Francezii îsi pastreaza simtul umorului chiar si în vremuri de criza. La scara mare, nu individuala, frapeaza plusul de civilizatie cu care reactioneaza la nemultumiri. Violenta „a ritmat“ din când în când istoria lor; un pic de cenusiu a existat în viata lor dintotdeauna; ceva s-a mai adaugat dupa ce Franta si-a pierdut statutul de metropola si, mai ales, pe cel de putere de rangul unu. Acum francezii mârâie mai mult decât altadata dar spiritul lor critic ramâne în limitele decentei careia îi adauga un plus de agitatie, de nervozitate, din care nu lipseste spumosul. O nenorocire nu o trateaza cu disperare, crainicii de televiziune nu bocesc, nu se transforma în procurori si nu au indecenta sa intre în miezul mizeriei umane. Urmaresc pe TF 1 o emisiune pusa sub semnul nedumiririi hazlii: „Pourquoi les français font-ils la gueule?“ adica de ce fac gura, de ce se cearta, de ce se ocarasc, ca sa dau toate echivalentele stilistice. Pai, din mai multe motive.
*
Iata unul. Sarkozy are charisma, nu încape vorba. Oratoric, el continua linia usor teatrala impusa de Jacques Chirac: fraze scurte, pauze de efect, gesticulatie înca si mai pronuntata. Un stil pe care ministrul Educatiei Luc Chatel a tinut sa-l apere. Dar presedintelui nu i se reproseaza numai erorile politice, ci si faptul ca nu stapâneste bine limba franceza! Este mult spus: limbajul, mai degraba. Ministrul Chatel a avut surpriza sa fie interogat oficial, prin februarie, de un deputat socialist în privinta limbajului prezidential si rugat sa precizeze „ce dispozitii va lua pentru remedierea rapida a greselilor de limbaj ale lui Nicolas Sarkozy?“. Ministrul Chatel a raspuns abia dupa noua luni, în ajunul Craciunului, printr-o scrisoare. Iata începutul epistolei: „Îmi atrageti atentia asupra nivelului limbii franceze practicate de presedintele Republicii, nivel pe care îl socotiti insuficient, chiar nedemn în raport cu functiile sale de reprezentare si pe care îmi cereti sa-l remediez. Daca, evident, nu mai aveti întrebari mai importante, tin sa va dau raspunsul complet în aceasta privinta“. Amintind de dificultatile exprimarii orale „supusa la multiple constrângeri“ ministrul adauga: „recunoasteti, de altfel, … ca presedintele Republicii demonstreaza mari calitati retorice, cum ar fi forta expresiva, convingerea, à-propos-urile, puterea de evocare“. Si acum vine hazul de care vorbeam. Urmariti precizarile ministrului: „…în aceste timpuri complexe si dificile, presedintele Republicii arata ca vorbeste clar si adevarat, refuzând stilul amfiguric si circumvolutiunile sintactice (sic!) care pierd auditoriul si pe cetatean“. Vedeti câta grija trebuie sa aiba un presedinte pentru cetatenii pe care îi conduce! Au si francezii, nu-i asa, destul haz în politica!
*
Un alt motiv, destul de serios, care îi obsedeaza anul acesta pe francezi: alegerile, mai întâi cele locale, apoi cele prezidentiale din 2012. Sarkozy pregateste subtil campania electorala si a recurs din timp la o remaniere guvernamentala pentru a se debarasa de persoanele compromise, cum este cazul fostului ministru Eric Woerth a carui sotie este implicata în scandalul de coruptie al miliardarei Bettencourt. Dar nici ministrul nu a lasat timpul sa treaca pe când ocupa fotoliul de la Finante. El s-ar fi ales cu vreo doua milioane jumatate de euro dintr-o afacere cu statul, evident, prin care a devenit proprietarul unei parcele din Padurea Compiègne, pe care se afla un hipodrom si un teren de golf. Aici, ca sa ne aducem aminte de istorie, a fost semnat armistitiul dintre Puterile Antantei si Germania învinsa, la 11 noiembrie 1918. Si tot aici, ca o ironie, la 22 iunie 1940 generalul Pétain semna rusinosul armistitiu cu Germania lui Hitler, de data asta victorioasa. Dar pe Voerth nu-l apasa istoria, ci banii. Iar acestia vor veni de acum si mai multi. Numai daca nu se va trezi într-un proces din care ar putea pierde tot. Iar astfel de procese nu scutesc pe nimeni în Franta. Fostul presedinte Jacques Chirac trebuie sa dea socoteala de o „neglijenta“ pe care nu a evitat-o în vremea când era primarul Parisului: plata unor functionari inexistenti.
