Cine era, de fapt, tânăra care îl făcuse pe critic să viseze cu ochii deschişi, ca orice iremediabil îndrăgostit?
Ca să-i aflăm adevărata identitate, ar trebui să fim, însă, şi în posesia altor date decât cele pe care ni le-ar putea oferi criticul în una sau alta din paginile jurnalului său. Cu atât mai mult cu cât el însuşi pare a fi tentat să menţină existenţa acestei Chérisson-Elena învăluită în mister. Or, procedând astfel, Perpessicius se va fi gândit, probabil, că i-ar putea împiedica pe cei mai curioşi să destrame enigma care o apără, făcând din ea o fiinţă de vis şi de fum. Cu toate acestea, femeia de care era atât de apropiat sufleteşte a fost cât se poate de reală. Iar informaţiile care ne-ar putea pune pe urmele sale, este posibil să se mai afle în Arhivele Bibliotecii Academiei Române. Pentru că aici, în noul ei local din Calea Victoriei, s-a şi înfiripat, pe la mijlocul veacului trecut, prietenia, ca să nu zicem de-a dreptul dragostea dintre tomnatecul Perpessicius şi custoda cu mult mai tânără decât el.
Şi trebuie să recunoaştem că au fost destul de multe momente când am avut noi înşine intenţia de a întreprinde o astfel de cercetare, pentru a nu lăsa în afara deplinei sale realităţi biografia celei pe care criticul ne-o propune ca personaj de neocolit în „romanul” său sentimental.
N-am avut însă nici timpul şi nici mijloacele necesare pentru a ne permite o investigaţie mai de profunzime, care să facă posibilă trasarea unui profil adecvat celei care a dat sens vieţii criticului, punând-o pentru o clipă deasupra obişnuitei sale existenţe cotidiene. Efortul merită însă a fi oricând reluat. Şi nu doar fiindcă este vorba de o scriere inedită a acestuia, ci şi pentru că dragostea ce se lasă transcrisă în paginile ei pare a-i fi amintit lui Perpessicius că a fost o vreme când s-a vrut cu tot dinadinsul prozator. Oricum, Jurnalul silvestru poate fi privit şi ca prea puţin aşteptata lui faţetă epică. Este, de altfel, şi singura scriere care iese din starea de proiect în care scriitorul părea a se fi complăcut, chiar dacă, la anii senectuţii a încercat să-şi materializeze intenţiile în două romane: Fatma sau focul de paie şi Amor academic, fiecare cu propriul său înţeles.
Dacă e să ne bazăm doar pe informaţia parcă voit lacunară pe care o regăsim în cuprinsul Jurnalului silvestru, şi dacă e să dăm crezare acestuia, va trebui să admitem că femeia de care se îndrăgostise criticul, avea, prin 1950, cam treizeci de ani şi absolvise Facultatea de Litere ori Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, de vreme ce printre îndeletnicirile ei intelectuale, dar şi printre obligaţiile sale de serviciu era şi desluşirea unor documente vechi, în grafia chirilică a altor vremi, care vorbeau despre schimburi comerciale şi despre problemele de hotărnicie existente între indivizii unor obşti. Fapte care îi vor fi aprins, se pare, imaginaţia, fiindcă, după câte deducem din informaţiile criticului, tânăra custodă avea de gând să scrie un roman istoric menit să reînvie, probabil, tocmai acele vremuri de demult, cu viaţa şi starea de spirit ce răzbate din documentele epocii lor.
Dacă ambiţioasa custodă avea şi talentul necesar pentru a izbuti într-un roman de o asemenea factură, n-avem de unde şti. Şi nici Perpessicius nu pare a o încuraja în această direcţie. Credea, în schimb, cu toată tăria – şi era nu doar o simplă gentileţe din partea sa –, în posibilitatea ei de a se analiza şi de a se adânci într-o proză confesivă, aptă să surprindă felul de a fi, caracteristic sufletului feminin.
Ceea ce este de reţinut, pe moment, e faptul că ne aflăm în faţa unei tinere care, chiar dacă nu s-ar fi încumetat să-i dea o replică, peste timp, lui Balzac, ar fi fost, totuşi, îndreptăţită să pună în pagină propria-i poveste în pragul vârstei de treizeci de ani. Căci avea şi sensibilitatea, şi spiritul de observaţie adecvat unei astfel de întreprinderi, cum ne încredinţa şi cel care avusese de atâtea ori privilegiul de a o analiza. Şi nu doar dintr-un unghi pasional, ci şi din perspectiva lucidă a criticului obişnuit să treacă printr-un filtru mult mai exigent o creaţie de acest gen.
