Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014
Cine s-ar putea gândi, azi, când se plimbă pe Calea Victoriei din Bucureşti, că acum mai bine de patru sute de ani această axis mundi a Bucureştiului era un teren mlăştinos, practic o pădure, unde, din când în când, se zăreau livezi de pomi fructiferi, porumb crescut şi animale la păscut. Vodă Brâncoveanu croi pe la 1692, pe Uliţa Mare, „drum drept şi mai scurt spre moşia Măriei Sale“. Mai târziu strada propriu-zisă a fost pavată cu bârne de stejar şi a primit numele de Podul Mogoşoaiei. Sigur, nimeni nu-şi poate închipui, azi, aşa ceva. Şi totuşi această realitate şi lume a existat. Mărturie stă cartea lui Gheorghe Crutzescu Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi, reeditată de Editura Humanitas la sfârşitul anului trecut. Cartea a apărut pentru prima oară în 1943, la Editura Socec, apoi în 1986 la Meridiane, cu o prefaţă semnată de Eugen Barbu (pentru a avea liber la cenzură, ştiută fiind influenţa lui Barbu în epocă), iar acum sub îngrijirea lui Cătălin Strat. Ediţia de acum o reproduce pe cea din 1943. Dar cine este Gheorghe Crutzescu? Coborâtor dintr-o familie de boieri cu rang mai mic, el este fiul lui Gheorghe Crutzescu, militar, şi al Constanţei, fiica lui Grigore Lăcusteanu. Se naşte la 12 noiembrie 1890 la Bucureşti, urmează studii universitare la Paris, luându-şi licenţa în 1915 la Bucureşti. Diplomat de carieră atât el, cât şi fratele său Radu, Gheorghe Crutzescu, după ce a luptat în Primul Război Mondial, a intrat cu examen la Ministerul Afacerilor Străine, a funcţionat la reprezentaţiile României de la Berlin, Roma, Geneva (Societatea Naţiunilor), Viena şi Cairo. În 1943 a fost numit ministru plenipotenţiar clasa I la Copenhaga, însă intervenţia germanilor în Danemarca a făcut ca misiunea diplomatică a României de la Haga să nu mai aibă obiect. A fost evacuat la Stockholm, unde l-a întâlnit peste un an pe Neagu Djuvara. Amândoi au rămas în Suedia până în toamna lui 1947, când au fost rechemaţi în ţară. Numai că ei ştiau ce s-a întâmplat în România (instalarea regimului de tip stalinist) şi au refuzat să se întoarcă. Gheorghe Crutzescu s-a stabilit împreună cu familia la Mougins, în sudul Franţei, unde a şi murit în 1952.
Cartea Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi a scris-o în timp ce era şef la Biblioteca Ministerului Afacerilor Externe (între vara lui 1941 şi 1943), folosindu-se de o documentaţie serioasă: scrierile lui Bacalbaşa, G.D. Florescu, Domenico Caselli, Frédéric Damé, Alexandrina Ghica, Ion Ghica, Pantazi Ghica, Nicolae Iorga şi alţii. Ceea ce uimeşte la această carte este faptul că autorul, dincolo de foarte multele referiri istorice, reuşeşte să facă din Podul Mogoşoaiei, sau Uliţa Mare, cum a fost numit la început, un personaj. Acest personaj, care a suferit de-a lungul secolelor atâtea transformări, a fost martorul înălţării şi decăderii societăţii româneşti. În fapt, Podul Mogoşoaiei primeşte numele de Calea Victoriei abia la 10 mai 1866, când principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen vine la Bucureşti şi se aşază în Palatul Domnesc, pentru ca în 14 martie 1881 să fie proclamat Rege, iar România regat. Pe grinzile de stejar ale Podului Mogoşoaiei au trecut armatele ruseşti, turceşti şi austriece. Începând cu secolul al XIX-lea, Podul Mogoşoaiei devine un loc al comerţului, al petrecerilor, al plimbărilor pentru înalta societate. Încetul cu încetul el îşi schimbă înfăţişarea şi odată cu el se schimbă şi oamenii. De la caftan şi mătănii frecate în mâna dreaptă la uniformă militară rusească, apoi la cea austriacă şi în final la eleganţa perioadei interbelice, elita românească a trecut prin straturi ale schimbării. Casele s-au transformat şi ele. De la căsuţele mici, acoperite cu şindrilă, cu viţă de vie în faţă, la adevărate palate, gândite şi construite de arhitecţi cum ar fi G. M. Cantacuzino, la blocuri cum este şi astăzi Palatul Telefoanelor. O poveste captivantă trecută prin rigori temporale, dar şi îmbibată de parfumuri vechi, tari, pe care nu le mai poţi uita. Una dintre întâmplările emblematice pentru ceea ce au însemnat responsabilitatea şi comportamentul Domnului Ţării a fost întâlnirea dintre Vodă Ştirbey şi prinţul Carol I. „În 1866, fostul domnitor se înfăţişă lui Carol I, urmat fiind de toţi băieţii lui, şi îi prezentă cu simplele cuvinte: Des fidèles serviteurs Votre Altesse. Curând după aceea, în 1869, îşi dădu sufletul, departe de ţară, la Nisa“. A fost un gest de recunoaştere şi de înfrângere, totodată, pe care Vodă Ştirbey l-a gestionat cu multă demnitate. Această trăsătură a caracterului s-a pierdut în negura istoriei la cei care sunt puşi să conducă destinele acestei ţări. De notat că Palatul Domnesc a devenit Palatul Regal, iar până în 1888 avea aceeaşi înfăţişare pe care i-o dăduse Dinicu Golescu. Viaţa la Palat avea o rigoare impusă de noul domnitor: „Ca şi cu cincizeci de ani în urmă, Regele se scoală, fie vară, fie iarnă, la şase dimineaţa. Încă înainte de a-şi lua primul dejun, a citit rapoartele, a văzut corespondenţa, a parcurs ziarele. După cafeaua luată la opt, cu Regina, în rotonda deasupra scării, trece în cabinetul de lucru, împodobit acum cu un Antoniello di Messina, un Lucas Cranach şi doi Greco minunaţi. Aici primeşte raportul mareşalului curţii, apoi trece în camera de alături, unde au loc audienţele. După rang şi merit, Regele întinde celui ce intră un deget, sau două, mâna întreagă numai miniştrilor, sau ca semn de mare mulţumire. Numai miniştrii se aşază, celelalte audienţe au loc în picioare. Regele stă drept, aproape nemişcat, mâna dreaptă cu două degete trecute peste ultimul nasture al tunicii; pune întrebări precise, ascultă cu băgare de seamă, răspunde într-o românească aleasă, cu accent german. Spune la toţi Dumneavoastră, când spune Dumneata este o favoare, şi n-a tutuit niciodată pe nimeni, în afară de membrii familiei. La unu fix serveşte prânzul în Rotondă, pe o masă cu rotile, adusă servită gata; Regele mănâncă singur cu Regina, puţin şi repede; miercurea şi duminica vin şi principii moştenitori, cu copiii lor, pe măsură ce sunt mai în vârstă. După masă regele face o plimbare prin grădina Palatului, apoi încep iar audienţele…“ Cam astfel s-a construit România modernă, ce a însemnat un salt hotărâtor de la lampa cu seu la curentul electric.
Cartea lui Gheorghe Crutzescu este o cronică vie a ceea ce a însemnat devenirea societăţii româneşti pornind de la supunerea în faţa turcilor şi până la Regatul României. Calea Victorie sau Podul Mogoşoaiei rămâne personajul ce a stat alături acestei deveniri.