Literatura ca o prada (II)
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Sub titlul „Timpul n-a mai avut rabdare“ – parafraza ce evoca acea deschidere si, totodata, acea intrare de neuitat in lumea „Morometilor“ – criticul si academicianul de mai tarziu, Eugen Simion, publica, la nici un an de la moartea lui Marin Preda, un masiv volum (600 de pagini), de eseuri, evocari, schite de portret, documente, marturii, corespondenta, pagini de jurnal, iconografie, privind viata, opera si personalitatea lui Marin Preda. O carte nu doar omagiala, ci si de referinta pentru istoricul literar, exegetul sau biograful marelui scriitor. Se intalnesc acolo semnaturile celor mai importanti scriitori din diferite generatii. In cuprinsul ei, si un interviu al sub-semnatului cu Alexandru (Sae), fratele lui Marin Preda, care locuia atunci la Bacau, interviu pe care l-am realizat la solicitarea domnului Eugen Simion, atat de exemplar devotat posteritatii lui Marin Preda. In fond, un mare critic nu e doar un analist al operelor scriitorilor, ci si – direct sau indirect – un animator al vietii editoriale si literare, in fine, un aparator al valorilor, ba chiar un creator de canon.
Recitesc pagini din volumul „Timpul n-a mai avut rabdare“. Un text memorabil este portretul pe care Alexandru Paleologu i-l schiteaza lui Marin Preda: „Pentru ca avea o predilectie pentru licentele de limbaj si pentru ca, intr-adevar, isi dadea uneori in petec in ce priveste „les bienséances“, unii ii contestau lui Marin Preda o insusire pe care, dimpotriva, tin sa i-o recunosc si s-o subliniez: Marin Preda era un domn (...) Valorile pe care miza, optiunile sale in cultura si in viata publica erau ale unui domn, adica ale unuia care se simte bine numai intre egali, considerandu-se egalul oricarui ins realmente uman, prin inteligenta si sentiment. Se asemana mult, asa imi pare, cu Pierre Bezuhov, cel mai desavarsit domn dintre toate personajele literaturii universale. Desigur, el se stia mare scriitor, deci posesorul unei indiscutabile superioritati, tot asa cum Pierre se stia mare senior, dar dincolo de aceste privilegii, Preda, ca si Pierre, avea simtul profund al egalitatii umane. Respectul sau pentru cultura era nesfarsit, ca si al lui Moromete, care-l admira pe Iorga pentru mintea si stiinta lui („daca vrea sa ia puterea, eu, domnule, il sustin“). Respectul pentru cultura este o trasatura taraneasca, sau cel putin a unui anumit tip de taran, cel care a dat tarii noastre atatia intelectuali si artisti de mare clasa. „Imi dadeam seama, suntem tarani, nu mahalagii“, spune in „Viata ca o prada“ acea minunata faptura, Florica, iubita parasita a lui Ilie; ea, cea mai umila creatura cu putinta, spune aceste cuvinte cu constiinta clara a unei apartenente nobile“. In fine, scrie Al. Paleologu, omul Preda era, „plin de farmec si de constiinta“, iar intelectualul avea o mare deschidere catre filosofie „declansata de citirea in tinerete a lui Descartes si a lui Kierkegaard“ si „un imens respect pentru intelectualii cu o formatie filosofica solida“. Fara sa se compare cu ei, „avea lecturile si gandurile lui in domeniul acesta (al filosofiei – n.m.) si tinea sa le discute cu toata modestia, dar fara complexe. Avea perfecta indreptatire, de vreme ce a creat unul din cele mai autentic filosofice personaje din literatura noastra, care in realitate fusese chiar tatal sau: Marin Preda gandea profund si avea cui sa semene“.
Acest portret – marca Paleologu – este confirmat si, as spune, ilustrat pe deplin si de jurnalul intim al scriitorului, editat de Eugen Simion si Oana Soare.