Din asemenea date şi întâmplări se desprinde umbra celei pe care criticul o numise iniţial Chérisson. Meritul său e de a fi făcut din absenţa acesteia o prezenţă uşor de remarcat. Căci, indiferent că se referă de-a dreptul la ea sau lasă doar a se înţelege că aceasta rămâne, pentru el, un punct de reper şi când evită a o numi, Perpessicius reuşeşte, până la urmă, să recompună din clipe disparate, în care a fost, la rându-i actor, figura celei care devenise, într-un fel, şi obsesia vieţii sale.
Or, pentru a ne da seama de intensitatea acesteia, ar fi suficient să evocăm chiar stările de spirit prin care criticul a trecut în momentele în care a putut să rămână nestingherit doar cu amintirea celei pe care atât de mult o iubea.
Iar acest aspect merită a fi readus în prim plan, tocmai fiindcă, prin intermediul său, ni se dezvăluie un om ce se lasă prea prins de noua sa dragoste, pentru a nu avea, prin revers, sentimentul că trăieşte ca şi exilat printre ai săi. Şi lucrul acesta se poate observa din răceala, ca să nu spunem indiferenţa pe care pare s-o aibă când o împrejurare sau alta îl sileşte să-şi amintească de ei. Dar, şi în astfel de momente acţionează mai mult în virtutea unor deprinderi bine consolidate prin ani, decât ca un soţ şi ca un tată legat afectiv de cei care fuseseră sortiţi să-i poarte numele.
Jurnalul ne permite, pe de altă parte, să remarcăm şi o anume gelozie ce se strecoară încă de la început în paginile sale. Fiindcă, deşi ar vrea să dea impresia că nu este câtuşi de puţin interesat de existenţa celui care este, de fapt, şi cel mai de temut rival al său la mâna lui Chérisson, cărturarul nu-l poate, totuşi, ignora, de vreme ce îşi dă seama că, în acest „turnir” sentimental, ca să-l numim aşa, el nu mai putea avea tinereţea de partea sa. Şi mai ştia că, prin forţa împrejurărilor, serviciul public la care şi competitorul său era angajat părea a fi menit să-l apropie, şi nu să-l îndepărteze de Chérisson.
Fapt care îl şi determină să fabuleze în consecinţă şi să bănuie că frumoasa custodă îşi petrecea timpul fie „afundată în documentele” sale „cirilice”, pentru a-şi face, astfel, „norma” zilnică, fie – atenţie! – conversând „tandră”, „desigur tot în cirilică”, după cum ţine a ne informa, nu fără o anume maliţie. Căci, pe criticul nostru, nu simpla lor camaraderie îl deranjează, ci legăturile afective, pe care ea se baza. De aceea, şi tinde a o trata în zeflemea, uitând astfel că simpla ironie, dacă o poate afecta, nu este, totuşi, în stare a o anula. Oricum, sancţionând tendinţa lui Chérisson de a vorbi „despre câte toate, cu nemilosul” ei „adorator”, criticul nu scapă, totuşi, neatins de aripa geloziei, chiar dacă se străduieşte să lase impresia că nu este interesat de existenţa celui care îl împiedica să ajungă la inima acesteia. Ba mai mult, încercând să-i arate că n-are nici un complex în faţa concurentului său, nu ezită câtuşi de puţin să-i decline identitatea, lăsându-se parcă el însuşi convins că, procedând astfel, „adversarul” său, un anume Ioan sau, într-o lecţiune la fel de incertă, Ivan, redevine o persoană la fel ca oricare alta, faţă de care se poate delimita şi pe care o poate la fel de bine ignora. Dar, cum îşi dă seama că de o întrebare n-ar putea, totuşi, scăpa, şi-o pune singur în cele din urmă: „Dacă sunt sau nu gelos”, fără să aibă însă şi tăria de a-i da pe loc un răspuns: „Dar despre aceasta îţi voi vorbi în altă zi”. De aceea şi mută cu tact discuţia în altă parte, lăsându-i în felul acesta şi iubitei sale impresia că e mai preocupat să-i dezvăluie intenţiile pe care urmează să le aibă ca scriitor.
„Deocamdată, – îi va spune el – voiam numai să-ţi anunţ începutul acestui jurnal, şi topografia noii săli de lectură. Pavilionul îl bănuieşti: e habitual tuturor pădurilor. În dreapta jos e şoseaua din Trivale, în faţă un trunchi de arbor retezat, pe care m-aşez când mă prăjesc la soare, în stânga urcă pădurea până la pajiştea din deal, poiană minunată, unde, pe vremuri se făcea nu ştiu ce târg. Bradul s-a încins şi răşina îmi aminteşte de mănăstirile pe unde voi rătăci în curând, spre marea mea disperare, în compania unor gânduri ce nu vor fi ale mele”. Şi va adăuga imediat, parcă în compensaţie: „Sunt singur şi sunt fericit pentru că pot sta de vorbă cu tine, scumpa şi neînduplecata mea tortúră”.
