În 1972 aparea primul volum din seria „Personalitati iesene“. S-a ajuns acum, dupa patru decenii, la al XII-lea tom. O lucrare de cursa lunga, asa cum sunt si trebuie sa fie dictionarele, enciclopediile, istoriile literare, da, istoriile literare, si altele de acest gen. Sunt lucrari care practic nu au cum sa fie încheiate, ci continuate, preluate periodic si duse mai departe de carturari din generatiile ce se succed.
Cele douasprezece volume, însumând peste 6 000 de pagini, deja încap cu greu într-un ditamai raft de biblioteca. Proiectul care va fi parut atunci, la începutul anilor ’70, unora prea ambitios, iar altora, judecând dupa titlu, poate usor provincial, de interes mai mult local sau regional, apartine lui Ionel Maftei, cercetator din categoria celor, foarte rari, capabili sa se dedice unei constructii si sa o duca pâna la capat. Oameni care, cum se spune, sfintesc locul si construiesc cu pasiune si perseverenta ceea ce si-au propus. Discretia lor este de obicei vecina cu anonimatul asumat. Oameni din spita celor pe care, sa ne amintim, îi evoca, îi pretuia si-i propunea ca modele de urmat un Nicolae Iorga, indiferent unde s-ar fi aflat ei, fie si într-un catun uitat de lume. Ma îndoiesc ca Ionel Maftei a putut sa prevada tot ceea ce a presupus si presupune o asemenea întreprindere, amploarea pe care a capatat-o pe parcurs aceasta „adevarata enciclopedie“, cum o defineste criticul si istoricul literar Liviu Leonte în prefata volumului recent aparut la Editura PIM din Iasi.
Ionel Maftei a realizat si publicat primele opt volume. Pentru unul dintre ele, al cincilea, a fost distins cu Premiul Academiei Române. Din motive obiective, a predat apoi stafeta unui alt pasionat cercetator, Ioan Timofte, autorul urmatoarelor patru volume – IX-XII – aparute pâna în prezent.
Cei doi au avut de depasit, mai ales în buimaca epoca de tranzitie postdecembrista spre nicaieri, nu putine greutati, dar si piedici care tin de calitatea oamenilor, de umorile si orgoliile tumefiate ale multora, pe scurt, de caracterul acestora. Si asta cu toate ca cei selectati în „Personalitati iesene“ sunt iesiti din scena vietii. Este, de altfel, unul din criteriile ce stau la baza lucrarii. Încât autorii împartasesc se pare ideea lui G. Calinescu: biografia unui om de seama – fie ea si condensata în cel mult patru pagini de carte, ca în cazul de fata – „începe nu cu anul nasterii, ci cu anul mortii“. Dar orgoliile tumefiate ale urmasilor celor ce n-au facut degeaba umbra pamântului, invidia si rautatile contemporanilor care i-au cunoscut sau care au colaborat cu acestia îsi pot pune adeseori o dezamagitoare si deformanta amprenta pe marturiile ce urmeaza a constitui substanta unor articole si profiluri de dictionar enciclopedic, la urma urmei un fel de cimitir, e drept, daca mi se permite oximoronul, un cimitir viu, ba ma tem ca mai viu chiar decât „orasul furnicar“… Spre lauda lor, Ionel Maftei si Ioan Timofte au stiut sa evite umorile, idiosincraziile si sa pastreze în portretele pe care le-au schitat dreapta masura.
Nu e de neglijat în acest context nici modul diferit cum este perceput conceptul de personalitate, în sens axiologic, nu psihologic, care, oricum, e greu de definit. Adeseori, cei consultati pentru a oferi date si fapte reale, altminteri ei însisi personalitati ilustrând un domeniu sau altul de creatie artistica, stiintifica etc… si, deci, fatalmente viitori locatari ai „cimitirului“ lexicografic, suprapun conceptul de personalitate celui de model moral. Or, din pacate, e limpede ca întotdeauna au fost si vor fi mai rare modelele morale, caracterele, decât personalitatile. Oricum, un dictionar, o enciclopedie nu sunt si nici nu pot fi manuale de morala, ci – e un truism – doar surse de informare, nici mai mult, dar nici mai putin.
