Prea poet

Cartea româneasca

Mircea Bârsila, Monede cu portretul meu, Editura Pamântul, Pitesti, 2009, 112 p.

„Monede cu portretul meu“, cel mai recent volum de versuri semnat de Mircea Bârsila, este primul pe care i-l citesc. Discretia autorului si difuzarea precara a editurilor la care si-a publicat, dupa 1989, poezia si studiile critice au tot amânat aceasta intâlnire cu criticul de intâmpinare care vrea sa fie un istoric literar, dar si un cronicar al actualitatii editoriale.
Data fiind insa mica legenda din jurul lui Mircea Bârsila, Poetul prin definitie si cu majuscula, neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni si intâmpinat sarbatoreste, ca un artist pur, de catre Alex. Stefanescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpede ca, asa cum soarele rasare si apune in fiecare zi, primavara se preface in vara si vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau fara, se mulg, mânjii zburda, iar oile se tund, voi ajunge la un moment dat sa scriu despre lirica sa.
Chiar si fara sa apara la Editura Pamântul, poemele lui noi m-ar fi impins catre aceleasi analogii. Intrucât ele se aseaza si se dispun tematic astfel incât sa hasureze un spatiu rural-ideal, o Arcadie autohtona recompusa si descompusa in elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile necesare de accesare. Si pentru ca Arcadia aceasta e definitiv pierduta si imposibil de regasit in lumea exterioara, tumultuoasa, zgomotoasa, poetul o interiorizeaza. O salveaza nu prin desene peisagistice si proiectii mitologice, dar printr-o regasire pe cont propriu a structurii ei ideale. Un poem mai putin izbutit ca „Un azur feminin“ ne va retine atentia anume prin aceasta laborioasa cautare a izvoarelor pierdute. Crezând in ele, poetul le va redescoperi: „Cred! Cred!/ In suierul polizoarelor si in mirosul bidoanelor de petrol./ In onoarea de a fi treziti, in zori, de ciripitul anacronic al vrabiilor si de suierul graurilor./ In cei ce trec «umar la umar cu duzii prin vara»./ In aerul proaspat tras in piept, dimineata, la o fereastra ale carei perdele sunt muntii./ In calduroasele ceasuri de toropeala si azur/ – un azur feminin – ale amiezei de vara/ când toate izvoarele acestor tinuturi cu vagauni si ogase/ – inclusiv cele venite, pe sub pamânt, din Arcadia –/ incep sa prinda o pojghita protectoare de gheata la margini./ In feluritele clinchete cu un caracter subtil si particular/ aduse, uneori, printre frunzele arborilor, de câte-o adiere,/ si pe care urechile oamenilor – ale celor nevoiti sa schimbe macazul catre metafizica –/ tind sa le prefaca in strigate: niste strigate/ de undeva din interior! In tot ce incepe sa prinda contururi. /In rosul sarut al zorilor. In buruienile plângând, adesea,/ in hohote, dar pe care nimeni nu le aude. In adevar. In frumusete. In puritate.“
Ideea, frumoasa, s-ar putea exprima in mai putine si mai putin cautate vorbe. Expresia poetului este ceremonioasa si pe alocuri greoaie, de un retorism care se incarca lent; si intr-un mod prea manifest pentru a-l capta pe cititor. Apropierea de sfârsitul experientei poetice ce se va materializa in Carte nu schimba cu nimic ritmul mereu domol al executiei. Neaflându-si, cum marturiseste, linistea, poetul-personaj o ofera propriilor texte, respiratiei lor egale: „Ma apropii de sfârsitul acestei carti pe care/ am scris-o impreuna cu becul de 60 de wati atârnat/ in tavan, dar linistea nu mi-am aflat-o. / Poate ca linistea mea este la tine, gândacule/ de sub scoarta copacului,/ unde citesti romane de aventuri, in asteptarea iernii,/ si poezii in stilul vetust al privighetorii lui Teocrit./ Sau la tine, vierme cu dungi liliachii si care te initiezi, ingândurat, in heraldica fructelor.“ („Realitatea din gradina“).
In intregul volum ciripesc vrabiile si bâzâie taunii; cucul, pitpalacii si cârsteiul, sticletii si pitulicile, cintezoii si alte pasarele isi fac de cap intr-o natura ocrotita de privirea iubitoare a poetului. Dar parca nimic nu se aude „dincoace“ de poezie, pe suprafata ei de acces, nu in fundul de lume pierduta. Efectul imi pare bine controlat de autor, dar destul de obositor prin repetitivitate. De la un poem la altul si de la prima la ultima pagina a volumului, Mircea Bârsila face, practic, aceeasi lirica, voit demodata si polemic-anacronica. O exceptie de la regula o constituie „O existenta sidefie“, pronuntat nichitastanesciana (si deci histrionica, spectaculara, cu detenta imaginativa), pâna la finalul contaminat de Geo Dumitrescu: „Sunt cel ce sunt: un brad aplecat/ peste frumoasa genune dintre sânii unei femei;/ mârâie toata noaptea, intarâtate, spre mine,/ imaginarele fiare din oglinzile ei./ Iata-ma strângând in brate o omida/ la marginea inca verde a unei frunze de dud;/ pâna si pietrele isi intorc, somnoroase,/ unica lor tristete, spre sud./ Iata-ma sub chipul unui inorog/ tinut de-o tânara printesa, in sclavie./ Sunt, intr-adevar, cel ce sunt:/ o existenta inoxidabila, sidefie./ O copie – gresita! – a zeului Proteus/ numit si «Arlechinul» de zeii cei târzii./A fi un cal, pentru o clipa, in fata unui cal./ A fi un bob de strugure, in fata unei vii. (…) Eu simt cu sângele – vai, mie! – cel din creier/ si imi revin – când sunt indragostit – la normal.