, sensibil probabil la criticile aduse celui de-al doilea volum, Cartarescu incearca sa schimbe macazul. Nici obsesia, cam scolareasca, agitata de Manolescu (si nu numai), de a racola un prozator care „sa dea“ romanul Revolutiei de la '89 nu va fi ocolit auzul cartarescian.
„Aripa dreapta“ e o ruptura la nivelul poeticii lui Cartarescu, intrucat vocea care domina romanul (cu putine exceptii) este, de la inceput, o voce comunitara, cu totul straina de odiseea subiectivitatii din romanele anterioare. Sub pretextul creionarii realiste a problemelor cotidianului din anii ’80, Cartarescu amesteca, indistinct, din perspectiva mamei, a tatalui, sau pur si simplu a trecatorilor, o serie de stereotipii, anecdote si glumite care, oricum le-ai pune cap la cap, nu compun o viziune autonoma asupra Revolutiei. In plus, prozatorul nu reuseste sa racordeze aceasta viziune colectiva, imensa zvonistica a socialismului, la istoria ezoterica a subiectivitatii naratorului. Cele doua fire narative, complet straine de-a lungul a 500 de pagini, se intalnesc, cam fortat, in scena de la Casa Poporului, si aceasta din urma – nu uita sa mentioneze autorul – „o necesitate diegetica“(!), unde are loc Apocalipsa.
Accentuarea laturii ideologice si politice ii creeaza prozatorului un ciudat inconfort, vizibil la suprafata scriiturii intr-o serie de chinezarii retorice. De multe ori, ai senzatia ca tara arde, iar prozatorul se piaptana (stilistic), caci iata-l pe Mircea in mijlocul multimii din Piata Universitatii: „Inainteaza si el o data cu multimea, ca spermatozoizii dintr-o ejaculare impetuoasa lunecand intre peretii musculosi ai vaginului, catre ovulul inca nevazut care – doar noi stim asta – le vine maiestuos in intampinare pe o colosala trompa a lui Eustachio“.
Revolutia apare, in „Orbitor 3“, ca o suma a sloganelor ei – in cateva pasaje, ni se indica momentul exact al crearii cutarui slogan de succes – semn ca prozatorul nu paraseste pragul de suprafata al ideologiei maselor. De realism nici nu poate fi vorba in romanul lui Cartarescu, caci cele mai acute momente ale Revolutiei sunt impachetate intr-o alegorizare simpatica, dar cam „groasa“. Revolutia e o „romanca avantata“ de la Circul de Stat, iar revolutionarii, prinsi intr-o istorie ieroglifica sui generis, circari cu nume care ne fac cu ochiul. Problema e nu ca Mircea Cartarescu a dat o istorisire parodica a Revolutiei de la ’89, ci ca ea e realizata atat de superficial, incat nu stiu daca suporta o relectura. Punctul culminant al acestei butaforii insceneaza – ca sa fie clar pentru toata lumea – pangarirea colectiva a nurilor Revolutiei de catre revolutionarii insisi. Ceva mai reusite sunt pasajele despre Ceausescu, in care – prin sugestia ca „in cutia toracica a Secretarului general se afla inca un Ceausescu“ – scriitorul pastiseaza temele mari si grave din „Orbitor“. Pana una-alta, daca tot ne dorim neaparat o carte comunitara, mult mai subtila ramane parodia la adresa Revolutiei din '89 din „Cruciada copiilor“ a Florinei Ilis.
De o frumusete vie si pulsatila in „Aripa dreapta“ sunt tot pasajele in care Cartarescu isi incheie conturile cu imaginarul mai vechi al „Orbitorului“: memorialistica fantastica, plina de substrat simbolic, a copilariei, cu momentele de tensiune ale alunecarii in blecheriene „locuri rele“ (camaruta cu jucarii inspaimantatoare, sau „priza cu ochi“ din vila de pe Floreasca), un nou episod din istoria ezoterica a stramosilor lui Mircea cu halucinanta scena erotica dintre Witold si Miriam, precum si solutionarea previzibila, dar ingenioasa narativ, a dramei identitare a personajului. Toate aceste fragmente reusite fac din „Aripa dreapta“, intr-adevar, o promisiune respectata, si cam atat. Un contract onorat decent. Caci, cartea finala e departe de iesirea „orbitoare“ din scena pe care o promiteau primele doua volume, fapt care nu poate sa nu lase cititorul cu un gust amar. O promisiune respectata in ordinea coerentei imaginarului, nu si in ordinea relevantei valorice. Lucru, care, insa, s-ar putea sa coste la nivelul intregului. Poate ca ar fi fost totusi mai profitabil pentru cursa lunga a istoriei literare, care nu tine cont de contracte onorate la timp, un „Orbitor“ neincheiat, dar sclipitor, decat unul (doar) regulamentar finisat.