Valeriu Armeanu, Elegii, Drumul spre Emaus, Hotii de fulgere. Trei carti în Editura MJM, Craiova, 2012
Cunoscutul poet mehedintean Valeriu Armeanu a avut în 2012 un an ploios pe ogorul sau literar, care i-a oferit inspiratia si puterea sa publice trei volume substantiale de versuri, toate peste o suta de pagini, sfidând, în floarea senectutii, cutuma care spune ca poezia este apanajul vârstei tineretii. Acestea i-au îmbogatit zestrea anterioara a cartilor: „Sa visam“ (1970, volum de debut pretimpuriu, la 24 de ani), „Imn la cetatea luminii“ (1974), „Negutatorul de triluri“ (1974), „Odihna lacrimii“ (1977), „Lanul cu vedenii“ (1978), „Vanitati“ (1980), „Azilul de cuvinte“ (1983), „Poeme“ (1989), „Repulsii“ (1997), „Lanul cu vedenii“ (antologie de autor, 2001), „Peripetiile lui Carapancea si Caragancea“ (2005). A mai publicat un roman si o carte pentru copii.
„Elegii“ pentru miscatoare si nemiscatoare
Primum movens al cartii este, dupa cum ne sugereaza si titlul, tristetea în tandem cu amaraciunea provocate de starea degradanta a unei societati ignorante, impasibile si incapabile de idealuri superioare, în plan material si mai ales în cel spiritual, în care conditia poetului, a artistului, este una lamentabila si aproape deloc stimulabila. Ca sa nu exceleze în abstractiuni, Valeriu Armeanu leaga poemul de repere concrete ale vietii lui în aceasta societate pe care o mai presupune si pasiva, alienanta, ostila, regretând ca s-a nascut într-un secol calcinat de erori.
În poeme expresive, alegorice si parodice (precum în toate cele trei carti), poetul îsi exhiba durerea în fata intemperiilor naturale sau provocate, din sfera semantica a durerii fizice sau sufletesti: iarna, frigul, crivatul, îndoiala, spaima, pustiul, noaptea, insomnia, solitudinea, moartea… Atmosfera cangrenata de dezabuzare si pesimism transgreseaza majoritatea poemelor. Iata un exemplu: „Frig si exil./ Acel aer de promontorii/ ce umbla în zori de vitralii,/ (refugii în temple parasite)/ acele capricii/ sub povara unor delicte./ Ce mutilati/ si ce vânturi uscate/ mi-au deschis fereastra de la drum?/ Solitudini vorace,/ o, solitudini vorace,/ v-am simtit mereu prin ierbare/ si decupaje, în congregatii si inertii/ (…) Un soi ciudat de licheni/ mi-au crescut noaptea la usa…“ („Frig si exil“).
Desi recunoscut ca un poet veritabil de critici importanti (Laurentiu Ulici, Alex Stefanescu, Marian Popa, Cornel Moraru, George Arion s.a.), Valeriu Armeanu n-a fost prizat îndeajuns, receptat convenabil în literatura româna, poate si din pricina conditiei ingrate a scriitorului de provincie. Lamentatiile lui incumbate în texte sunt revelatoare si inexorabile: „Tu poti sa ma ucizi/ si sa faci cu mine ce vrei,/ dar nu ma crede nebun,/ eu care sap cu gura/ mormântul acestei ninsori./ Nu mai pot nici sa strig,/ nu mai pot nici sa mor,/ pentru a plânge/ mi-au facut altii decor“ („Memoria vântului“). A fost într-un fel marginalizat poate si pentru profilul lui de poet nonconformist, iconoclast, aplecat spre satira si pamflet. Asemenea aptitudini si atitudini se vadesc si în aceste carti. „Aerul inconformist umple pâna la refuz textul poetic, oxidând antenele adaptabilitatii…“ , nota Laurentiu Ulici prin anii ’80. „Autobiografia lirica“ pe care ne-o propune Valeriu Armeanu îl apropie de Labis si Mihu Dragomir (Marian Popa). Alex Stefanescu apreciaza confesiunea cu voce joasa atât de puternica, încât da impresia ca ai patruns „în intimitatea cuiva care vorbeste pentru sine si nu are nevoie de martori“.
