Daca in anii ’50 computerele erau o curiozitate trecatoare pentru disciplinele umaniste, la mijlocul anilor ’60 ele au inceput, deja, sa fie luate in serios, in mediile universitare occidentale, arata Meredith Hindley in revista „Humanities“. Umanioarele digitale – Digital Humanities – foloseau, la inceputuri, calculatoare de marimea unui automobil, cartele si date inregistrate pe benzi magnetice. Pentru multi cercetatori, metodele acestora pareau cu totul ermetice, iar atmosfera antiseptica a laboratorului in care functionau astfel de masinarii nu era nici ea prea atragatoare. Dar pentru cei pe care nu-i deranja lipsa mirosului de pagini mucegaite, o noua disciplina astepta sa fie explorata, un hibrid care avea sa fie sustinut, intens, de NEH – The National Endowment for the Humanities, o organizatie fondata in 1965.
In anii de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, oamenii de stiinta – fizicieni, biologi si sociologi – au inceput sa utilizeze noile calculatoare electronice pentru a face calcule si operatiuni din ce in ce mai complexe. Disciplinele umaniste, pe de alta parte, au avut nevoie de ceva mai multa vreme pentru a descoperi utilitatea calculatorului. Una dintre principalele provocari ale umanioarelor era cum sa transforme limbajul, sistemul de operare central al tuturor disciplinelor umaniste, in numere care pot fi adunate, inmultite si impartite. In aceasta etapa a istoriei calculatoarelor, toate datele trebuiau sa fie in format numeric. Nu e de mirare, asadar, ca primele proiecte ale umanioarelor digitatale au fost indexuri si analize contextuale ale cuvintelor, din moment ce coordonatele unui cuvânt pot fi exprimate in cifre.
Cea dintâi analiza contextuala a fost realizata asupra Bibliei vulgate, in 1230, de Hugo of St-Cher, la Universitatea din Paris, arata Meredith Hindley. Dominicanii au putut, pe baza ei, sa gaseasca fiecare ocurenta a unor cuvinte precum „miel“, „sacrificiu“ sau „adulter“. Conform legendei, cinci sute de calugari au muncit pe brânci pentru a duce la bun sfârsit analiza contextuala. Si aici sta marea provocare a analizelor contextuale si a indexurilor: fie pui la treaba echipe foarte mari, fie te dedici, timp de foarte multi ani, de unul singur unui anumit proiect. John Bartlett, de pilda, a muncit timp de 20 de ani, alaturi de sotia sa, la prima analiza contextuala completa a operelor lui Shakespeare. Volumul, publicat in 1894, avea 1910 pagini.
Computerele au mai fost folosite si pentru a decide in chestiuni legate de drepturile de autor, din moment ce puteau numara frecventa unor cuvinte cu o precizie mai mare decât cea a metodei traditionale, „manuale“. O analiza faimoasa, realizata la University of Chicago, asupra colectiei de eseuri „The federalist“ – scrise de Alexander Hamilton, James Madison si John Jay in sprijinul ratificarii Constitutiei americane – a scos la iveala rezultate surprinzatoare. Saptezeci si sapte dintre cele optzeci si cinci de eseuri ale celor trei autori fusesera publicate fara semnatura. Unsprezece dintre aceste eseuri aveau, inca, o paternitate incerta. Calculatoarele au numarat frecventa cuvintelor de legatura – de asemenea, din, lânga, acesta – si le-au comparat cu repere din alte articole, cu paternitate certa, ale celor trei autori. Hamilton folosea des prepozitia „pe“ – de trei ori la 100 de cuvinte, in timp ce Madison o folosea doar o data la sase sute de cuvinte. Calculele au fost realizate pe un IBM 7090, acelasi model folosit de NASA pentru a coordona zborurile spatiale din programul Mercury.