“ Iar un poem care se detaseaza de restul prin chiar calitatile lui figurative si expresive este „Domnul administrator“: „Singuratatea – adevarata singuratate – incepe/ abia când ii vezi aievea balegile de vita mare si blânda/ prin apartamentul cu trei camere. Ii aduci iarba/ intr-un geamantan vechi, o adapi, seara de seara, in cada/ emailata. Asemenea bratelor unei cruci: lungile coarne cu vârful plesnit/ ale acestei prezente pe care nu o vezi decât tu. Il rogi/ pe domnul administrator al blocului sa te scrie cu doua/ persoane in registrul sau, dar acest nemernic,/ pentru ca nu poti sa-i spui altfel, se uita la tine piezis./ Ii arati balegile si el te sfatuieste sa te odihnesti mai mult/ sau te invita, condescendent, la o bere. Adevarata/ singuratate incepe abia când ii simti aievea prezenta/ de vita mare si blânda, in apartamentul ticsit cu volume/ de poezii – mai ales poezii de dragoste./ Ii aduci iarba intr-un geamantan vechi/ si urmaresti, pâna târziu, impreuna cu ea filmele/ si emisiunile, una mai proasta decât alta, la televizorul asezat/ pe colt, in sufragerie, intre leandrul de la fereastra/ si tabloul din perete, daruit cândva de un amic, si in care/ un nou Sfântul Gheorghe omoara iarasi balaurul.“
Apar de asemenea mai multe fragmente puternice, fie la inceputul câte unui text („Daca s-ar intoarce bunicul“, „Vorbe pentru vânt“), fie la finalul lui („Intâia fereastra luminata“, „Oglinda de buzunar“), dar autorul nu detine capacitatea „tehnica“ de a le prelungi in ansamblul vizionar. Altfel spus, performanta realizata pe spatiul unei strofe memorabile nu se sustine intr-un montaj liric pe masura. Adesea inspirat (Poetul!), Mircea Bârsila pierde puncte prin constructia propriu-zisa a intregului, nesustinut pâna la capat (sau de la bun inceput) prin viziune. Doua exemple de basculare. In „Prietenul nostru octombrie“, gasim pe la mijlocul paginii câteva versuri frumoase: „S-a intors din nou/ prietenul nostru cu panataloni din piele de sarpe si cravata/ in dungi. Iata-l culegând agrafe si nasturi de sutiene,/ din iarba cu fire marunte/ crescute pe sub bancile de fier ale parcurilor.“ Imediat vine insa un vers neinspirat, emfatic, care „taie“ literalmente poemul: „Iata-l in rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei“. In „Profetie“, avem situatia inversa. Mai intâi un vers afectat alegoric si ostentativ mitologic: „Din labirinturi curge din nou un fir de sânge de taur.“. Si apoi, doua de o remarcabila „simplitate“: „Si bucatelele doar cât un graunte si pe care abia le rupem/ – si numai cu patentul – din realitate.“
Radu G. Teposu ii reprosa lui Mircea Bârsila „abuzul caligrafiei“. Si pe buna dreptate. Autorul ajunge sa caligrafieze pâna si intr-o arta poetica in care directia initiala era complet diferita: „Frânturi, imagini, scene disparate, fragmente/ scoase la iveala, pe rând, din propriul lor intuneric:/ un cal priponit in apropierea unei mori de apa,/ o gara in asteptarea unui tren intârziat si unde, adesea, nu urca nimeni,/ un schit pe un deal, o fantoma, o strada pustie, un afis lipit pe un stâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele intunecate,/ iar in dreptul usii de la intrare/ o femeie sulemenita si un soldat cu ochii/ ca niste taciuni aprinsi,/ lasând impresia ca nu cad de acord asupra pretului -/ sau o ceata de nouri marunti,/ sau puiul de caprioara din curtea comisariatului de politie,/ un camion ramas in pana la marginea unei sosele care seamana cu un râu limpede,/ o coroana de flori atârnata, ca un colac de salvare, la gâtul unei cruci,/ o statuie de bronz si o nunta de câini pe un platou asfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelatie,/ felurite imagini luate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, in noapte,/ incât nici nu-si dau seama, pe moment, ce se intâmpla.“. Eu as observa insa, in intregul volum, un abuz de… poezie. Având o idee inalta despre aceasta, daca nu o mistica a impartasirii ei, autorul nostru (postmodernist numai prin proximitati biografice) e deficitar in pragmatica enuntului liric: in tensiunile pe care ar trebui sa le produca, in rupturile de planuri si registre prin care interesul cititorului sa fie mentinut. Monotonia acestor reiterate „Monede cu portretul meu“ putea fi o coordonata lirica atent preparata; dar e vorba, mai degraba, de o imposibilitate a scriitorului in a opera disocieri si selectii, transferuri de sens si resemnificari expresive. Lectia nichitastanesciana ramâne sa fie aprofundata. Talentul, evident aici, nu e suficient.
Cum sa spun? Este prea poet acest poet atât de inzestrat.