În „Elegii“, fara vreo urma de pastisa, întâlnim ecouri din Eminescu, Macedonski, Nichita Stanescu, Bacovia, poate si din altii, dovedind afilierea lui la pleiada poetilor patrioti lucizi, insurgenti oarecum, nemultumiti de standardele societatii contemporane lor.
Insolitul asocierii cuvintelor, al constructiei figurilor stilistice a fost, înca de la începuturile sale poetice, sesizat si apreciat. Aceasta disponibilitate se contureaza si în „Elegii“ (ca si în celelalte): „fulguia cu zâne la geam; o frunza (…) ascunsa în copac; ca si cum as desena o fereastra/ pe învelisul unui ecou; rasarit tainuit de omizi; inima mea/ ca un flaut/ prin care umbla padurea; lumina s-a stins (…) precum un strigat/ într-o gura de lup; gura mea (…) ca un viscol ce cade pe verb (recunoastere a vocii incisive); orice oras (…) un mare delict cu draperii de creta; bratele tale/ o tacere fara afluenti“.
„Drumul spre Emaus“ sau
drumul spre deconspirarea
identitatii
Titlul împrumutat din scrierile biblice, folosit metaforic aici, descrie, dupa cum stim, drumul lui Isus împreuna cu doi ucenici spre satul Emaus, nu departe de Ierusalim. Acestia îl recunosc doar dupa frângerea euharistica a pâinii. Valeriu Armeanu pune poemele sale sub semnul credintei si al redemptiunii sperate din partea Mântuitorului. În acest scop pune sub obroc toate erorile si nelegiuirile provocate de pamânteni, printre care se numara viclenia ce, presupune el simbolic, ar fi reprezentata de apa creata de Demiurg ca „o viclenie perfecta,/ nimic nu este mai perfid decât apa./ Chiar si când ia forma vasului,/ nu o face/ pentru ca îi respecta geometria,/ ci pentru a ne arata câta viclenie a acumulat“ („Epuizarea formelor“ I). Va apela în aceasta carte, dar si în cea de-a treia la stilul sau pamfletar recunoscut, Valeriu Armeanu fiind încadrabil, cu diferentele de rigoare, undeva în linia marilor nostri pamfletari: Arghezi, Bogza, H. Radulescu, Cocea, chiar si Blaga, uneori.
Astfel alegoric, pamfletaristic si satiric cât încape, cu un limbaj de o oralitate apasata, vitupereaza acut personajele si metehnele sociale si politice ale societatii noastre, de la epoca ceausista pâna la cea basista: „lichelele, borfasii, lingaii, Eroarea – cea mai perfida dintre nobili, lumina comunismului – care face jeg, bolsevicii – care nu aveau nevoie de creier, oligofrenii candorii, pe Marx si pe Stalin“ etc. Toate acestea sub egida Cuvântului (ca placenta), „chiar daca îmi sta pe limba si-n gura mea napârleste/ precum un sarpe în constanta lui Hubble“. („Eroarea formelor“ IV).
Dedica tuturor acestor actanti ai degradarii sociale si umane câte un pamflet usturator. Mai dihai bolsevicilor cu „limbutii lor/ care se pricepeau la trucaj,/ din când în când îsi spalau memoria/ cu sofran“, având viata lor, „o viata de curve în harem de iluzii“; cu lozincile lor strigate la sedinte, la sfârsitul carora „femeia de serviciu va stinge lumina/ si va trage apa/ în loc de concluzii“ („Bolsevicii“). Limbajul poemelor invectiva este extrem de colorat cu expresiile strazii si ale argoului, dar paradoxal si cu precepte biblice acuzatoare. În conceptia poetului, cumva eretica, Dumnezeu s-a grabit când a facut lumea si n-a avut vreme sa vada deosebirea dintre om si maimuta, „a scos un oftat prelung, apoi, cu destula raceala/ în glas, a spus:/ Ce dracu, Domnule,/ când am facut lumea,/ parca am citit enigmele druizilor,/ dupa ce am facut autopsia unui suspin“ („Pâna la urma“). Nu lipsesc cuvintele si expresiile colocviale licentioase, imprecatiile si afuriseniile bine integrate în alegatii expresive si incitante, care vor exploda si mai mult în „Hotii de fulgere“. Mai ales în aceste doua carti Valeriu Armeanu ramâne un neadaptat si un insurgent notoriu. Protestele lui sunt satire acide, metaforice, dar destul de transparente, precum în poemele: „Cârpaciu si gârbaciu“, „Lozinci“, „Calaul“, „Socialismul faraonic“, „Marx contra Marx“, „Bursa minciunii“, „Turnatori si codosi“, propunând si retete culinare: „Dictator la protap“, „Tiran umplut cu testicule de magar“, „Tochitura de bolsevic“, „Kebab de lingau“ etc.