Dacă ar fi să mai rămânem o clipă în cadrul acestor însemnări, vom avea şi prilejul să constatăm că, în cuprinsul lor, se fac evidente şi câteva dintre atributele care îşi pun amprenta asupra vieţii şi operei lui Perpessicius. Iar acestea merită a fi reţinute, întrucât ajung să-l definească în calitatea pe care o are ca om şi scriitor. Căci, în cazul ilustrului cărturar, biograficul tinde să se răsfrângă de o aşa manieră în spaţiul propriei creaţii, încât nu poate fi ignorat decât cu riscul de a trece prea uşor peste o dimensiune esenţială a acesteia. De aceea, am fi tentaţi să spunem că datele particulare, proprii existenţei criticului, constituie, pentru el, nu doar un simplu pretext de a face literatură, ci, de cele mai multe ori, şi materia primă şi de neînstrăinat a acesteia. E o trăsătură pe care am putea-o întâlni şi la alţi autori care tind să facă din existenţa lor în plan uman şi un binevenit moment de reflecţie şi creaţie. Cum face şi criticul nostru atunci când aduce în prim-plan condiţia sa de îndrăgostit, cu toate că ştie cel dintâi că ea nu se înscrie nici pe departe în limitele pe care ne-am obişnuit să le considerăm fireşti în relaţiile dintre un bărbat şi o femeie. Cu toate acestea, mai vârstnicul cărturar are nu doar curajul de a se referi la o dragoste ce i s-a întâmplat într-o după-amiază a vieţii, ci şi ambiţia de a o învesti cu un statut de excepţie. Iar pentru aceasta îşi aduce în sprijin mijloacele pe care le are ca prozator. Şi o face şi el, ca orice creator, nutrind iluzia că opera sortită să-i rememoreze iubirea poate fi şi obolul său de suflet în „marea trecere”. Fiindcă acesta este, de fapt, şi rostul pe care îl dă, până la urmă, jurnalului său de vacanţă, văzând în scrierea lui, nu numai un mod de a se explica, dar şi unul de a se sustrage, astfel, neiertătoarei uitări. Oricum, privindu-se pe sine, aşa cum i-a fost dat a fi, acest tomnatec îndrăgostit pare a fi îndreptăţit să spere că zbaterile sale sufleteşti au cum să prindă un chip pentru a putea să dăinuie şi dincolo de momentele în care ele s-au circumscris.
Să mai reţinem, apoi, şi faptul că Perpessicius rămâne, în orice împrejurare, acelaşi estet dispus să ordoneze până şi natura în care temporar se află potrivit propriilor norme de armonie.
Dincolo de aceste consideraţii, legate de condiţia sa mai aparte ca om, dar şi de condiţia specifică creaţiei sale, va trebui să luăm în seamă şi câteva dintre informaţiile pe care criticul le oferă încă din primele momente ale intrării sale în scenă. Cu atât mai mult, cu cât acestea au şi darul de a te lăsa perplex. Fiindcă este, fără îndoială, neobişnuit ca Perpessicius să anunţe că, nu peste mult timp, va merge, împreună cu soţia şi fiul, pe la mănăstiri, dar va fi alături de ei mai mult fizic decât afectiv. Căci la o asemenea stare de spirit se referă atunci când ne spune că va „rătăci în curând”, „spre marea” lui „disperare”, „în compania unor gânduri ce nu vor fi” şi ale sale. Or, prin astfel de reflecţii, criticul ne spune, de fapt, că se simte ca un străin între ai săi. Iar lucrul acesta n-ar trebui ignorat, de vreme ce criticul însuşi ţine a-l sublinia, punându-l în contrast cu starea de spirit pe care i-o dă chiar faptul că se simte „singur” şi „fericit” pentru simplul motiv că poate sta de vorbă, fie şi în chip imaginar, cu aceea pe care o socoate „scumpa şi neînduplecata mea tortúră”. Ba, mai mult decât atât, e de părere că „Trebuie să scriu oarecari versuri, cu care să te chem, pe aleile astea singuratece”. Şi, cum inspiraţia nu-l poate ajuta în toate împrejurările, se mulţumeşte să-şi aducă în sprijin versuri pe care le-a scris mai demult. „Deocamdată – va spune el –, mă consolez cu cele pe care le ştii: tu, mică Cleopatră cu inima de piatră şi ochii de Bengal – etc., etc”. În felul acesta, criticul ne oferă încă o dovadă că femeia de care era îndrăgostit avea un oarecare stagiu în inima sa. Versurile scrise, oricum, în numele ei: „Le şoptesc vântului sau înserării, ca atunci, ştii, întâia oară, şi te reconstitui întreagă şi naturală, tu scumpa şi abstracta mea fantasmă”, cum ţine el însuşi să-i aducă aminte. E aici încă o mostră a felului în care literatura are harul de a suplini realitatea şi chiar de a-i da acesteia şi o anume consistenţă în plan fantasmatic.
