Poetic mix

Razvan Tupa, „poetic. cerul din delft si alte corpuri românesti“, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti, 2011, 98 p.

Volumul „poetic. cerul din delft si alte corpuri românesti“ poate fi privit ca o aparitie interesanta atât pentru aerul experimental în care se aventureaza tematica si structura poemelor, cât si pentru formele bizare de raportare la realitate. Razvan Tupa scrie atent, uneori transant, alteori cu fantezie nesfârsita si îsi impune sa fie mereu un poet al întelepciunilor ascunse. Lipsa de omogenitate în stil nu-i neaparat o problema în poezia contemporana, însa în cazul volumului mentionat discrepanta dintre stiluri (abordate haotic uneori chiar în interiorul unui singur poem) este atât de mare, încât nu poate decât sa produca o stare de confuzie.
Anomie textualista
Ciclul „Praf de stele“ e construit în jurul unei fantezii astrologice neclare, patetica pe alocuri si într-un registru stilistic permanent nerezolvat. Desi, în câteva cazuri, debutul poemelor pare promitator, niciunul din scurtele (dupa numele dat de autor) „note de poezie“ nu reusesc sa construiasca efectul natural al unei stari. În debutul ciclului, Razvan Tupa se ajuta de mecanisme ieftine, stari si decupaje confuze, ce nu creeaza de fapt decât imaginea vaga a unui lirism la granita dintre personal si mistic. De la versuri construite în jurul unor clisee imagistice si a unor structuri fortate, pretioase si obositoare, care nu spun prea mult („sa spunem un praf de stele abia / sesizabil un praf / presarat pe suprafata depravata / a atingerii“), mecanica poeziei lui Razvan Tupa ajunge si la note filosofice, usoare meditatii esuate în inconsistente jocuri de limbaj: „forma pe care o iau/ lucrurile/ odata ce sunt spuse/ este de fiecare data/ lumea/ pe care o pastrezi“. Pe deasupra, se întrevad si încercari timide ale unei oarecare anomii textualiste, iar poemul „(29) deja“ devine o interventie care nu îsi gaseste rostul în tot contextul haotic: „si/ ceea/ ce/ e/ perfect/ nu/ are/ cum/ sa/ treaca/ deci/ nici/ sa/ vina/ ceea/ ce/ e/ perfect/ e/ aici“. Mesajul filosofic schiopateaza si nu face decât sa ofere poeziei lui Razvan Tupa un aer de imaturitate si fantezie goala. Poate ca logica urmata de poeme e foarte bine calculata si atent codificata de autor, însa în momentul lecturii mecanismul devine aproape indescifrabil. La fel, nuantele comice sau situatiile unde poemele capata directiile parodiei postmoderniste sunt blocate de permanenta cautare de adâncime, profunzime, dar care nu se alege decât cu inflexiuni filosofice patetice si aluzie sociala banala. Drama poemului „(25)“ se naste în jurul unei idei atât de consumate, încât nu mai ramâne aproape nimic dincolo de cuvinte, iar absurdul în „pe umerii fiecaruia din noi este capul altcuiva si tot facem prezentarile“, continuat de hilar („buna, el e capul meu/ buna, ea e fruntea pe care ma bazez/ buna, buna, suntem pretiosi“) nu reusesc sa redea inteligent drama comunicarii sociale, limitându-se la niste concepte largi si la adevaruri refolosite.
