Poveste din Parisul de sud-est
articol aparut in Cultura, nr. 65 din 2007-03-29» cultura literara » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
Cam pe cand ma pregateam, saptamana trecuta, sa trimit „Culturii“ articolul despre cartile presedintelui Chirac, agentia France Presse a inceput sa difuzeze in rafale o depesa despre viitoarea lui cercetare in justitie, fix la o luna dupa ce va parasi palatul prezidential. Inca eram in redactie, pe picior de plecare insa. Un coleg, cel mai tanar din redactia romana de la RFI, nu s-a putut abtine: „Domnu’..., pe Chirac al dumneavoastra il baga-n cremenal!“. In gura mare, bestia. Si mai e si primul pe lista celor care vor sa le imprumut cartea despre „Necunoscutul de la Elysée!“ Fac pe surdul si prefer fals morocanos, in lipsa de replica, linia de serviciu. „Vezi cum o dai, mentioneaza ca France Presse rezuma un articol din «International Herald Tribune», stirea e venita cam pe ocolite!“. Colegul meu face jurnalul de seara, informatia e spectaculoasa, va inconjura lumea. Umoristii, pamfletarii, glumetii si caricaturistii se vor fi pus deja la treaba, cum sa rateze un subiect atat de gras?
Ies din Casa Radio France, trec printre miscatoarele grupuri de fumatori si fumatoare, in intermitentul lor surghiun de victime ale revolutiei antitabagice. Din fericire, inca se poate fuma pe strada la Paris, nu ca la Ashabad. Acolo, in capitala Turkmenistanului, fumatul a fost complet interzis in tot orasul, iar colosala statuie de aur a lui Turkmeni-basa, tatal tuturor turkmenilor, se invarteste dupa soare intr-un aer purificat. Cel pe care-l infatiseaza statuia a murit de un atac de cord. Compusese un juramant de loialitate fata de el pe care turkmenii, incepand cu prescolarii, erau obligati sa-l rosteasca zilnic: „Daca te voi trada, inima mi se va opri“, asa incepea juramantul de loialitate fata de mortul de inima. Mort nefumator, desigur, nu se putea sa incalce legea tocmai el.
De-acasa imi trimit, netulburat, articolul la „Cultura“. Chirac nu e deloc „al meu“. Nu am votat pentru el in 1995 si nici la primul tur al prezidentialelor din 2002. La al doilea insa, cand l-a avut in fata pe Le Pen, da. Stiam insa demult ca este un fin cunoscator si un iubitor de poezie, imi spusese asta cu un prilej oarecare un inalt functionar ministerial socialist. Si-mi spusese in 1986, cand in ministerul unde lucra cam toata lumea de la un anumit nivel in sus, el inclusiv, isi facea bagajele – dreapta castigase alegerile legislative, Chirac devenise prim-ministru, echipele se schimbau. Cum sa nu crezi, in asemenea conditii, pe cineva care-ti spune despre seful partidului politic advers ca este un om de gust, foarte cultivat, si ca jurnalistii care il tot fac analfabet sunt, ei, niste stupizi?! Votul e una, respectul e alta. Iar motivele pentru a-l respecta pe Chirac s-au tot inmultit in cei doisprezece ani de presedintie, cat va face peste mai putin de doua luni. Si-apoi, cum observa istoricul Jacques Julliard, om de stanga, cronicar politic la „Le Nouvel Observateur“, „sunt putini oameni politici in istoria recenta, cu exceptia, poate, a lui François Mitterrand, care sa fie fost pana intr-atat victimele vervei meschine a cronicarilor“.
