Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil: roman in sase tablouri, Postfata de Radu Aldulescu, Iasi, Editura Polirom, 2010, 464 p.
Nichita Danilov are vocatia bizarului si a macabrului. Recentul sau roman – „Ambasadorul invizibil“ – nu se abate de la respectivele zone de interes. Imi place sa constat insa ca nu e vorba despre manierism. Cartea de fata adauga valoare intregii opere a scriitorului. De acum, poetul se poate aseza in umbra prozatorului.
In „Ambasadorul invizibil“, autorul isi dezvaluie reteta de compozitie. Literatura ca facatura constituie tema esentiala a celor sase tablouri. Livrescul reprezinta punctul forte al scrierii. Cred ca Danilov se numara printre putinii care au inteles ca literatura europeana s-a cladit pe baza intertextului. Daca se indoieste cineva de probitatea acestei afirmatii, sa-l citeasca pe Harold Bloom („Canonul Occidental“). Daca si apoi aveti indoieli, rasfoiti „Literatura europeana si Evul Mediu latin“ a lui E. R. Curtius!
Pentru amatorii de studii culturale, „Ambasadorul invizibil“ ar fi un prilej de a discuta cu umoare despre mecanismele puterii, despre dictatura din spatele democratiei. Astfel de interpretari n-au nicio legatura cu tesatura narativa. De asemenea, daunatoare sunt identificarile si raportarile la contexte actuale. Nu ma asteptam ca, in postfata, un literat de talia lui Radu Aldulescu sa reduca una dintre prozele dublu rafinate din volum la urmatoarea precizare: „Familia, vicisitudinile originilor presedintelui duc cu gandul la «Toamna patriarhului» a lui Marquez, in timp ce relatiile sale cu guvernul si parlamentul amintesc de epoca Basescu de la noi“ (p. 456).
A trai pentru a povesti
Desi cusaturile romanului sunt personajele, acestea din urma trebuie cautate cu lampa. Incercarea se dovedeste zadarnica. Fiindca prozatorul scrie romanul conform unui ceremonial al rostirii. Povestitul devine ratiunea suficienta pentru ca omenirea sa existe. Cititorul e prins intr-un navod de intamplari, impartasite de poetul Evgheni Lein unui ascultator. Naratorul incepe brusc relatarile, ca si cum le-ar fi avut sadite in minte inainte de nastere. El graieste ritualic. Frazele sale seamana cu incantatii, marcand iesirea din real si intrarea in spatiul fictional. Iar interlocutorul intelege mai bine ca oricine ca urmeaza sa fie sedus de niste scorniri: „Nu te teme, nu bat campii. Nu vrei sa asculti istoria pana la capat? Sunt cat se poate de lucid. Si nici memoria nu m-a parasit, n-ai grija. Dimpotriva, cu cat imbatranesc mai mult, cu atat imi aduc aminte de mai multe. Deseori ma trezesc vorbind despre lucruri si oameni pe care nu i-am cunoscut. Pe calea unor unde necunoscute, imi vin in memorie intamplari pe care nu le-am trait si nici nu mi-au fost povestite de cineva. s…t Cred ca exista unele momente cand mintea noastra devine extrem de receptiva. Eu cred ca suntem sau, mai bine zis, am fost inzestrati cu simturi care pot accede la memoria ancestrala“ (p. 17).
Naratorul nauceste cu istorisirile insolite, extrase din mediul fostei Uniuni Sovietice si al Rusiei postcomuniste. Nascocirile stau ascunse sub haina „adevarului“, deoarece orice povestas veritabil stie ca publicul are nevoie de „autenticitate“. In fiecare episod, Lein isi shimba strategia de persuadare. Mai intai, in calitate de reporter al „Gazetei literare“, asista la procesul in care fratii Briedis si Leons Balanzaizis erau acuzati ca-i invatasera pe consateni sa prinda anghile folosind, ca momeala, trupurile defunctilor. Si asta, dupa ce-l gasisera pe plaja, devorat de pesti, pe tatal lor plecat la pescuit. Povestirea „miroase“. Nu neaparat din pricina aerului morbid, ci in special pentru ca proza intitulata „Anghilele“ nu e construita din depozitiile inculpatilor. Faptele sunt insiruite ca intr-un articol de ziar, cu dialoguri inventate si cu situatii „reconstituite“ din imaginatie, totul fiind garnisit cu deontologia jurnalistului, care nu-si permite sa prezinte stiri falsificate: „Am calatorit mult de la o granita la alta a imperiului. Am stat de vorba cu multi oameni, am auzit multe istorii si am asistat, in calitate de ziarist, la nenumarate procese. Unele de-a dreptul stranii. Stand aici, pe malul oceanului, mi-a revenit in minte un caz care s-a petrecut prin anii ’80. Ajunsesem in Lituania, intr-un orasel situat pe tarmul Marii Baltice, Palanga. Probabil n-ai auzit de el. Eu insa il cunosc foarte bine“ (p. 14). Lein asculta, aduna informatii, forjeaza altele, ca sa conceapa o naratiune superba. Angajatul „Gazetei literare“ disimuleaza, creeaza senzatia ca ne face partasi unor tabuuri. Personajul pare atotstiutor, un batran diavol schiop care lasa impresia ca e binevoitor cu trecatorii, pentru a le induce o perpetua neliniste. Lein atata curiozitatea. Nimic nu se cuvine pierdut. Altminteri, nu primim talcul. Desi au utilizat cadavre pentru a captura anghile, pescarii au salvat persoane de la deces: „Si totusi, povestea anghilelor nu se termina aici. De ce nu ma intrebi ce s-a intamplat cu ele? Unde au ajuns? Ei bine, de ajuns au ajuns in gatlejul unor oameni respectabili. Si care a fost efectul? Efectul a fost unul uluitor. Se pare ca batranul suferise de cancer la plamani. s…t Ei bine, si aici intervine elementul miraculos, conform relatarilor aparute in presa vremii, s-a constatat ca, in proportie de optzeci la suta, pacientii care sufereau de aceasta boala s-au vindecat consumand carne de anghila. In ei, sufletul lui Balanzaizis prindea o noua viata…“ (p. 25).
