Globtrotterul sau transatlanticul (apud. Doris Mironescu), un veridic homo universalis, Chris Tănăsescu (Margento), solist şi lider al trupei Margento, de poezie-pictură-jazz-rock, este universitar şi traducător, dar în primul rând poet performer, conferenţiind şi lansând cărţi în Statele Unite, Canada, Asia, Australia, Europa. Trupa a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale. Ca poet, se defineşte a fi rodul colaborării colective, după propria accepţiune: „Nu exist ca poet în afara Margento. Pentru mine nu există poezie fără lucrul cu celălalt – fie că acest celălalt este pictorul Grigore, un poet contemporan sau mort acum sute de ani, un loc anume sau Duhul însuşi. Poezia adevărată e comunitate, iar comunitatea vie este poezie“. Iată, deci, conceptul de la care porneşte demersul prozodic al acestui poet original, ancorat în mainstreamul poeziei performance post-postmoderne, promovată mai ales în Occident. Despre acest lucru glosează documentat Radu Vancu: „La noi nu a prins aproape deloc poezia concretă, poezia L=A=N=G=U=A=G=E, pe care Bernstein o numea, în Artifice of Absoption, «a impermeabilităţii». Dimpotrivă, poezia română a rămas foarte permeabilă emoţional, la feeling, şi aproape complet opacă la tehnicalităţi – absolut esenţiale, de altfel pentru reforma radicală a poeziei“.
Chris Tănăsescu îşi asimilează cognomenul Margento de la trupa performantă, cu care semnează şi cartea compozită, Nomadosofia/Nomadosophy (Casa de editură Max Blecher, 2012), o carte bilingvă, română-engleză, în care sunt angrenaţi poeţi din trei continente, aşa cum se exprimă personal în continuarea interviului citat: „Astfel, Margento a devenit numele unui autor colegial şi, totodată, titlul unui poem la care contribuie, alături de mine, poeţi români şi americani, europeni şi asiatici. Acest poem la care lucrez (Nomadosofia, n.m.), lucrăm deja de câţiva ani, se articulează şi se ramifică după principiul grafului din matematică (Un graf este o mulţime de obiecte (numite noduri) legate între ele printr-o mulţime de muchii cărora le pot fi atribuite direcţii (în acest caz, se spune că graful este orientat) (n.m., după dicţionare), e un poeMgraf sau în engleză grapHpoem şi vibrează după ideea jam sesion-urilor“. Iulia Militaru notează faptul că termenul de „graf“ trebuie înţeles şi în relaţie cu termenul derridean care implică „fascinaţia pentru conexiuni nelimitate şi proliferare textuală, dar îl depăşeşte prin relaţiile contextuale pe care le dezvoltă şi le presupune tehnica de construcţie a unei creaţii de acest tip.“
Ca şi în cărţile anterioare, Chris Tănăsescu concepe şi creează poezie colectivă, mixată, ancorată în muzică şi matematică. Această interconexiune este subliniată şi de Felix Nicolau, care teoretizează: „Adevărata poezie e muzică, iar muzica bună e o artă a geometriei. Condiţia artei, fără doar şi poate, este legată de emoţie, dar şi de inteligenţă şi atractivitate“. Criticul subliniază judicios relaţia dintre profunzimea şi seducţia artei, ca şi pe cea dintre experimental şi comercial, aşa cum reuşeşte să le îmbine autorul volumului în discuţie, Nomadosofia, transmiţând prin titlu şi relaţia înţelepciunii cu nomadismul.
Nicolae Coande, obişnuit al titlurilor formate din cuvinte derivate sau compuse original, descoperă în poezia lui Chris Tănăsescu (din volumul Hermaia, 2009) un hipervortext, cuvânt cu bază lexicală vortex, adică o dispunere exorbitantă a textului în vârtej precum muşchii şi perii anatomici sau precum vârtejul format de aer şi apă la aspiraţia dintr-un bazin, apud DEX. Acest vortex este o specificitate, un fel de ars combinatoria a poetului performant, depistabilă şi în volumul prezentat.
Poezia este scrisă pentru a fi reprezentată vocal în siajul muzicii rap sau rock. O mostră de act performance a devoalat-o Chris Tănăsescu într-un show fascinant la Casa de Cultură „Traian Demetrescu“ din Craiova, recitând în modul său particular versuri din Nomadosofia, cu acompaniament muzical propriu imitând gutural jazz-ul, dar şi cu înregistrări muzicale şi plastice expresioniste.
Cartea, în cuprinderea a peste 300 de pagini, însumează patru secvenţe poetice: Europa. Epitalam ţigănesc, Asia. Nunţi pentru ritmurile planetare, Poemul de sticlă, Nomadosofia şi un compartiment bibliographic: MARGENTO. Trupa, traducătorii. Debutează cu un poem de factură folclorică, împrumutând graiul românesc al ţiganilor, cu accent specific, punctând viaţa lor modernă, de nomazi din zilele noastre, călătorind acum liberi şi practicând în mare parte ocupaţii nu totdeauna licite. Este poemul care vizează o captatio benevolentiae prin ritm şi limbaj colorat şi exotic: „Păi am plecat de la Brăila/ şi-acu’, dumnezeu cu mila,// cânt şi io pă la metrău/ să-mi cresc copilaşu’ meu// mă’ franţuzu’ şi italianu’/ vor să-mi fure acordeoanu’// las să-l fure, ’i din Buzău,/ pă nici ăsta nu-i al meu,// pă bă, eu am furat meserie,/ ce ştiu io n-au cum să ştie! zi-i, mă!…“.
