La ora când scriu aceste rânduri, „Dilema veche“, gazeta cu lavaliera, nu a scos înca pe taraba numarul, anuntat din vreme, însotit de un supliment dedicat plagiatului. Nu stiu daca foaia cu pricina va ataca, într-un viitor apropiat, cu aceeasi vigoare justitiara si alte genuri de furturi: flote, apartamente, voturi etc. Poate o va face. Este, totusi, revelator ca un grup de boieri ai mintii, cum este firesc, pentru statutul lor, au insomnii în primul rând din ratiuni intelectuale, plagiatul constituind, în aceste zile, un subiect incomparabil mai fierbinte decât altele, atâtea, cu care se confrunta societatea româneasca: somajul, inflatia, coruptia, deruta morala etc. Cum ar spune francezul, noblesse oblige.
Departe de mine gândul de a disculpa furtul intelectual sau a-l considera inocent. Observ însa ca, în ultima vreme, din motive cu totul altele decât cele academice, preocuparea fata de frauda intelectuala sub variile ei aspecte (plagiat, copiat, ghost-writing etc.) a capatat proportii planetare. La început, aspectul nu m-a nelinistit. Nu fiindca as fi „curat ca lacrima“, nici pomeneala, nu cred ca sunt multi cei care, cu mâna pe inima, pot sa jure ca ei, niciodata, nu. Al. Piru, Eugen Barbu, Ion Gheorghe si însisi Cosbuc si Caragiale, printre altii, au fost urmariti de fantoma delictului de plagiat etc., realitate care face, la o adica, lucrurile mai putin tragice. Si apoi, daca tot traim la portile Orientului, de ce n-am lua si plagiatul à la légère? Si totusi…
În urma cu multi ani, beneficiam de o bursa de doctorat la o universitate americana. Cu ocazia primului test (un examen partial) am trait un adevarat soc al sistemului de învatamânt de peste ocean. Profesorul ne-a cerut sa punem cartile, manualele etc. jos, pe podea, între rânduri, a distribuit subiectele, a rugat pe unul dintre studenti sa strânga testele la sfârsitul orei si sa i le duca la birou, dupa care a parasit încaperea. Ceea ce, la început, mi s-a parut o mana cereasca – din instinct, bine educat la scoala româneasca – s-a dovedit o mare dezamagire: n-am observat pe nimeni, pe absolut nimeni încercând sa „învinga sistemul“ prin mijloace malonete, bine cunoscute în tara: fituici, soptit, copiat etc. Instinctiv, m-am abtinut si eu de la un gest reprobabil academic. (Exemplul comun este, de multe ori, cel mai bun mijloc de descurajare/ încurajare.) De fapt, curând mi-am dat seama ca temerea mea era lipsita de temei, testele se întocmeau astfel încât era greu sa nu le faci fata, si asta nu pentru ca erau peste masura de usoare, ci fiindca daca erai cât de cât atent în clasa era imposibil sa le pici. Douazeci de ani mai târziu, în anii 90, în aceeasi universitate americana, ma gaseam în fata unei situatii total diferite. Împreuna cu alti colegi am fost repartizat sa supraveghez o sala cu studenti care dadeau testul de limba franceza. La început, acest detaliu academico-politienesc – „supraveghere“ – nu mi-a atras atentia, din contra, îmi parea familiar. La un moment dat, plimbându-ma printre rândurile de banci, am observat ca o studenta privea pe furis în palma mâinii stângi. I-am cerut sa-mi arate palma, pe care, am vazut, notate cu pixul, niste terminatii verbale. „Ce înseamna asta?“ – m-am încruntat eu, incredul ca asemenea lucru se putea întâmpla. „Nimic“, mi-a raspuns senina infractoarea, „mi-am copiat terminatiile de pe foaia de test ca sa le verific când ies din examen, sa ma conving ca le-am scris corect“. Fara cuvinte. Când i-am povestit profesorului responsabil cu procesul de învatamânt, acesta mi-a înmânat o brosurica de vreo 50 de pagini în care se detalia noua boala academica, o boala cronica: lipsa de onestitate. În ea erau detaliate si comentate multiplele forme de a trisa: copiatul, plagiatul, ghost-writing-ul etc. Pe moment, am ramas interzis. Dar lovitura de gratie abia urma: Fii atent, m-a avertizat profesorul respectiv, daca un student are nemultumiri legate de nota, sa ai pregatit un reportofon ca sa înregistrezi discutia cu el, ca sa te protejezi de eventuale acuze din partea studentului respectiv – oferta de a-i schimba nota contra unei sume de bani, favoruri sexuale etc. De altfel, chiar un profesor emerit de la Yale! – Harold Bloom – a cazut victima unor învinuiri sexiste din partea unei feministe tembele. (Semnificativ, într-un sondaj organizat de Penn State, privitor la Integritatea Academica (Martie 2008), 59% dintre studentii chestionati au recunoscut ca au trisat la temele de clasa si alti aproximativ 11% au recunoscut ca au comis una sau mai multe forme de plagiat!) Zilele astea, internetul este plin de texte referitoare la onestitatea academica, dovada cât de preocupant este subiectul.
Nu discut cauza care a dus la o asemenea degradare a statutului academic încât profesorul sa fie nevoit sa se transforme din mentor, formator de caractere, îndrumator de inteligente etc. într-un politist, procurator etc. Ma limitez sa observ ca avem de-a face cu o boala endemica, mai peste tot în lume, chiar daca la noi a facut valuri mai ales din ratiuni politice. Când un sef de stat, ai carui supusi recunoscuti tocmai prin rigoare, disciplina, seriozitate – calitati care i-au ajutat sa piarda doua razboaie mondiale! – îsi da demisia pentru a evita un scandal de proportii, este greu sa ramâi impasibil. În sport, se pare ca s-a gasit solutia de a stavili dopajul, cea mai grava forma de a trisa în competitiile atletice. Sunt sigur ca si în lumea universitara exista solutii. De pilda, implicarea ca garanti legali ai coordonatorului lucrarii de doctorat si a referentilor ar fi, eventual, o cale posibila. Când însa acuza de plagiat este transformata în arma politica – selectiv, dupa principiul „hotii nostri sunt oameni cinstiti“, „informatorii nostri nu au colaborat cu Secu“ etc. – , în loc sa fie rezolvata pe cale academica si, eventual legala, te întrebi, pe buna dreptate, pe ce lume (confuza) traim.
PS. Aceeasi revista, pomenita mai sus, a anuntat ca unul dintre titularii ei de rubrica – Radu Cosasu – se „autosuspenda“ pe motive de vârsta. Sa fim seriosi, scriitorii n-au vârsta. Atunci? Ce înteleg eu este ca redactia a optat, în marea ei întelepciune, între un mare scriitor („extremist de centru“), si un oarecare purtator de cuvânt al unui derbedeu politic. Chestiune de minima moralia, nu-i asa. Ca în vremurile de trista amintire, executiile sunt machiate în sinucideri…. Dar cine sa mai fie atent la astfel de fineturi, când „lumea buna“ este, astazi, ocupata sa faca zid în jurul unei cauze imonde?