Versurile invocate de Perpessicius îl reconfirmă întru totul ca poet, reamintindu-ne, totodată, că, prin intermediul lor, ne este dat să regăsim şi un subtil trubadur. Căci, asemeni tuturor celor care s-au străduit să scrie întru slava femeii, ştie să-şi pună el însuşi iubita pe un piedestal de neatins. Or, procedând astfel, el nu face, în fond, decât să repete gestul de adorare în care au excelat şi poeţii din alt veac. Poezia merită a fi transcrisă în întregime, cum face, de altfel, şi mult prea îndrăgostitul cărturar atunci când o redă integral pe o contrapagină de manuscris. Şi ea este de reţinut cu atât mai mult, cu cât nu e prea departe nici de poza romantică pe care o puteam întâlni, în epocă, şi la un G. Călinescu: „Tu, mică Cleopatră, / Cu inima de piatră / Şi ochii de Bengal; // Aş pune să ne ardă / Pe-un rug imens de nardă / De-aş fi Sardanapal: // Poate-o putea lignitul / Să-nduplece granitul / În care te-ai zidit: // Poate-o putea pojarul / Să mistuie amarul / Cu care m-ai nutrit! // Dar nu e timp de vise. / Sentinţele-s înscrise / Adânc în ochii tăi; // Nici eu nu-s din Ninive / Şi-al tău amor fictiv e / Şi oamenii sunt răi”.
După cum e lesne de observat, gestul grandilocvent se lasă în permanenţă subminat de ironie şi, pe alocuri, chiar de o uşoară autoironie. Este, de altfel, şi reacţia care îi permite poemului să revină mereu la starea de temperanţă aptă să-l repună într-un binevenit echilibru.
Îndrăgostitul nu se dezminte însă în nici o împrejurare, de vreme ce tinde a subordona totul pasiunii sale erotice. Aşa se face că până şi un banal peisaj poate fi privit prin prisma acesteia: „De la mine până la pădure, recte, până la aleea asfaltată cu care începe Trivalea, sunt cel mult 50 de paşi. După alte două/ trei sute de paşi, pe dreapta urcând câteva trepte zidite, pe coastă, e pavilionul în care rezid, în fiecare dimineaţă”. Or, o descriere atât de exactă a locului unde se află, pare a fi, indirect, şi o invitaţie adresată iubitei, în nădejdea că l-ar putea urma în sihăstria sa. Gândurile care îi dau târcoale pot fi prin ele însele revelatoare în acest sens. „Mergeam de unul singur, pe alee – notează nu întâmplător criticul – şi-mi spuneam: dacă regret pentru ceva Paradisul e numai pentru că aş fi fost singur cu tine, căci ce altă Eva, decât tu ar fi creat Dumnezeu pentru inima mea? Şi mă vedeam în cele din urmă, alungaţi (sic!) deodată. şNormal ar fi fost ca turnura frazei să fi fost asta: mă vedeam alungat deodată cu tineţ şi eram fericit, cu toate că din umbră auzeam şuieratul şarpelui şi-i vedeam arhitectura ca-n nu ştiu ce cânt din poemul lui Milton, pe care-l citeam, tot aici, astă vară, când erai, pentru mine, abia o aspiraţie”. Oricum, odată ajuns în locul său preferat de popas, lecturile ajung să-i reconfirme ceea ce simţise şi fără ajutorul lor. Şi pare a fi mai mult decât mulţumit să se regăsească în „Extraordinara nuvelă” – Salonul Nr. 6 a lui Cehov, unde va şi da „peste rândurile astea excelente: «Adevărata fericire nu e cu putinţă fără singurătate. Îngerul căzut l-a trădat pe Dumnezeu, probabil pentru că i-a fost dor de singurătate»”. Sublinierile care apar în cadrul frazei îi aparţin lui Perpessicius şi sunt, neîndoielnic, revelatoare pentru starea de spirit pe care o avea în acea perioadă. Fiindcă numai în clipe de singurătate ar fi avut puterea de a plăsmui o fantasmă şi de a face din ea o prezenţă, pe care ar putea-o oricând întreba şi asculta.
Privit din perspectiva creaţiei sale epice, acest inedit Pretext cehovian se arată a fi şi singura scriere în care Perpessicius a avut şansa de a depăşi stadiul unor simple intenţii. Fiindcă, aşa cum se mai întâmplase şi altădată, şi cum avea să se întâmple şi după elaborarea acestui document literar, deşi s-a vrut cu tot dinadinsul romancier, n-a reuşit să-şi închege decât fragmentar proiectele care ar fi urmat să-l valideze ca prozator.