Un text confesiv, profund, emotionant, este cel al criticului Valeriu Cristea, pe care, in treacat fie zis, il asez, fara ezitare, pe primul loc, alaturi de Lucian Raicu, in generatia '60. El descoperise in Marin Preda un tip aparte, cu totul aparte, de inteligenta, situata „la antipodul inteligentelor cerebrale, uscate, inguste si reci“, o inteligenta „nutrita de toate sevele vii ale trairii“, o „inteligenta existentiala“. Or, observa Valeriu Cristea: „Tocmai acest tip de inteligenta (inteligenta principala, cum i-ar fi spus Aglaia Epancina din romanul lui Dostoievski) explica greutatea cuvintelor lui Marin Preda, autoritatea incomparabila, prestigiul aproape oracular al gandirii sale. De la ceilalti oameni am asteptat si astept in general informatii, idei, puncte de vedere. Marin Preda a fost unul dintre putinii de la care am asteptat – si astept (caci opera sa va fi recitita de noi toti inca de multe ori) – revelatii“.
O revelatie este si aceasta scena relatata de Nichita Stanescu:
„Eram la Capsa cand, zarindu-l pe Marin Preda m-am ridicat in picioare, m-am dus la dansul si i-am zis:
– Stimate maestre, din moment ce v-am aparat ca o fiara impotriva unor intrebari nemernice ce mi s-au pus in contra cartii dumneavoastra „Delirul“, in Strainezia fiind, in pofida faptului ca firile noastre nu se suporta in mod reciproc dezavantajos, nu ma pot impiedica atunci cand va vad sa va zic: „Buna ziua, domnule Preda!“.
– Buna ziua, domnule Stanescu, si sa va spun ce ciudata intamplare! Prietenul meu, Lucian Raicu, mi-a citit acum cateva seri din versurile dumneavoastra si, brusc, mi-am dat seama ca aveti talent literar.
– Da? l-am intrebat.
– Da, mi-a raspuns izbucnind intr-un ras sardonic.
Cred ca ne-am sarutat, iar daca cumva nu ne-am sarutat, e ca si cum am fi facut-o.“
Sarutul a doi mari scriitori care in acea clipa auzeau – cum ar fi spus Octavian Paler – cantecul de sirena al gloriei...
Cu Marin Preda ca personaj asazicand real, „neascuns“ in eroii de hartie, atat de vii, ce populeaza cartile sale de fictiune, ne reintalnim in „Imposibila intoarcere“, in „Viata ca o prada“, in „Convorbiri cu Florin Mugur“ si in mai recent aparutul „Jurnal intim“, editat, cum am precizat deja, de Eugen Simion si Oana Soare. Recitindu-le, acum, dupa multi ani de la aparitie, am inceput sa ma indoiesc putin ca noua, romanilor, ne-ar lipsi cu totul sentimentul tragicului. Precum publicistica lui Eminescu, amintitele carti ne revela o mare constiinta, un scriitor preocupat de drama existentiala si framantat parca de toate cate se petrec in lume, bune si rele. Sintagmele ce dau titlurile primelor doua – „Imposibila intoarcere“ si „Viata ca o prada“ – au devenit din ce in ce mai definitorii, mai emblematice pentru viata noastra, pentru istoria si destinul nostru. O marturisire a scriitorului ar putea, la prima vedere, contrazice aceasta observatie, dar, de fapt, o confirma: „Eu nu ma gandesc niciodata decat la ceea ce am cunoscut si la ceea ce am trait direct. Consider ca numai asta are valoare. Ceea ce au trait altii are valoare numai pentru ei. Nu ma gandesc decat la tatal meu si la felul cum si-a sfarsit viata. Dupa el, pentru mine nu mai e nimic. Daca dupa el urmeaza, in lumea lui, o tragedie sau o tragicomedie, asta e o intrebare la care trebuie sa raspunda altii, cei care au trait acest dupa la fata locului, acolo unde exista mirese tinere cu miri tineri. Dintre ei trebuie sa iasa scriitorul care sa le cante viata, sa le infatiseze obiceiurile“.
