Povestiri despre Noica

Suratele centrale privesc spre cele din provincie cu coada ochiului, daca nu cu dispret, atunci cu condescendenta. Iata o revista de cultura cu aparitie semestriala intr-un oras ce se mândreste cu filozoful local Constantin Noica, nascut in Vitanestii Teleormanului unde parintele sau avea o mosie, dar putând fi revendicat si de fostul judet Vlasca, pe unde se intindea o parte din proprietatile lui Grigore Noica. Publicatia de care vorbesc, bine structurata, este „Meandre“, o revista de cultura care in cea mai mare parte nu merita condescendenta, necum dispretul celor mai bine situate in centre culturale mai rasarite decât Alexandria. Care, insa, isi revendica o mâna de scriitori si filozofi de prima marime, de n-ar fi sa-i amintim decât pe Marin Preda, Zaharia Stancu si Constantin Noica, filozoful de la a carui nastere s-au implinit in 2009 o suta de ani.

Meandre ii rezerva o sectiune consistenta din nr.1-2/ 2009 filozofului a carui biografie, cum spunea el insusi prin anii ’80, n-are continut: se tragea dintr-o familie venita din Sistovul bulgaresc care a trecut Dunarea si s-a oprit la Zimnicea, strabunicul patern era unul din intemeietorii orasului Alexandria, iar urmasul sau, stranepotul, va ctitori doar o cetate spirituala, mai mult in vis decât in realitate, adunând in jurul sau la senectute o mâna de tineri care n-au ramas la tarmul filozofiei si s-au imprastiat care incotro. Despre filozoful cu biografie fara continut scrie in „Meandre“ Marin Diaconu, cercetator si exeget foarte avizat al „biografiei“ si operei lui Noica. Niciun episod din viata lui Noica nu iese din comun: copilaria, conacul, scoala la Videle, armata, studii in strainatate, casatoria, refuzarea unor oferte universitare, retragerea la Sinaia ca sa-si scrie cartile, teza de doctorat dedicata lui Nae Ionescu sustinuta când Al Doilea Razboi Mondial incepuse, in 1940. In acest moment in biografia pâna acum de o banalitate egala cu normalitatea survine episodul spectaculos: „Se apropie tot mai mult de Miscarea legionara – scrie Marin Diaconu – si in septembrie-octombrie 1940 publica vreo (!) 20 de articole prolegionare in „Buna Vestire“ – al carei redactor este – si in „Vremea“. In vara se infiintase Institutul Româno-German de la Berlin si in octombrie Noica pleaca in capitala Germaniei, ca referent de specialitate pentru filozofie.“ In Germania hitlerista, referentul de specialitate „mijloceste contacte culturale, conferentiaza, traduce in limba româna brosuri de popularizare pedagogica ori psihologica si audiaza, in doua rânduri, lectii profesate la Freiburg im Breisgau de Martin Heidegger. Tot acum planuieste o lucrare despre filozofia politica a Germaniei de azi (din care a tiparit câteva studii) si, pentru publicul german, o istorie a filozofiei românesti (nefinalizata)“. Articolele prolegionare si prezenta in Germania lui Hitler a referentului de specialitate rup monotonia si banalitatea unei biografii pe care filozoful si-o dorea fara continut: episodul cu pricina si cuprinsul celor „vreo“ 20 de articole prolegionare vor constitui „continutul“ de care viata lui se umple si de care nu va mai scapa. Strict filozofic vorbind, Noica este un germanofil, urmasul la alta scara al filogermanilor Slavici sau Stere ori, privind mai in urma, al lui Eminescu si Maiorescu. Toti acesti mari scriitori si gânditori români au nutrit – dincolo de multele deosebiri dintre ei si de ratiunile diverse si diferite pentru care s-au trezit „germanofili“ – gândul ca neasezarea si neispravirea româneasca de care atâtia au vorbit pot fi constrânse si biciuite de un model sa se incheie si sa se disciplineze, in vederea fructificarii marilor calitati, dar neorânduite, ale poporului român. N-a fost sa fie (!) si multi au platit pentru excesele