Postmodernismul literar are şi păcate, nu doar triumfuri. Unul dintre acestea este, din punctul meu de vedere, preeminenţa versului liber. Lirica albă, în monopolul pe care l-a exercitat şi continuă să-l manifeste, de-muzicalizează fraza poetică şi acordă drept de cetate „inspiraţilor” de orice vârstă, ignoranţă şi tupeu.
Istoric, forma fixă a acţionat în calitate de „cămaşă de forţă”, de instanţă constrângătoare, de „intrument de tortură”, astfel încât exuberanţa şi temperamentul poetului să fie cenzurate, obligate să se coordoneze, trimise într-o logică aproape numerică şi extrem de muzicală. Să nu dispreţuim metrica! Adevărata mistică nu este cea ad hoc, ci un îndelung, supraomenesc şi inspirat exerciţiu de căutare a Divinităţii în formulele în care Acesteia îi face plăcere să se comunice. Pitagora, mistic autentic, nu clama gratuit că esenţa universului este numărul, iar natura acestuia este una muzicală! Probabil că singura şansă ca Platon să nu-i alunge din Cetate pe poeţi consta în respectul ritualic faţă de canon pe care ei ar fi fost obligaţi să-l nutrească… În fond, este banal: dacă poetul este doar vehiculul mesajului divin, atunci el nu poate comunica oricum, aşa precum îi vine sau îi dictează inspiraţia lui mundană, textul zeilor, ci doar în conformitate cu anumite imperative. Adevărul nu se rosteşte/scrie la întâmplare, el are nevoie de o „haină” pre-concepută, ritualizată şi profund muzicală.
Pe la începutul anilor ’90 mass-media de la noi se isterizaseră de prezenţa în ţară a unei june americance de origine română. Pentru că domnişoara picta în genul lui Pablo Picasso, i s-a spus degrabă „Micuţa Picasso”. „Profeţii” neamului au fost chemaţi să-şi dea cu părerea despre juvenilul „geniu”. Niciunul nu a suflat un cuvânt despre faptul că Picasso nu s-a născut… Picasso, ci a devenit Picasso.
Cum aşa? Păi foarte simplu. Iată argumentul. Când am vizitat întâia oară Barcelona, m-am dus glonţ în Barri Gotic, cartierul medieval din oraş, căci ştiam că acolo se află Muzeul Picasso. Spre surprinderea mea, foarte puţine dintre pânzele care l-au făcut celebru pe artist erau adăpostite de sălile instituţiei catalane. Imensa majoritate a lucrărilor reprezenta copii, migălos lucrate, acoperind intervalul dintre treisprezece şi nouăsprezece ani din viaţa maestrului. Învăţăcel sârguincios, Picasso a copiat ani la rând pânzele, stilul şi ideile celor mari, de la Velásquez şi Goya, la Tiţian şi Rafael, imaginând variante personale, din ce în ce mai personale, la datul iniţial. Aşa şi-a făcut mâna geniul de mai târziu. A mai auzit cineva astăzi ceva despre „Micuţa Picasso”?
Care este morala? Până a ajunge să scrii vers liber, până a stăpâni aşa cum se cade această dificilă artă, se cuvine mai întâi să te exerciţi ca „salahor” al formei fixe. Din păcate, la noi orice imberb semianalfabet şi fanatic încredinţat că e atins de aripa geniului debutează sub auspiciile alergiei la forma canonică. Rezultatul este că avem foarte mulţi „poeţi”, dar o insignifiantă poezie.
Marin Constantin nu este un poet postmodern. Ultima lui carte, apărută la editura bucureşteană „Detectiv literar“ în anul 2013 şi intitulată „Senecte. 111 sonete”, nu are nimic de-a face cu anticanonul programatic al postmoderniştilor de ultimă generaţie. Sexagenar, om trecut prin viaţă şi având chipul brăzdat de cute câştigate cu suferinţă, domnia sa scrie greu, rar şi foarte bine. Coborât parcă din pelicula lui Cacoyannis, după ce funicularul lui Zorba s-a prăbuşit, Marin Constantin are ceva din dârza înţelepciune milenară a cretanilor neîngenunchiaţi nici măcar de Wehrmacht. (E arhicunoscut episodul din cel de-al Doilea Război Mondial în care fostul campion al lumii la categoria grea şi învingător al lui Joe Louis, Max Schmelling, atunci paraşutist, a fost luat prizonier de un grup de luptătoare cretane!) Privindu-l, ai sentimentul şi certitudinea unui înţelept rătăcit fără voia lui în derizoriul gri al cotidianului. Oricum, ştii că nu va vorbi decât atunci când are ceva de spus. Iar când are realmente ceva de spus, autenticul poet întrupat în acest personaj atipic în zilele noastre şi numit Marin Constantin îmbracă acea „cămaşă de foc” moştenită de la Nessus şi scrie versuri de o muzicalitate clasică.