Panorama desertaciunilor
Nichita Danilov se delecteaza pictand sase tablouri intr-o rama. Ochiul e pacalit. Aparent, asistam la o suita de evenimente care-l privesc pe Lein. De fapt, suntem martorii unei masinarii de inscenari. Naratorul nu se confeseaza. Chiar si cand devine protagonistul intamplarilor, in proza denumita „Ambasadorul invizibil“, poetul il pacaleste pe cititor. In primul rand, deoarece este cea mai fragila piesa a volumului. Nu regasim nici precipitarea din celelalte sectiuni, nici incordarea provocata de fenomene oculte, cu toate ca Lein trece prin cateva situatii similare cu o cursa de soareci. Trimis sa lucreze la ambasada Rusiei dintr-o tara baltica, fostul gazetar se vede haituit de serviciile de spionaj de acolo. Insa Lein nu resimte experienta ca pe o trauma, ci vorbeste despre ea cu lehamite. Inconjurat de adversari nevazuti, care incearca sa-l innebuneasca si sa-l determine sa paraseasca tara, atasatul diplomatic are un singur aliat, pe soferul Bantos, presupusul amabasador invizibil: „-Deocamdata, eu sunt singurul dumneavoastra subaltern…/ – Dumneavoastra, subaltern?! Am impresia ca-i invers… replicam, cautand sa-i intru in voie/ – Cine stie, raspundea soferul, e posibil sa aveti dreptate. Stiti cum e la ambasada… Tot ce se vede e doar de fatada“ (p. 142).
In al doilea rand, putem discuta despre o pacaleala, dat fiind ca nu avem certitudinea ca ar exista un inalt demnitar care sa manevreze din umbra ambasada. E un zvon intretinut de povestas pentru a inocula convingerea ca n-a suferit de mania persecutiei si ca marturiile sale sunt veritabile. Nichita Danilov procedeaza excelent alegand ca romanul sa poarte titlul „Ambasadorul invizibil“. Scriitorul ridica trape si valuri de iluzii. Deschide coridoare infundate. Semnaleaza piste eronate de lectura. Nu povestea aceasta reprezinta centrul de greutate al cartii. Ea functioneaza ca anticamera a istorisirii semnate de Alexei, nebunul care se credea fiul ultimului tar al Rusiei („O zi din viata lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor“). Barbatul cu mintea ratacita isi incredintase textul lui Lein, intr-una dintre vizitele facute la ambasada, cu rugamintea ca pastratorul sa-l citeasca numai daca „mostenitorul“ lui Nicolae al II-lea va pati ceva grav. Interdictia atrage dupa sine evenimentul tragic. Nicio relatare nu ramane dosita. Mai ales cand Danilov apeleaza la toposul manuscrisului gasit. Alexei moare de frig, iar bazaconiile sale ies la iveala. Fluxul prozei nu se abate de la regula initiala. Faptele intra in sfera juramantului implicit. Alexei se inchipuie fantoma tareviciului si consemneaza gesturile si gandurile lui Lenin din dimineata datei de 17 iulie 1918, cand Romanovii fusesera masacrati. Nimeni n-are voie sa se indoiasca de adevarul din testamentul literar, fiindca stafia scriitorului a prins vremurile de inceput ale Uniunii Sovietice: „Ideea aceasta cu statul in miniatura il facu pe Lenin sa zambeasca. (Eu, Alexei, eram acolo…)“ (p. 180). Danilov se comporta ca un scamator care tine mereu pregatit un as in maneca. In cazul sau, inselarea orizontului de asteptare nu ramane o butada. „O zi din viata lui Vladimir Ilici“ incepe ca o cronica a tabieturilor conducatorului PCUS. Continua cu inlantuirea teoriilor acestuia despre propaganda si instaurarea puterii proletariatului. Si, la final, se transforma in ciocnirea dintre doua universuri incompatibile. Lenin se infurie citind insemnarile cotidiene ale monarhului decedat, deoarece acestea nu transpirau groaza iminentei disparitii. Jurnalul continea impresii de lectura si notatii despre vreme si despre sanatatea membrilor familiei imperiale: „…Nu simti nimic, Majestate?! Orele iti sunt numarate. Instinctul de conservare nu intra in alarma?!“ (p. 216).
„Ambasadorul invizibil“ e proza unui erudit al povestirii. O dovedeste cu prisosinta in ultima relatare, „La presedintie. Letinski & Kuzin“, in care cele doua personaje din titlu, respectiv presedintele tarii baltice si unul dintre consilierii sai, traverseaza un imens teatru al istoriei, construit din ordinul lui Letinski, in care epocile si personajele se succed ca intr-o panorama rizibila a desertaciunilor, caci sosiile eroilor fusesera candva internate in ospicii.
„Ambasadorul invizibil“ se hraneste din literatura. Nichita Danilov priveste lumea ca pe o carte care, inainte sa aiba coperte, trebuie inchisa intr-o sticla si aruncata in mare. Pescarii vizibili sunt cititorii. Pescarul invizibil e insusi autorul care, de aceasta data, a prins pestele cel mare.