Observatiile, reflectiile lui Marin Preda, nelinistile sale, inclusiv privind propria creatie, surprind prin actualitatea lor si dupa ce s-a produs o rasturnare istorica numita de unii revolutie. Este inca un semn ca marii scriitori se ridica intotdeauna deasupra evenimentialului, prevad seismele, isi devanseaza epoca. Cine n-ar subscrie astazi la aceasta constatare: „...autorul roman se teme sa fie sincer pana la capat; daca se va zice: i-auzi, a furat, a inselat, a fost viclean, a facut scoala de jandarmi, a primit oua, gaini... avem alta fire, ne place sa radem de natura umana, e marea noastra distractie. Atat ar trebui, sa incerce cineva sa-si exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce rade... Pentru ca, sa reflectam, ce-ar fi sa vina un ins corupt sa faca marturisiri? Un tap basinos, o purcea sifilitica? El trebuie sa ne arate ca e cult, are acest complex, murdariile propriului suflet le varsa in capul contemporanilor. Bineinteles ca tot nu scapa, vine unul care tot ii schiteaza adevarata biografie“. Ma intreb, totusi, contaminat de spiritul morometian: nu cumva scapa? Oare sa vina acel cineva care sa-l pedepseasca?! Ne putem imagina, recitind acest portret-robot al carui principal model real imi pare ca-l intuiesc, ce s-ar alege din „civicii“ si elitistii nostri de azi, din pseudofilosofii plagiatori, daca ar intra in raza de actiune a condeiului lui Marin Preda. Dar ei, la drept vorbind, e limpede, chiar au intrat, avant la lettre. Scriitorul este reconfirmat intr-un mod tragicomic de realitatea acestei epoci cu asupra de masura. Totul e sa vrem sa vedem ca asa stau lucrurile, adica sa-i urmam exemplul si sa fim sinceri inainte de toate cu noi insine. In scrisoarea trimisa Aurorei Cornu, datata ianuarie 1955, isi priveste opera fundamentala, „Morometii“, cu o severitate de care putini scriitori romani, si nu numai romani, ar fi capabili: „Eu stiu acest roman pe dinafara, cu toate ca nu l-am citit niciodata pagina cu pagina pana la sfarsit. N-am fost niciodata tentat sa fac acest lucru. Nu m-am simtit atras. Iata deci cheia care explica de ce nu l-am publicat si problema care ma nelinisteste, daca e bine sa-l public sau nu. Faptul mi se parea si mi se pare si acum ca demonstreaza viata scurta pe care o are acest roman. El a trait pentru mine doar cat l-am scris (...) Tot asa, m-am gandit eu, va fi si pentru cititor. Il va citi, ii va face o bucurie, cum mi-a facut si mie cand l-am scris si, dupa aceea, dupa lectura, gata, cititorul il va uita. Cititorul nu-l va purta in constiinta, cum poarta de pilda o carte ca „Anna Karenina“ sau „Moartea lui Ivan Ilici“, carti care cresteaza sufletul, se implanta in el, il schimba si devin parte componenta a constiintei umane (...) Eu nu pot sa nu stiu deci ca „Morometii“ mei nu pot produce asemenea turburari si zguduire de constiinta. De unde stiu? De-acolo ca, scriindu-l, eu insumi n-am avut, n-am trait asemenea turburare si n-am urmarit asemenea scop“.
Inchei reafirmand ca „Jurnalul intim“, de fapt un fals jurnal, este o marturie inegalabila, cred, in literatura noastra a ceea ce as numi eroismul de a fi scriitor oricand si oriunde, dar mai ales in vremuri tulburi, precum cele in care a debutat, s-a afirmat si si-a scris opera Marin Preda. Din jurnal, Preda mi-a aparut ca fiind „marele singuratic“ pentru a-i prelua titlul romanului sau tradus si in Franta. O singuratate pe cat de dramatica, pe atat de fecunda. Insusi modul de a-i privi, de a-i pretui sau de a-i judeca pe inaintasi si pe contemporani intra in logica singularitatii si singuratatii creatorului capodoperei „Morometii“.