Autorul nostru ştie prea bine că nu orice fel de experienţă e destinată comunicării. Nu orice se întâmplă în curgerea diurnă are ştaif ontologic, nu orice banal accident se cuvine celebrat. Nu scrii despre insignifiant, nu ridici la altitudinea versului săvârşirea ori făptura anonimă. Doar ceea ce are tâlc merită o dezvoltare discursivă. Numai pepita de aur a ideii justifică şamanismul poemului. Şi ca orice dans al dervişului, mişcările poemului se cuvin ritmate, calculate, introduse într-o logică a freneziei progresive.
Minte organizată şi condei inspirat, Marin Constantin ştie să aştepte ca experienţa concludentă să sporească în cămările sufletului şi să prolifereze în tezaurul memoriei. Hegelian, când cantitatea faptelor depăşeşte un prag anume, trecând exploziv în calitate, adică primind alt statut ontologic, devenind altceva, abia atunci poetul catadicseşte să-şi construiască sonetele valorificând materia spirituală acumulată, dând astfel formă elegantă unor magmatice trăiri.
La fel ca în volumele anterioare şi recente, „333 trisstihuri” şi „Alcoovice”, poetul recurge la canonul estetic pentru a da formă nobilă unor sentimente şi gânduri inspirate de ceea ce am putea numi algoritmul unei vieţi virile. Ca şi Alexis Zorba, eroul lui Kazantzakis, poetul român nu respinge nici o experienţă existenţială, luând ceea ce are esenţial aceasta într-o ordine firească, a umanului fără vârstă. Nimic din ceea ce este omenesc nu-i rămâne străin, se opreşte whitmanian asupra dragostei pentru femeie, alcoolului degustat, durerii, bucuriei, morţii, naşterii, speranţei, deziluziei, tinereţii şi bătrâneţii. Descoperă roata, dar o face cu o bucurie năprasnică, iar această combustie lăuntrică îi nutreşte poezia.
Dar mai cu seamă adoră reflecţia, analiza, meditaţia. Marin Constantin este un bărbat care gândeşte asupra lumii, un înţelept pentru care actul cunoaşterii are ceva din condiţia divină. Nimic nu e mai prejos de cunoaştere şi înţelegere, dar nu orice se cuvine ridicat la concept sau celebrat prin vers. În „Sonetul XCIV” mărturisirea este completă: „Mă lepăd de tutun ca de Satana/ Şi de femei mă lepăd dacă vrei/ Mă lepăd şi de tata şi de mama/ Dar nu mă pot dezice de idei… De toate pot să mă dezic, de vrei/ Numai de mine, nu; şi de idei”. Bolnav la propriu de idei, ca un Ştefan Gheorghidiu al prezentului, doar că mai puţin patetic şi sigur văduvit de egocentrism, Marin Constantin trăieşte în poemul de formă fixă regăsirea unui paradis pierdut.
„Acolo este ţara lui”, în acel ritm, măsură, rimă şi canon, ilustrându-şi grafic în formulă inspirată, aparent naivă şi desigur ironică, viziunea poetică despre lume şi viaţă. Pseudonimul său de grafician, C. Fierbinţeanu, spune multe despre ardenta lui imaginaţie, ca şi despre jucata inocenţă cu care, în maniera lui Pucă, cheamă tandru în derizoriu încropitele făpturi şi momente ale unei lumi demne să fie ironizată, iubită, iertată şi, fireşte, trăită. Imagine şi vers, idee şi muzică, în ţara lui Marin Constantin armonia face legea. E un tărâm pe care merită să-l străbaţi la pas, în singurătatea unui pahar de vin. Va deveni cu siguranţă şi ţara ta, cititorule…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 460