*
Campania electorala prezidentiala din 2012 va avea surprizele ei. Nu avem cum sa le anticipam, dar cei interesati vor sa le tina sub control. Sarkozy nu accepta sa rateze al doilea mandat si încearca sa scoata castanele fierbinti (sunt delicioase cele vândute pe strazile Parisului!) cu mâna altora. Woerth este unul. Socialistii francezi au cerut constituirea unei comisii parlamentare de ancheta în „afacerea Woerth“. Desigur, pentru a se stabili adevarul, dar si din motive electorale. Rezultatele vor fi exploatate la timpul potrivit. Deocamdata, grija lor este sa completeze dosarul coruptiei. Socialistii nu-l iarta usor pe Sarkozy pentru strategia racolarii (de la stânga, Kouchner, Strauss-Kahn, numit sef la FMI etc.; de la centru Borloo etc.) pentru a dilua forta adversarilor si a-si apropia victoria. Strategiile electorale se fac si din ingredientele esecului. Imediat dupa victoria din 2007, adversarii l-au atacat pe Sarkozy pentru acest tip de luxatii aduse moralei politice. Daca exista o morala în politica! În „Caietele (sale) intime“ prelucrate substantial de Christine Clerc, dupa cum scriam într-o corespondenta anterioara, el nota la 18 august 2008: „Jean Peyrelevade, ex-P-DG al Credit Lyonnais, prieten cu Bayrou (contracandidatul lui, de la centru), a avut obraznicia („a eu le culot“; vedeti de ce deputatul socialist avea rezerve la limbajul prezidential?) sa-mi trimita cartea „Sarkozy: eroarea istorica“. Titlul ma scuteste de comentarii.
*
Socialistii francezi au si ei problemele lor. Cea mai apasatoare este cea a refacerii unitatii dupa esecul lui Ségolène Royal, din 2007. Acum ambitioasa (si ea!) politiciana tine sa candideze pentru a doua oara. Gustul puterii politice a prins teribil la femei dupa deceniul feminist din anii saptezeci ai secolului trecut. Deocamdata, pentru refacerea unitatii, etapa cea mai dificila pentru socialisti devine desemnarea unui candidat unic care sa-l concureze serios, si cu folos daca se poate, pe Sarkozy. Sunt retinute trei nume: cum am spus, învinsa din 2007, Ségolène Royal, lidera Partidului Socialist, Martine Aubry, ministrul muncii care, din pacate, are în biografia ei si nefericita lege a celor 35 de ore de lucru saptamânal, despre care voi vorbi mai la vale, si Dominique Strauss-Kahn, actualul sef al FMI. Bancherul rosu, potrivit sondajelor, ar avea sansele cele mai mari dintre socialisti. Deocamdata, însa, acesta se lupta cu criza financiara, cu criticile, nu putine, aduse Fondului si cu… nehotarârea de a alege între presedintie (daca va fi sa fie) si beneficiul real si sigur (mai ales financiar) ca sef al unei asa de importante organizatii mondiale. Cele doua protagoniste, Royal si Aubry, au timp de o campanie electorala mascata. La sfârsitul lui decembrie 2010, ambele au participat la o întâlnire cu muncitorii. Vorbeam de hazul francezilor în politica. Iata cum s-a produs acest haz în comentariile de presa dupa aceasta întâlnire (dau un citat): „Muncitorii? A da, acea categorie a francezilor de care Partidul Socialist nu se mai intereseaza de câteva decenii!“. Ei bine, o astfel de ironie poate sa coste scump pe socialisti în campania electorala.
*
Saptamâna de lucru de 35 de ore a ajuns o piatra de moara atârnata de gâtul socialistilor francezi, desi ea a fost luata pe vremea coabitarii Chirac-Jospin, ministrul Muncii fiind Martine Aubry. Socialistii au fortat atunci în iluzia ca au gasit una dintre caile de protectie sociala: mai putine ore de lucru, mai multi angajati. Unii dintre ei au fost rezervati. Chiar si presedintele Mitterrand ar fi preferat 39 de ore pe saptamâna. Contestatarii socialisti se apara astazi afirmând ca unii dintre ei au socotit de atunci ca legea este prea rigida (Jack Lang) sau prea uniforma (Strauss-Kahn), oricum ca, amendata succesiv în timp, inclusiv cu sprijinul socialistilor, efectele legii nu au mai fost evidente. Acum propun sa fie desfacut lacatul si sa se adopte o lege noua. Desigur, este o pozitie diferita. Socialistii nu fac (deocamdata) din timpul de lucru o prioritate în politica sociala. Numai ca, desi regreta rezultatele legii din 1981, ei nu vor fi scutiti în campania electorala de critica întemeiata, anume ca legea respectiva a dus nu la cresterea locurilor de munca, ci la „degradarea situatiei celor mai defavorizati“. Efectele se vor vedea în alegeri.