inacceptabile savârsite in numele si in slujba acestei idei. Biografia fara continut a lui Noica se incarca, ea, de un continut culpabil si mai ales culpabilizat, atât dinspre dreapta, cât si dinspre stânga: cercurile utopiei geometrice ale lui Arhimede sunt calcate in picioare de caii unei istorii care se face si navaleste calare, iar nu zburând pe aripile visului. In 1946 filozoful C. Noica, aflat la mosia de la Chiriacu, „cere Tribunalului Poporului sa fie judecat pentru activitatea publicistica din toamna lui ’40; cererea ii este clasata“ – noteaza sec Marin Diaconu. E probabil ca cerând sa fie judecat Noica stia ca Istoria nu se „claseaza“, ci numai, un timp, anumite dosare ale ei. „Ca mic mosier –  noteaza mai departe Marin Diaconu –, Noica este arestat in noaptea de 2 martie 1949“ si-si stabileste domiciliul obligatoriu la Câmpulung Muscel. Divorteaza de englezoaica, se recasatoreste si, la Câmpulung, da meditatii (engleza si matematica), lucreaza la „Anti-Goethe“, scrie scrisori la Paris, lui Emil Cioran. Traia din nou iluzia biografiei fara continut: in decembrie 1958 e arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica. Eliberat in 1964, are de ales: sa emigreze ori sa ramâna in tara. Alege a doua varianta: avea un proiect „nemtesc“ in cap pe care voia sa-l puna in practica, proiectul celor 22 de tineri (câte 1 la 1 milion de români) menit sa faca si sa salveze cultura româna. Dupa pensionarea din ’75, la 66 de ani i se pare ca visul „nemtesc“ are o sansa: grupul de la Paltinis este intruchiparea acestui vis. Cum de nu si-a dat seama un filozof ca el ca utopiile din orice directie ar veni decad in tragedii sau comedii atroce atunci când coboara pe pamânt?!
Istoria contine un sâmbure irational pe care Noica vroia sa-l rationalizeze si disciplineze: insa istoria si-a facut de cap si proiectul sau, ca atâtea altele, departe de a se fi implinit. Ramân frumoasele amintiri ale celor convocati la Paltinis: „In decurs de doua decenii – arata Marin Diaconu – isi apropie tineri precum Alexandru Surdu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru sau Vasile Dem. Zamfirescu. Este cautat si incurajeaza multi alti tineri, din Craiova, din Iasi, Cluj, Timisoara sau Alexandria, precum: Constantin Barbu, Andrei Cornea, Andrei Hossu, Mircea Scarlat, Liviu Antonesei, Constantin Grecu si altii.“ Sfârsitul survine la Paltinis, dupa un incident-accident petrecut in cabana in care locuia: „Spre sfârsitul lui noiembrie ’87, vrând sa izgoneasca un soricel rozator de manuscrise, sufera un accident, este internat si se stinge din viata intr-un spital din Sibiu in 4 decembrie 1987.
Este inmormântat in 6 decembrie…“ Accidentul, rizibil, pune capat unui destin tragic, asa cum sunt toate destinele utopistilor invinsi de „soricelul“ irational ascuns intotdeauna in cutele istoriei ce pare ca-si bate mereu joc de iluziile lui Don Quijote. Foarte interesant si instructiv putea fi si articolul „Cât de subversiv putea fi Noica“ pe care Isabela Vasiliu-Scraba il publica in acelasi numar din „Meandre“. Articolul documenteaza mai intâi asupra „faimei internationale“ a lui Zevedei Barbu, fostul secretar de redactie al revistei sibiene „Saeculum“, diplomat român la legatia din Londra de unde isi da demisia in 1948, ajuns apoi autorul unor carti, spune Isabela Vasiliu, „de referinta in domeniul psihosociologiei“, profesor la universitati din Anglia si Brazilia, protocronist in raport cu lucrarile de istorie antica ale lui Jean Pierre Vernant pe care „l-a influentat“. „Noica, scrie autoarea, dorea si el prin anii ’50 sa afle intelesul grec al dragostei de oameni si de lucruri pornind de la dialogul platonic „Lysis“. Era insa preocupat si de Goethe… Ba avea scrisa si o carte despre Hegel, dialecticianul rastalmacit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite (…) Dupa anii de chinuri suferite in temnita politica pentru felul eronat in care l-a hermeneutizat pe Hegel intr-un manuscris predat la unica editura bucuresteana ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logica. Aici s-a intors iarasi la greci. Fusese arestat in 1958, dupa ce – pretinde autoarea – in calitate de redactor la ESPLA Zigu Ornea a dat pe ascuns Securitatii manuscrisul lui Noica, publicat in forma cenzurata in 1980.