Seara, bineinteles, pe toate radiourile si televiziunile, stirea despre viitoarea chemare a viitorului simplu cetatean Jacques Chirac in fata justitiei e printre cele dintai. Si a devenit deja o certitudine. Sunt, evident, si „reactii“, painea de toate zilele a microcosmosului politico-mediatic. X a zis asa, Y pe dincolo, Z crede ca. Nu lipseste Le Pen, se bucura sincer si vehement, mult i-ar placea lui sa-l vada pe Chirac dupa gratii. Si nu numai pentru ca in discursul in care a anuntat ca nu se mai prezinta, Chirac le-a lasat francezilor cinci mesaje, de fapt, cinci avertismente, primul fiind sa nu pactizeze niciodata cu extremismul. De-a lungul intregii lui lungi cariere politice, Jacques Chirac a refuzat constant si categoric sa incheie vreun acord, vreo alianta cu extrema dreapta, cum l-au indemnat „strategic“, adesea foarte insistent, influenti consilieri ai sai, intre acestia si fostul premier Edouard Balladur. Pretinsa „girueta“, remarca Pierre Péan in „Necunoscutul de la Elysée“, nu si-a schimbat niciodata orientarea in aceasta privinta. „Am fost intotdeauna alergic la Frontul National – explica Chirac intr-o convorbire –, este aproape fizic, nu pot suporta tot ce este rasism si xenofobie“. Si inca: „e in genele mele, asa sunt nascut“. Exista, de altfel, in cartea lui Pierre Péan un episod savuros cu Chirac si Le Pen. In vara lui 1987, pe cand era prim-ministru, Chirac isi facea cateva zile de vacanta la Cannes. Urcand pe o poteca de la plaja spre hotelul unde statea, este interpelat de un tip care se repede spre el, „Bonjour, Monsieur Chirac“. Ii intinde mana, reflex chirachian!, dar cand ridica ochii vede ca era Le Pen. Chirac isi trage inapoi mana intinsa, dar era prea tarziu, capcana functionase, Le Pen venise cu un fotograf dupa el pentru a imortaliza inscenata intalnire. Fotografia nu a aparut totusi niciodata, patronul agentiei care o cumparase de la fotograf era impotriva unor asemenea metode banditesti. Bucuria lui Le Pen la stirea ca in iunie Jacques Chirac va fi cercetat de justitie este deci explicabila.
A doua zi, un alt coleg, francez insa, imi arata doua ziare regionale, „Le Télégramme“ si „L’Est Républicain“. Cel dintai crede ca nu este „anodin“ ca informatia despre convocarea lui Chirac in justitie in iunie a iesit inainte ca presedintele sa-si declare preferinta pentru vreunul dintre candidatii la alegerile prezidentiale. Intr-adevar, Chirac a spus, cand a anuntat ca nu se mai prezinta, ca isi va face publica preferinta mai tarziu. „Ca si cum, scrie «Le Telegramme», ziar care apare la Brest, trebuia sa i se atraga atentia sefului Statului sa nu intarzie prea mult inainte de a-si face alegerea cea buna“, jurnalistul care semneaza articolul sugerand foarte transparent, aproape de-a dreptul, si de la cine vine somatia. „L’Est Républicain“ pune in discutie maniera, „ceea ce uimeste“, se poate citi aici, „este maniera in care aceasta informatie a fost revelata, malaxata, exploatata de marele circ mediatico-politico-judiciar, care da neplacutul sentiment ca li s-a dat drumul cainilor“. Povestea slujbelor fictive, a sistemului dupa care oameni care lucrau in aparatul partidului neo-gaullist al lui Chirac erau platiti ca angajati ai Primariei din Paris pe cand actualul presedinte era primar acolo, cere ca justitia sa-si faca treaba pana la capat, precizeaza „L’Est Républicain“, dar „se pune intrebarea de ce acest serial fezandat reiese la suprafata astazi, prin intermediul unui ziar american?“.
Mai trece o zi si incep sa apara si alte indoieli. Parchetul care se ocupa de afacerea slujbelor fictive, suspendata in 2002, comunica presei ca nu exista nici un act de convocare a lui Jacques Chirac. Dupa inca o zi, „Le Monde“, ziar deloc, dar deloc!, gingas cu presedintele, publica un articol intitulat sec, in cea mai buna traditie a marelui cotidian, „Acces de febra in privinta reluarii procedurilor care il vizeaza pe Chirac“. Este refacut traseul stirii, este descrisa inflamarea mediatica, se consemneaza dezmintirea surselor judiciare. A fost intrebata si jurnalista de la „International Herald Tribune“ (ziarul e american, dar apare la Paris), a fost intrebata pe ce s-a bazat ea cand a scris articolul aflat la originea „informatiei“. Colegial binevoitoare, aceasta a raspuns ca s-a bazat pe „probabilitatea unei convocari“ si ca a consultat si doi magistrati, care i-au spus ca o chemare la tribunal a viitorului fost presedinte este „extrem de probabila“. Prin urmare...!
Prin urmare, in Parisul de sud-est, unde se afla cartierul in care locuiesc (de-aici titlul articolului), nu pot decat sa regret ca jurnalistii francezi n-au auzit de Caracudi. Bravul meu Caracudi. Al dracului Caracudi! Universal, Caracudi.