N-as zice ca poemele n-au o tonalitate proprie, niste structuri ce determina starea de conflict autentic, însa totul se pierde pe masura ce temele evolueaza. Razvan Tupa reuseste sa sterilizeze orice avânt poetic prin permanenta cautare a întelepciunii în deznodamântul ideatic si prin fortarea notelor dramatice pâna la ridiculizare. Sunt de regasit, macar secvential, niste zvâcniri de revolta personala în fata consumerismului sau a robotizarii sociale, de data asta rezolvate destul de bine. Se pare ca Razvan Tupa scrie mult mai relaxat când nu se arunca la motive stelare sau când evita profunzimile obositoare: „copii perfecte copii aproximative/ copii ideale si toti numai versiuni/ ale tale/ s…t când am dus cosul de sârma/ la locul lui si ne uitam/ prin parcare dupa iesire“, „iar în spatele sticlei doar manechinele privesc/ noile colectii scoase în oras/ de fiinte moi care nu rezista“. Poemele nu au puterea de a purta o atmosfera clara, în afara unei permanente stari de disconfort, un cerc al determinarilor si legaturilor metafizice, toate bine scaldate în filosofie: „poti sa te simti înconjurata/ de tot ce poti sa fii/ s…t dar ce nu poate oricine/ este sa fie exact ce/ esti tu acum“. Desi „respiratii“ e de departe cea mai naturala bucata a ciclului, limitele conceptuale ale formulei se fac simtite în versuri precum „mai sunt unele vise mute când/ un gând alene luneca surd“. E clar ca o oarecare atmosfera se contureaza în final, doar ca e mereu presata de tehnicisme, iar începând cu poemul „(70)“, jocul textual se complica printr-o numerotare dubla a poemelor, al carei efect scapa total. Se pare ca Razvan Tupa înca mai crede, întârziat, în puterea textualismului.
Memorie si narativ
Urmatoarele cicluri nu mai forteaza atmosfera, iar scrisul e degajat. Poate ca problema principala a primului ciclu se traduce si prin transarea ideilor poetice în „note de poezie“, pâna la eliminarea oricarei atmosfere generale, unde initial pareau pline de semnificatie. Debutul cu „blitz negru“ e un pas înainte, poemul reusind sa-si dezvaluie miza. Starea de imponderabilitate generala a sentimentelor si faptelor e pe teren propriu înca, versurile capata substanta si imaginile devin palpabile: „o minge usor zgâriata de porii betonului/ loveste portiera masinii din parcare/ o secunda am tacut toti“.
E un alt nivel al poeziei. Aici, transformarea pare totala si lasa impresia unui alt autor, mai dramatic si mai personal. Amintirile episodice transante din copilarie transforma imaginile, bine conturate de aceasta data, în acelasi registru al fanteziei mistice: „ prin ferestre, tot ce era afara/ se închidea în cutiute mici de sticla si oriunde/ era numai iubire pusa deoparte pentru alte momente/ care numai acum nu“. Versurile sunt parte a unei poezii narative, iar aici se pare ca Razvan Tupa construieste superior primului ciclu. Toate motivele turistice, amintirile pierdute în orase ca Budapesta, Paris si Chisinau schimba miza poetica si câstiga prin impresia de largire a orizonturilor si de asumare a unui ton constant. Calatorii, stari de reflexivitate temperata însotite de laitmotive reusite în combinatie cu exercitiile de memorialistica sunt solutia pentru poezia lui Razvan Tupa. E drept însa ca nu lipsesc nici aici reflexele stilistice deranjante. „Poetic.mix“ e doar unul din exemplele cele mai bune, însa versurile „lumina din cap este doar când/ te uiti si îti amintesti brusc/ de ochii cuiva atintiti asupra/ ta tu ai toate formele definite/ în raporturi fictive si asta te face/ sa vezi ca inventia este doar o forma de atingere a mea“ nu pot decât sa scada din starea generala impusa. În schimb, tot exercitiul de memorialistica pe care îl încearca Razvan Tupa patrunde mai usor în canoane poetice autentice. Începând cu „lichiditati“, memoria câstiga în fata starii de ameteala si a avântului metafizicii. Totul porneste acum în plina naratiune si experiment poetic textualist, însa Razvan Tupa pastreaza câteva poeme de meditatie (cu mentiunea ca le-a mutat din seria „77 de note“). Finalul e rezervat unor piese cu sintaxa mai bine cladita, însa caderea constanta în ambiguitate, neclaritate si suprarealism inconsistent e înca o tentatie prea mare pentru putea fi refuzata.