“ Pentru ce a fost arestat si condamnat Noica se stie; sub ce pretext s-a luat abominabila decizie este altceva: Hegel fu poate ocazia, iar nu cauza tragediei. Dna Vasiliu confunda cauza cu pretextul. Mai departe citim ca „Pe urmele lui Vulcanescu, el (Noica – n. n.) va evidentia aportul adus de câteva cuvinte românesti la problematica fiintei …“. M-am impiedicat inexorabil si ireversibil de „aportul adus“, incât n-am putut citi mai departe cum si-au „adus aportul“ câteva cuvinte românesti la „problematica fiintei“. Regret enorm. N-am mai putut gusta, patriotic, nici cum „marele Heidegger notase scolareste interpretarea vulcanesciana a termenului de aievea pe care i-a relatat-o Amariutei“ si nici sa tresar, umplut de mândrie româneasca, aflând cum marele neamt intreba la seminariile lui „Ce parere au latinii?“. Iordan Datcu recenzeaza cu meritate laude lucrarea constiincioasa, plina de acribie a lui Stan V. Cristea „Constantin Noica. Repere bio-bibliografice“, lucrare ce insumeaza 4 054 de pozitii in cele trei sectiuni ale ei. Despre Noica s-a spus-scris ca-i privea mefient si depreciativ pe scriitori, in genere, pe literati. Iordan Datcu semnaleaza insa surprizele furnizate de solida cercetare a lui Stan V. Cristea: numarul mare de articole, recenzii, insemnari publicate de Noica despre literatura propriu-zisa, despre poeti, prozatori, critici si comentatori de literatura infirma, cel putin partial, reaua parere a filozofului despre visatoriile literatilor si transforma replicile pe aceasta tema intr-o polemica fara obiect. Sunt apoi comentariile lui Noica despre sociologia româneasca, din care deducem ca filozoful cu capul in nori, cu picioarele calca apasat pe pamânt scriind aplicat despre monografiile scolii sociologice de la Bucuresti a lui Dimitrie Gusti. Insistenta si satisfactia cu care vorbeste (scrie) despre respectiva scoala sunt foarte semnificative in raport cu propriul proiect ce urma sa ia forma unei scoli: „intâlnim aici (la Seminarul de sociologie a lui D. Gusti – n. n.) un grup de oameni care, fara a fi deloc lipsiti de originalitate, au lucrat totusi atât de mult impreuna si au fost intr-atât de supravegheati de profesorul lor, incât au ajuns astazi la acea tovarasie de gând care se numeste scoala. Ideile lor se intrepatrund fara sa-i stinghereasca; sugestiile profesorului le conduce cercetarea fara s-o tulbure; iar, in ultima instanta, experientele si invatamintele elevilor folosesc desigur profesorului insusi, al carui sistem suplu se imbogateste neincetat, ramânând totusi neincetat acelasi in structura lui. Acesta este, hotarât, intelesul de scoala; fiecare este original si totusi prezenta profesorului se simte peste tot.“ Avem in aceste rânduri din 1934 programul, statutul, decalogul si definitia „scolii de la Paltinis„ din 1975: in profesorul Gusti tânarul filozof se proiecta pe sine insusi. Inca o dovada ca „polemica“ filozofului cu literatii este mai mult una inchipuita consta si in aceste rânduri despre Marin Preda, pe care il admira, cu un anumit patriotism local, pentru ca el „este singurul care ne reprezinta si care va ramâne sigur si peste timp“ pentru ca „nu a dorit altceva decât sa puna pe hârtie personaje asa cum suntem noi la origine, simpli, cu gândul curat, cu seninatatea si mâhnirea noastra.