Si în acest al doisprezecelea volum, Ioan Timofte – remarca profesorul Liviu Leonte – „integreaza – si bine face – nu numai literatura, artele în general si stiinta, ci si învatamântul, administratia, politica etc.“. Precum celelalte unsprezece volume anterioare, cartea se încheie cu o lista completa a personalitatilor care figureaza în precedentele, adica 1 300 de nume dispuse în ordine alfabetica. În total, cu cele o suta din volumul la care ma refer, s-a ajuns la 1 400. Unora li se va parea poate un numar mare, dar sa nu uitam ca vorbim de Iasi, de Moldova si, în fond, de România, de cultura nationala. Si nu numai. Oricât de mult l-ar irita aceasta realitate incontestabila pe „viitorul filosof“ Gabriel Liiceanu, cum cu multa încredere si speranta îl preconiza nu demult Nicolae Breban pe autorul „Jurnalului de la Paltinis“. De altfel, cine consulta volumele de pâna acum ale enciclopediei poate lesne constata ca majoritatea celor inclusi în ea sunt personalitati de anvergura nationala, iar unele nume, nu putine, de rezonanta mult mai larga. Trebuie spus însa ca, formulat si impus astfel, titlul enciclopediei ce o datoram lui Ionel Maftei si lui Ioan Timofte nu da seama pe deplin de dimensiunile reale ale lucrarii.
Revenind la cartea care îmi prilejuieste însemnarile de fata, volumul al XII-lea, frapanta este acribia de care da dovada Ioan Timofte. Fiecare articol micromonografic, însotit de fotografia celui prezentat, contine datele si informatiile menite sa recompuna o biografie si sa repovesteasca în limbajul lor auster fapte si locuri, dar si atmosfera unor spatii si a unei epoci legate de traiectoria unei existente sau a unui destin. De pilda, în profilul pe care Ioan Timofte i-l creioneaza lui George Emil Palade se noteaza, între altele, strada din Iasi unde s-a nascut (Sararie) ca descendent al unei vechi familii de intelectuali moldoveni, scoala la care laureatul Premiului Nobel pentru Medicina a urmat cele patru clase primare, dar si locul unde este situata cladirea (Bulevardul Lascar Catargi), denumirea ei actuala (Mihail Kogalniceanu), cititorul fiind informat totodata si ca pe frontispiciul edificiului tip Spiru Haret se afla o placa ce aminteste ca acolo a învatat la începutul secolului trecut marele savant român.
Scotocitor de felurite documente si marturii dintre cele mai diverse, autorul a luat legatura cu familiile, cu descendentii celor inclusi în galeria personalitatilor, cu alte persoane (colegi, prieteni, colaboratori, discipoli ai celui evocat), a cercetat manuscrise, colectii de ziare si reviste, dictionare, monografii etc. La sfârsitul fiecarui articol sunt mentionate principalele surse bibliografice si referinte. În fine, Ioan Timofte a redactat textele într-un stil limpede, adecvat, sobru si nuantat, ca un veritabil filolog, desi este de alta formatie (inginer), strunindu-si bine emotia, dar lasând totusi sa strabata textul, chiar daca abia perceptibil, si o unda de caldura sufleteasca si chiar de mândrie ca, de pilda, în portretul creionat lui Sabin Balasa, care, prin faimoasele fresce din monumentala Sala a Pasilor Pierduti, a dat expresie unei identitati spirituale asociind miturilor noastre nationale figura astrala a lui Eminescu. Pe urmele lui Calinescu, pictorul – noteaza Ioan Timofte – a identificat în spatiul iesean „Florenta culturala, posibilitatea unei noi Renasteri… Sabin Balasa a iubit si s-a simtit legat sufleteste de Iasi prin lucrarile de arta ce le-a daruit acestui oras; a petrecut cei mai frumosi ani aici si si-a exprimat dorinta de a fi înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iasi, si nu la Bucuresti sau în satul natal“ (Dobriceni, judetul Olt – nota mea).
Unele mici stângacii si inevitabile repetitii ale unor termeni sau sintagme nu impieteaza asupra continutului si nu pot diminua interesul cu care se citesc cele peste 400 de pagini ale cartii. O lectura pasionanta ca a unui roman non-fiction, cu o multime de personaje.
Aprecierea criticului si istoricului literar Liviu Leonte, din prefata cartii, la care subscriu întru totul, e ca atât în ceea ce priveste cele douasprezece volume din seria „Personalitati iesene“, aparute pâna acum, de-a lungul a patru decenii, cât si, speram, cele ce vor urma „ne aflam în fata unei adevarate enciclopedii care teoretic nu are sfârsit, extrem de utila marelui public, dar si specialistilor, iar cei care au lucrat la realizarea ei merita toate elogiile“.
Da, se întâmpla, iata, ca nu numai oamenii mari sa se nasca în case mici, cum zicea atât de memorabil Nicolae Iorga, ci si faptele mari. Temeinic, fara surle si trâmbite.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 379