In septembrie 1964, scrie Meredith Hindley, o suta cincizeci de cercetatori din domeniile literaturii si al informaticii s-au intâlnit la centrul de cercetare al IBM din Yorktown Heights, New York la una dintre primele conferinte dedicate computerelor si literaturii. Sally Sedelow, profesor la St. Louis University, se intreba daca parametrii stilistici puteau fi destul de precis definiti, astfel incât sa fie procesati de un program pe calculator, folosind „Hamlet“ – actul 4, scena 1 – ca studiu de caz. Raspunsul era „da“. O comparatie realizata pe calculator intre operele lui Shelley si cele ale lui Milton a scos la iveala faptul ca Shelley fusese mult mai influentat de Milton decât credeau oamenii de stiinta. In anul urmator, IBM a mai sponsorizat doua conferinte, una la Yale si alta la Purdue. La Yale, scepticii si-au facut auzite vocile, determinându-i pe entuziastii noului domeniu sa sustina ca „a baga poezia lui Shelley intr-un calculator nu se compara cu a indesa servetele de hârtie intr-un blender, in bucatarie“. De asemenea, entuziastii s-au straduit sa le arate scepticilor ca noile calculatoare n-aveau sa inlocuiasca, prea curând, cercetatorii. Dimpotriva, computerele aveau sa-i elibereze pe cercetatori de corvezi, oferind mintii mai mult timp pentru a urmari intreprinderi creative si intelectuale.
Stephen Parrish, profesor la Universitatea Cornell, ii indemna pe oamenii de stiinta sa imbratiseze facilitatile oferite de „zeii din cutiile negre“: „Nu avem, ca umanisti, de ce sa ne temem, dimpotriva, avem numai de câstigat daca invatam sa ne sincronizam cu revolutia ce reprezinta cel mai important eveniment al vremurilor noastre.“ Unul dintre cei mai mari sceptici era Jacques Barzun, de la Columbia University, care avertiza ca fascinatia pentru calculatoare putea conduce la „eroarea de a aprecia importanta in functie de cantitate si cifre“. Numararea simbolurilor sau a altor elemente ale unui text nu ar fi demonstrat, conform lui Barzun, „absolut nimic, cu exceptia harniciei celui care realizeaza indexul“.
Apoi, in 1965, a fost infiintat NEH – The National Endowment for the Humanities. Misiunea de a porni, de la zero, NEH a cazut pe umerii lui Henry Allen Moe, fostul presedinte al Fundatiei Guggenheim. Când a anuntat primele burse, printre proiectele pe care urma sa le finanteze se numarau „dezvoltari ale unor cercetari pe calculator cu orientare umanista“. Accentul pus pe calculatoare ar putea fi surprinzator pentru oricine nu a citit raportul Comisiei Nationale cu privire la Umanioare – care a stat la baza infiintarii NEH: „Comitetul crede ca umanioarele au ramas in urma stiintelor in ceea ce priveste utilizarea unor tehnologii noi pentru cercetare, iar acest decalaj trebuie depasit. Trebuie incurajata, prin toate mijloacele, aplicarea noilor tehnologii in cercetarile academice umaniste.“
Norman Holland, profesor la SUNY-Buffalo, rezuma câteva idei centrale ale dezbaterii care a dominat anii ’60 intr-un articol din revista „Computers in the Humanities“. Una dintre ideile pe care le propunea era, in fapt, un prototip al enciclopediei Wikipedia: „O posibilitate inrudita e reprezentata de crearea unei enciclopedii prin stocarea unei imense cantitati de date in diverse locuri din tara, cu console plasate in mult mai multe puncte, console care vor livra diverse tipuri de date, de la rezumate ale unor anumite subiecte la bibliografii exhaustive si la listari ale unor articole academice cu privire la un anumit aspect.“ El vorbeste, de asemenea, despre crearea unei retele de cercetatori din diverse parti ale SUA si ale lumii, pentru a colabora, on-line. Faptul ca umanistii isi imaginau enciclopedii colaborative si la proiecte on-line e cu totul surprinzator, gândindu-ne ca primul mesaj trimis prin ARPANET, precursorul Internetului, avea sa soseasca abia doi ani mai tarziu.
Autor: CATALIN STURZAApărut în nr. 4302013-07-25