“ Iordan Datcu crede, cu oarecare temei, ca e vorba despre teleormaneni, mai corect ar fi sa spunem ca se gândea la români. I se parea, apoi, ca li se face românilor o mare nedreptate printr-o unilaterala interpretare a fiintei lor prin mitul mioritic, perla rau inteleasa din coroana regala a miturilor poporului român: „Cine are in fata tabloul modulatiilor fiintei nu mai poate face sufletului românesc nedreptatea sa-l inteleaga printr-o singura tonalitate, cea a „Mioritei“, cu resemnarea ei in fata mortii. „Miorita“ poate fi o reusita unica a creatiei noastre folclorice, dar nu si masura unica pentru sensibilitatea filozofica a unui suflet, caruia a fi si a nu fi ii apar nespus mai bine orchestrate.“ Splendida sugestie a unitatii contradictorii dar nonantagonica dintre „Miorita“ si „Mesterul Manole“ ori „Toma Alimos„, intre, in fond, Eminescu si Caragiale… „Meandre“, revista de cultura din Alexandria, este o publicatie plina de interes, cu un sesizabil si valoros iz local si traditional intors catre marile drumuri ale culturii române. Coloana critica a revistei e sustinuta de câtiva colaboratori destoinici si talentati intre care se remarca Ana Dobre, Paul Aretzu, Iulian Bitoleanu s. a. Concesiile pe plan local sunt minime, dar probabil obligatorii. As observa, cu invidie, prolificitatea polivalentei Ana Dobre, cronicar literar talentat si comentatoare erudita, toba de carte. Probabil ca din aceasta pricina ea descarca din când in când desaga de cunostinte vaste si lecturi multiple peste autori cu aripi subtiri ce nu suporta povara intelectuala cu care se vad incarcati de erudita cercetatoare. Din comparatiile la care-i supune pot iesi cu umerii striviti si cu sira spinarii rupta. Scriind cu empatie si incântare erudita despre un roman aparut la Cartea Româneasca, valorizarea acestuia e debitoare unor comparatii enorme si strivitoare: cu „ceva din atmosfera stranie a „Muntelui vrajit“ al lui Thomas Mann“ si „ceva din atmosfera halucinanta a „Desertului tatarilor“ lui Dino Buzzati“ si cu inca „ceva din realismul magic al lui Gabriel Garciá Márquez“ si, in fine, cu „altceva din utopia unei lumi perfecte visate de un Voltaire sau Swift“ nu ne lamurim mai deloc asupra valorii literare a romanului si autorului respectiv. Nici citatele n-o servesc, cu atât mai putin Kafka, Hesse ori Canuta, Niculaita Minciuna sau… Victor Petrini – cu totii convocati sa lustruiasca o proza fada si chiar penibila, cum rezulta cel putin din citatele alese de recenzenta:“ Eram inca slabit dupa depresia prin care trecusem in ultimul an de liceu. Cred sincer ca am avut depresie toata viata si asta nu ma va parasi niciodata. E singura iubita fidela din intreaga mea existenta. Treceam nauc prin lume, fara sa vad nimic si pe nimeni. (…) Depresia ma apasa, ma calarea efectiv ca o tâmpita isterica si sâcâitoare, care s-a apucat de echitatie.“ Impresionant! Recenzenta isi regaseste insa echilibrul in alte comentarii din acelasi numar al revistei, cronici si eseuri despre Liviu Ioan Stoiciu si Nicolae Manolescu, Eugen Ionescu si Ion Georgescu, Stan V. Cristea si Stefan Mitroi. Meandre este o revista buna, cu o garnitura de colaboratori temeinici precum Iordan Datcu, Paul Aretzu, Florentin Popescu, Emil Paunescu s. a. Poezia numarului e consistent reprezentata mai ales prin Florin Costinescu, prezent anul trecut cu frumoasa lui „Secunda eterna“ prefatata de Eugen Negrici, de Florea Burtan cu un poem ce mi l-a amintit pe tânarul Dinescu din „Invocatie nimanui“, precum si de Maria Postu cu un poem antologic, „Cu tot bâlciul acela“. Cu splendidul lui eseu folcloric „Iernile magice ale românilor“ talentatul jurnalist Adrian Bucurescu atinge cu o mâna tremuratoare substratul de mitologie pagâna ce a invadat fara scapare si poezia unui mare poet, Ion Gheorghe…