Naghib Mahfuz, Teba in razboi, Traducere din limba araba si note de Nicolae Dobrisan, Polirom, 2011, 256 p.
„Teba in razboi“ („Kifah Tibah“, 1944) este unul dintre romanele scrise la inceputul carierei de Naghib Mahfuz, perioada optimista, când autorul era inflacarat de idealuri nationaliste. Cartea este o marturie incontestabila a impresionantei preocupari pline de exaltare pe care a avut-o scriitorul egiptean pentru tara sa. Mahfuz a facut sa circule numele Egiptului si complexa civilizatie a acestuia in toata literatura universala, mai ales dupa primirea Nobelului, prelungindu-i parca astfel faima asigurata de misterul piramidelor sau al mumiilor. „Teba in razboi“ este un roman istoric ce surprinde, printr-o scriitura clasic-idealizanta, momente de cumpana – de umilinta tragica si de glorie –, din viata Egiptului antic: apararea in fata invadatorilor asiatici si izgonirea lor prin eforturile familiei regale, intinse de-a lungul a trei generatii.
Actiunea romanului, care respecta in cea mai mare parte adevarul istoric, se desfasoara in perioada când partea de nord a Egiptului se afla de doua sute de ani sub ocupatia asiaticilor razboinici, veniti din stepele pustii ale nordului. Romanul incepe cu intâlnirea dintre trimisul lui Apophis, faraonul din nord, ultimul rege al hicsosilor, cu faraonul sudului, Seqenenra, nerecunoscut ca atare si care platea relativa independenta a sudului cu multe bogatii. Capitala lui Apophis era la Memfis, iar a lui Seqenenra, la Teba. Cererea trimisului vizeaza, de data aceasta, demnitatea si esenta spirituala a egiptenilor: omorârea hipopotamilor sacri din cauza carora Apophis nu mai putea dormi, ridicarea lânga templul lui Amon a unui alt templu inchinat zeului Seth, cel venerat de asiatici, si renuntarea de catre Seqenenra la coroana alba a Egiptului, ceea ce echivala cu pierderea definitiva a titlului de faron, pentru cel de guvernator. Aceasta capitulare lipsita de orice demnitate este respinsa categoric de catre egipteni, care aleg astfel razboiul, singura alternativa. In acest razboi desfasurat in doua etape, moare Seqenenra, iar dupa zece ani de retragere in Nubia, si fiul acestuia, Kamose. Abia urmasul lui, Ahmose, ii va alunga definitiv pe hicsosi din intregul Egipt, capatându-se libertatea mult dorita.
Ca in orice text paseist, ce pune in prim-plan mitul cetatii asediate si in care se proiecteaza angoase colective, accentul cade pe imaginea eroilor protectori si pe nevoia de personaje exemplare cu rol mobilizator, de aceea, alaturi de cei trei faraoni, un rol central, simbolic, il are si figura reginei-mama Tetisheri. Ea constituie cel mai vizibil element de continuitate, caci ramâne in picioare, cu stoicism, de-a lungul celor trei generatii, toti cei trei faraoni având-o ca reper moral. Dar nu numai acestia, ci si intreg poporul, cu atât mai mult cu cât o alta dimensiune majora a romanului este relatia intima dintre psihismul individual si presiunile imperative ale existentei sociale.
In ceea ce priveste atemporalitatea psihologiei oamenilor aflati sub ocupatie, „Teba in razboi“ are o puternica dimensiune alegorica. Surprinzator, autorul reia obsedant diferenta dintre fiii Egiptului cu pielea bruna si cuceritorii albi. De ce albi si nu galbeni, caci vorbim despre asiatici, si nu despre europeni? Raspunsul nu poate fi decât acela ca Naghib Mahfuz, in spatele acestei povesti din antichitate, ia pozitie fata de ocuparea britanica a Egiptului, inregistrata prima data in anul 1882, iar apoi din 1940 (deci chiar cu câtiva ani inainte ca Mahfuz sa-si publice romanul) pâna in 1946, când englezii au parasit tara, dar au pastrat controlul asupra zonei Canalului Suez.