Nu lipsesc nici trimiterile la repere culturale, în toate cele trei carti, dar si unele accente retorice si unele reluari de la un poem la altul, ceea ce provoaca un aspect deranjant de deja vu. Toate acestea sunt însa estompate de fragezimea si originalitatea si aici a unor tropi insoliti: „femeia este un dosar de cadre, ma simt ca un depou de lozinci, creierul… ca o cravata în galantar, îmi curg reverente pe creier, fata frumoasa ca un cur de vaca, tâta caprei de taiat lemne“ s.a.
„Hotii de fulgere“
– precum hotii de cai
Daca în cartea anterioara sunt ultragiati mai ales capii societatii comuniste, hotii granzi, în „Hotii de fulgere“ sunt priviti oarecum cu compasiune cei vitregiti de soarta: marginalii, pleava societatii, interlopii, hotii de rând, cocalarii etc., carora le închina balade: „Balada hotului de cai“, „Balada barosanului“, „Balada da vamba“, „Balada femeii cu draci“, „Balada de parpalau, sukarel si handralau“, „Balada lui Fulgerica“ s.a. Este vestejita mai apasat, printre altele, stricarea limbii române impregnate cu limbajul mahalalei, cu cuvinte si expresii de provenienta balcanica si tiganeasca îndeosebi. Da si mai mult frâu liber satirizarii acestui fel de limbaj tot mai mult insinuat în vorbirea româneasca. Unele cuvinte sunt adaptate pentru potrivirea rimei, dar si uneori pentru atenuarea valentei lor mai corozive, precum: „scârboz“, „paroz“, „vamba“, „beaza“, „norog“, „jegoz“…, iar altora le adauga terminatii arhaice: „onoriu“, „cosoriu“, „prigoriu“, „borfaciuni“, „curvaciuni“, „furaciuni“… sau initiala h specifica graiului tiganesc: „hacana“, „harat“, „horbeti“, „haia“, „hasta“, „haioaza“: „ …desi sunt bolnavicioz/ si la basanau buboz,/ am sa fac din cioace roz,/ ceva foarte fioroz/ ras în cap si puchinoz“ („Roz“). În acest poem, ca si în poemul „Gri“, poetul îsi etaleaza virtuozitatea prozodica folosind monorima extinsa pe câteva pagini. Dar si în altele precum în aceasta balada cu ton elegiac: „Am zis, Doamne î/ din înge/ muma mea pe drumuri plânge,/ spune-mi, Doamne, de ce plânge/ si varsa lacrimi de sânge“ („Balada suspinului“). Alte balade nu sunt tot atât de duioase: „Avea, Doamne,/ ce n-avea/ aur dumicat/ pa ea/ si privire/ da catea (…) murea Drula/ dupa ea,/ murea hotu/ ce murea/ si de-al dracu învia/ ca-l apuca frigura,/ iar de-o da/ pa hârta-pârta,/ îi juca la oafa tâta,/ cum joaca purceii-n sac/ si sudalma pa dalac“ („Balada femeii cu draci“). Sau: „Da-te dracu/ da misel,/ mai baro/ la hohavel,/ cânta, mo,/ la contrabes/ ceva trist/ azbal kovles/ sa ma ia/ cu les pa bes,/ ca sa-ti fac/ gagica pres/ sa-i pup grindu/ si paftaua/ unde n-ajunge/ cureaua…“ („Handrimas da parpalau sau cântec bengos“). Este de remarcat perfectiunea metrului clasic, uneori popular, cât si muzicalitatea accentuata. Le lasam drept surpriza cititorilor si alte poeme si mai bengoase. Umorul lui îngrosat, savuros este unul de culoare ceva mai închisa.
Daca ar fi sa le gasim un loc acestor poeme ale lui Valeriu Armeanu, le-am plasa între „Poemul invectiva“ al lui Geo Bogza si „Cânticele tiganesti“ ale lui Miron Radu Paraschivescu.