*
Antony. Un cartier-satelit al Parisului, unul dintre cele burgheze, este drept, aflat nu departe de Versailles si de aeroportul Orly. La putini kilometri de Fontenay-aux-Roses, unde Nicolae Iorga a cumparat o proprietate si un castel în care a instalat Scoala Româneasca dupa ce a trecut prin Parlament, în 1920, o lege pentru înfiintarea acesteia si a Accademiei di Romania de la Roma. Antony ofera pentru cei obositi de viata trepidanta si scumpa de la Paris un refugiu. Tot mai multe mari companii îsi stabilesc sediul aici, în imobile moderne. Vechii locuitori îsi au casele lor, de obicei cu doua nivele, înconjurate de o mica gradina. Pentru noii veniti au fost construite blocuri confortabile, cu o arhitectura nu prea diferita de blocurile mai reusite de la noi. Dar ceea ce ne deosebeste este esential: crese pentru toti copiii, mai ieftine sau mai scumpe, dupa preferinta de confort. Bebelusii de un an sunt îngrijiti ca acasa de asistente civilizate si devotate. Gradinite, numite „maternelles“ pentru copiii de peste trei ani, idem. scoli primare, gimnaziale, licee pentru copiii celor 50 de mii de locuitori, cu programe care împart învatatura, initierea în arta si în sport. În plus, copiii pot merge la sport în programe extrascolare sub supravegherea profesorilor lor sau a altor angajati. Pot lua lectii de muzica tinute într-un vechi castel aflat în mijlocul unui parc bine îngrijit si în alte centre culturale. Teatrul municipal are program saptamânal adaptat pentru ei. La Muzeul local de arta si istorie profesorii îsi programeaza din timp vizitele pentru clasele la care predau. O parte din lectii sunt organizate aici. Parcurile, cu terenurile de sport, le sunt deschise gratuit. Biblioteca municipala este cu adevarat o institutie de stat importanta pentru toti locuitorii: sala speciala pentru lectura ziarelor, revistelor, publicatiilor nationale, fara intermediari, fara supraveghere; sali de carte pentru copii si tineri; sali de carte pentru adulti; sali de audiovizual pentru toti; acces direct la carti; împrumutul de carte, de DVD etc. extrem de facil: alegi, treci pe la contoar si le înregistrezi în câteva secunde: depozitul general de carte este aprovizionat cu tot ce apare în edituri, cartea nu ramâne numai la cheremul negustorilor. De dimineata pâna la închidere, biblioteca municipala este plina de amatori de citit.
*
Cred ca un Nietzsche nu ar fi putut sa se iveasca în ambianta spiritului francez. Zarathoustra al lui induce sentimentul paralizant al disolutiei. Franta, cartezian este drept, construieste. Greu, dar construieste. Elita intelectualilor francezi, mai ales filozofii, participa la dezbaterile de idei si nu se implica neaparat în politica. Cea mai spectaculoasa disputa se produce între filozofii de dreapta si cei de stânga. Primii sunt numiti de cei de stânga „le neo-réacs“, cei din urma i-au insultat cândva pe cei de dreapta etichetându-i „idiotii de care avem nevoie“. Sa lasam limbajul colturos la o parte, el este posibil accidental în orice cultura, si sa vedem ce se mai spune despre miscarile de strada, de tipul celor din 1968. Mai întâi, sub presiunea gaullistilor, 1968 a fost supus de mult reevaluarilor. Sarkozy a continuat drumul în campania din 2007 si a reusit sa atraga de partea lui chiar pe unii dintre capii razvratitilor, acum oameni asezati, unii intrati în politica, asa cum este cazul lui Daniel Cohn-Bendit. Readuc în discutie cazul pentru ca Franta a fost zguduita toata toamna de miscari de strada care nu au degenerat, totusi, ca aceea din 1968, în violente. Strategia lui Sarkozy este si a fost sa pulverizeze miscarea sindicala pe cât posibil, sa o neutralizeze macar, pentru a mai scapa de presiunea miscarilor sociale. Nu stiu cât a reusit. El este alergic la revolta studenteasca din vremea lui De Gaulle. „Sa lichidam mostenirea lui 68“, cerea în campania prezidentiala din 2007, „sa fie proscris spiritul lui mai 68“. Francezii i-au raspuns: „este interzis sa se interzica!“. Aceasta este Franta. De la revolutia din 1789, aceasta este Franta profunda. Revoltele din 68 nu vizau deconstructia ci înnoirea. O viziune cu multiple perspective este de preferat în acceptiunea unui francez. Orice tentatie spre dictatura este repudiata din fasa. Francezii de azi nu gândesc ca în 1968 ci ca întotdeauna. Reprosurile pe care le fac gaullistii, Sarkozy însusi (este de discutat cât gaullism se mai regaseste în politica lui) miscarilor sociale, starii de spirit, de fapt, a societatii franceze nu sunt legate de mai 1968, ci de conceperea ideii de democratiei adusa de Revolutia din 1789. „Întrebati-i pe batrânii de 80 de ani, cu convingeri de dreapta, daca sunt împotriva lui Mai 1968 si va vor râde în nas!“ a spus cândva Daniel Cohn-Bendit care nu a vrut sa se lepede de miscarea studenteasca.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 308