Din acest punct de vedere, romanul are o constructie previzibila, antitetica, oarecum simplista, caci egiptenii sunt cei buni – pasnici, generosi, viteji, loiali conducatorilor, ducând (ca si românii, nu-i asa?) doar lupte de aparare, iar asiaticii/englezii sunt cei razboinici, aroganti, neinduratori si mai ales cruzi. Culmea cruzimii acestora este atinsa in roman in scena care prezinta apararea zidurilor Tebei de catre asiatici cu ajutorul trupurilor dezbracate ale femeilor egiptene si ale pruncilor acestora. Soldatii egipteni, in frunte cu Ahmose, sunt pusi in fata unei alegeri cumplite: sa renunte la lupta de secole in care mii de oameni si doi faraoni isi pierdusera vietile sau sa-si sacrifice femeile si copiii? Decizia este usurata de strigatele, nu mai putin pline de spirit de sacrificiu ale acestora, prin care isi cer sacrificarea in numele demnitatii si al libertatii. Este aici o mostra de atitudine colectiva reversibila, gata sa tâsneasca oricând din adâncuri, in orice moment de disperare istorica. Este un strigat de atentionare, daca nu de amenintare, bine cunoscut si noua, românilor, din multe pagini ale istoriei noastre literare… Recursul la povestea antica nu este aici decât o deturnare a incarcaturii afective, spre altcândva, altundeva.
Umanitatea si generozitatea egiptenilor sunt intrupate in special de catre faraonul Ahmose care, care, desi casatorit cu regina Nefertari, se indragosteste de fiica lui Apophis, in momentul in care intra dupa zece ani de exil in cetatea Tebei, deghizat in negutator care le ia ochii cotropitorilor cu aur si pietre pretioase, pentru a putea deschide frontierele dintre Egipt si Nubia, cu scopul de a-si intari armata. Ultima parte a romanului este destul de monotona, caci contine descrieri repetitive ale luptelor. Autorul ofera un binevenit interludiu acestor lupte, prin surprinderea iubirii imposibile dintre Ahmose si printesa hicsosilor. Impresionata de vitejia acestuia in lupta cu un comandant, printesa ii salveaza viata tânarului negutator, care ii daruise un colier cu o inima din smarald. In timpul luptelor, printesa cade prizoniera, iar egiptenii cer sacrificarea ei, in numele tuturor femeilor ucise de invadatori. Prins in eternul conflict dintre iubire si datorie, faraonul refuza uciderea acesteia, iar tânara, la rândul ei, refuza sa i se ofere. Mahfuz a picurat cu câtiva stropi mai mult patetism decât era nevoie in scena in care faraonul imparte colierul cu printesa, lui ramânandu-i lantisorul, iar ei inima… Nationalismul si patriotismul lui Naghib Mahfuz se revarsa si in finalul romanului, cind egiptenii devin stapâni in tara lor, iar faronului i se naste un fiu, asigurându-se astfel continuitatea aducatoare de liniste si sperante. Drama individuala se piede definitiv in drama colectiva.
Chiar daca este departe de valoarea pe care a atins-o in „Trilogia Cairoului din 1957 („O plimbare prin palat“, „Palatul dorintei“ si „Strada zaharului“, toate publicate in 2011 la Polirom), Naghib Mahfuz ofera prin romanul „Teba in razboi“ o poveste despre istoria antica a Egiptulului, un „document romantat“ care, fara a cobori in profunzimile subtile ale subiectivitatii (destinul uman este in intregime integrat destinului social si istoric), place prin limpezimea scriiturii si prin exotismul legendar: pe malurile maretului Nil se perinda prin fata cititorilor faraoni cu zeii lor, sambelani, palate, printese, sclavi, razboinici, pigmei, mari preoti, sarcofage, pietre pretiose, intrigi sau serpuirile unei iubiri imposibe. Atmosfera nu putea fi decât de poveste, care se pierde in nefiinta vremurilor: „Corabia urca pe fluviul sacru, prora ei cu coroana de lotusi spintecând valurile linistite si maiestoase care se indemnau unele pe altele din cele mai vechi vremuri, asemenea unor intâmplari in curgerea cea fara de sfârsit a timpului“.