Este speculată poetic lejeritatea cu care ţiganii români se simt ca acasă peste tot, dar având totuşi nostalgia ţării natale, şi la Frankfurt, şi pe lacul Como, dincolo de vila Madonei, undeva prin Polonia, Berlin, Londra, Madrid, Roma… Privind lumea prin prisma nomadului, nu se sfieşte să strecoare ideea de patriotism sincer, în stilul său ludic ironic, sfidând stupida atitudine prezentă de a lapida atât noţiunea, cât şi sentimentul: „Mai mişc din mâini şi din picioare, uneori,/ dar sexul, ca un ac de busolă,/ arată tot spre România“ (bucureşti-budapeşt. nicăieri mai acasă). Epitalamul ţigănesc demonstrează faptul că, independent de voinţa unora, această etnie ţine de şi ţine la arealul său natal, indiferent de problemele pe care le provoacă lipsa ei de integrare în trendul de civilitate corespunzător, aşa cum este surprinsă cu simpatie, în acţiune: „La frankfurt tragem franc! un furt… // dar pe NV’n berlin la beri / Răzbim noi, tată, şi la londra / Le facem noi la şmecheri felu’ / De vreo doi ani, pă la Roma, Dac-ajungi pân-la-Madrid, / Mai te-ntorci la Bolintin“ (Corul ţânţarilor). Neobişnuiţi cu un astfel de comportament, occidentalii sunt surprinşi nepregătiţi să contracareze această foame de parvenire originală, redată expresiv de refrenul: „Trai neneacă, hop şi hopa,/ viaţă dulce-n europa!“.
Poezia ludică şi ironic empatică, directă şi colocvială însoţeşte mai toate poemele cărţii, fără să lipsească însă accentele grave, sentenţionale pe alocuri, cu intertextualitate bogată, în cuprinderea poeţilor lumii vizitaţi personal sau livresc, îndeosebi, dar şi a numeroaselor informaţii culturale din arealul global străbătut de poet. Nu lipsesc nici citatele de cuvinte, expresii, versuri în limbi străine, prevalând cele în limba engleză. Englezescul to performer, în sensul de a împlini, tinde astfel să determine o receptare cât mai completă şi complexă a tuturor valorilor semasiologice şi fonetice ale poeziei. Poezia lui Chris Tănăsescu este scrisă cu anduranţa, cu pacienţa şi condescendenţa necesare faţă de categoriile umane din toate straturile sociale, dar şi pentru relevarea potenţelor sonorizante şi performante ale liricii comunicaţionale.
În genere, poemele au o tentă realistă a descrierii şi a narării locurilor şi evenimentelor traversate în existenţa nomadă a eroului liric sau a actanţilor lui, uneori plonjând reflexiv în surrealism: „Un peşte din lumină pescuit/ de-o mână care trage din mulţime// un peşte din mulţimea deasă dintr-un banc/ imens care s-a prăvălit pe străzi// o mână care prinde măcar unul/ măcar pe mine de-aripă de ochi de deget // da din lumina de azur fiert de la amiază/ am fost brusc pescuit şi aruncat// aici cu burta albă-n sus şi licărind/ şi-aştept să-i treacă mâna ca un val“ (Cântec de recoltă pe un ţărm asiatic). În acest poem frumos se conturează prin portretul alegoric un destin al poetului dintotdeauna, pus pe capul său de mână divină. Muzica nu mai vine din afară, ci dintr-un interior al sufletului şi al sferei poeziei veritabile.
„Numai astfel ajung să comunice, într-un limbaj poetico-matematic, de esenţă muzicală şi expresie anglo-română, scriitori apaţinând unor culturi diferite, precum Constantin Acosmei, David Baker, Ilya Kaminski, o Nimigean, Page Hill Starzinger, Martin Woodside, sub bagheta magică a «vrăjitorului» Chris Tănăsescu“, notează aplicat Antonio Patraş.
Pentru a-şi motiva şi personaliza calitatea de călător, Margento îl cheamă în sprijin pe Rimbaud, care spunea că a călători este facultatea tipică a poetului, şi apoi îşi demantelează voiajurile sale în special în rolul de conferenţiar în universităţile lumii, dar şi în circumstanţa de călător hai-hui, cu motivaţia „că doar călătorind aflu/ ce anume trebuie să citeşti/ şi poate că tocmai acea carte/ e cea care te cheamă să umbli“.
Poetul american, David Baker, prezent în carte printre numeroşii traducători, defineşte (pe coperta a patra) cu claritate, exact, fenomenul Margento: „Margento is a caravan, a circus, a symphony, and a brawl. It is a global, multi-languaged, powerful performance troupe made of more than fifty poets (from Darwish to Ly Doi, Levine to Ng to Oeur) working in a brand/new kind of theater. And its conductor, impresario, and visionary puppet/master is the brilliant Romanian poet and performer Chris Tanasescu. In his hands, in his head, and with orchestration, poetry comes vitally alive in a shared, communal, polyphonic, and charged new way – rich with political aptitude and buzzing with lyrical pizzazz – as it seeks to remember our many origins, roaming on toboggans, fishing boats, and taxicabs alike, and searching for o place for the night.“
Autor: Toma GrigorieApărut în nr. 481-482