PR ratat: „Mar nero“ de Federico Bondi si „Nunta in Basarabia“ de Napoleon Helmis

Filmat in 2008 si lansat in România abia acum, „Mar nero“ al lui Federico Bondi nu reuseste sa le spuna nici italienilor despre români, nici românilor despre italieni nimic din ceea ce nu stiau deja unii despre ceilalti. La rândul sau, „Nunta in Basarabia“ nu aduce cine stie ce nuante noi in disputa româno-moldoveneasca. Vechile discursuri nationaliste sunt scoase de la naftalina, iar marele neajuns al filmului lui Helmis e ca 1. recurge la exact aceleasi stereotipuri pe care le-au citat atâtia altii inaintea lui, 2. le formuleaza in exact acelasi fel si 3. nu ofera nimic altceva in schimb. Pe scurt, ambele pelicule se vor revelatoare, au o morga care pare sa indice ca spun ceva adânc si grav despre tensiunile dintre români si italieni pe de o parte si români si basarabeni pe de alta parte, dar de fapt nu spun absolut nimic. Toate s-au mai spus si nu numai ca nu trebuiau repetate, dar din capul locului nu meritau formulate.
Atât „Mar nero“, cât si „Nunta in Basarabia“ au un public extrem de limitat. Filmul lui Federico Bondi ar putea spune ceva românilor, italienilor, eventual si spaniolilor. Ce-or intelege ei din film, asta e alta chestiune. La fel, nuantele lui „Nunta in Basarabia“, atâtea câte sunt, pot fi receptate integral doar de români, respectiv de basarabeni. Ca un fel de pansament etnic, marea morala a acestor doua pelicule mai mult sau mai putin românesti e ca oameni suntem cu totii. E un impaciuitorism care poate aduce lacrimi in ochii spectatorilor mai sensibili (mai ales in cazul filmului lui Helmis), dar care spectatorului occidental care nu face parte din categoriile enuntate mai sus nu ii spune nimic.
Asta nu inseamna ca nu putem intelege decât naratiunile care ne privesc. Succesul occidental recent al unei anumite tabere din cinematografia româneasca e o dovada cât se poate de elocventa in acest sens. Daca cele doua filme pot fi intelese doar in aceste trei spatii, aceasta se intâmpla pentru ca emotia pe care ele o transmit e una strict regionala, dictata mai degraba de experientele si prejudecatile spectatorilor decât de ceea ce ele insele contin. Acel ceva pe care „4, 3, 2“ il avea, „Mar nero“ si „Nunta in Basarabia“ nu il au deloc. Adevarurile simple, general umane sunt inlocuite de râci provinciale, ca atare la ele nu pot rezona decât cei direct expusi la manifestari similare de provincialism.
Menajera si manejul
De la Florenta la Sulina si inapoi, prejudecatile etnice sunt spulberate in filmul lui Federico Bondi, insa doar pentru a fi inlocuite de altele noi.
In chip de angajat si angajator, Angela (Dorotheea Petre) si Gemma (Ilaria Occhini) sunt constrânse sa convietuiasca. Relatia lor evolueaza in salturi: la inceput, batrâna n-o inghite defel pe menajera românca; la un moment dat si fara o justificare anume, afla ca nu mai poate trai fara ea. Asa se face ca, la cinci dimineata, se lanseaza in destainuiri. Relatarea ei despre copilaria in vecinatatea unei potcovarii e de doua ori semnificativa. Un prim nivel de decodificare e acela in care ni se reafirma sanatatea subreda a stapânei casei: „Pe mine m-au potcovit pe dinauntru!“, rosteste apasat Occhini, care tine sa ne reaminteasca permanent ca e intâi de toate actrita de teatru, abia apoi de film. In acelasi timp, confesiunea vrea sa spuna ceva si despre efectele adverse ale modernizarii citadine, de care Sulina cel putin pare sa fi fost crutata. Daca intre supermarket si cazino n-ai cel putin un magazin de inlocuit flecuri si unul de remaiat ciorapi, n-ai facut nimic, asa ca istorioara Angelei despre caii folositi ca mijloc de locomotie in Dobrogea o mai inmoaie pe batrâna.
Incet-incet, inamicul strain e cucerit. Arma secreta: sarmalele. Ultimele redute cad când Gemma bea rachiu, vede o caruta trasa de cai pe strazile Sulinei si pe Cleopatra Stratan la televizor.
Realizarea cea mai notabila a lui Bondi ramâne Delta filmata din barca. E o isprava cu care destui turisti se pot lauda.
Pasul mare al unei cinematografii mici
Pentru români, filmul lui Napoleon Helmis ar trebui sa prezinte interes prin aceea ca se petrece la Chisinau si ne prezinta o nunta moldoveneasca asa cum e ea, atlfel spus, prin exotismul unui eveniment care nu lipseste din nici o cultura, determinat in cazul de fata de faptul ca acea cultura e prezentata ca fiind fundamental diferita de a noastra. Chisinaul, insa, nu il vedem decât din goana masinii, iar exoticul din nunta moldoveneasca e cu desavârsire absent. Intriga parca e desprinsa din Kusturica, nu lipseste nici momentul ruletei rusesti, dar infloriturile astea de scenariu nu schimba cine stie ce faptul ca, in linii mari, nunta din film s-o fi petrecând ea in Basarabia, dar ar fi putut la fel de bine sa se desfasoare la Husi, Urlati sau Bucuresti, datinile sunt cam aceleasi.
Pentru spectatorul basarabean, atuurile filmului sunt echipa mixta (excelent ca de obicei actorul Sergiu Voloc in rolul de cameraman/regizor al nuntii) si povestea cu tâlc. El e român, ea e din Republica Moldova, ceea ce ar trebui sa ii faca un fel de Romeo si Julieta etnici. Doar ca piedicile pe care cei doi le infrunta sunt pur formale, mai degraba comice decât dramatice, dat fiind ca Vlad si Vica sunt deja casatoriti, iar festivitatea din Chisinau e o simpla formalitate. Comedia, pe de alta parte, functioneaza mai mult pentru români, mai exact pentru acei români care cred ca ingrosarea accentului moldovenesc e culmea umorului. Altfel spus, filmul lui Helmis nu functioneaza nici ca drama, nici in chip de comedie. Singura lui sansa e ca spectatorilor sa le placa, suficient de mult pentru a precumpani asupra acestor neajunsuri, nuntile.