Editor de cursă lungă, Vasile Igna e, cum singur se defineşte, un poet şi un „povestitor“. Ultima lui carte de proză, Camera obscură (Limes, 2013), se încadrează în filonul destul de productiv şi inevitabil inegal al literaturii postdecembriste. E mărturia născută din urgenţa de a rupe tăcerea, de a încheia socotelile cu trecutul recent, de care ne despart deja câteva decenii, de a înţelege cele întâmplate şi a ne intreba despre consecinţele alegerilor noastre, asumate sau obligate.
În abordarea unui subiect în care se recunoaşte un numitor comun, Vasile Igna alege o formulă originală: întreprinde o analiză mai profundă a unor aspecte aparent inobservabile, a secretelor unor existenţe ce au determinat anumite opţiuni, analiză în care lucruri de mică importanţă creează conexiuni, capătă consistenţă si centralitate în explicarea personajelor şi a comportamentelor.
Reconstrucţia dinamicilor sociale şi a responsabilităţilor individuale se face cu ajutorul memoriei şi al martorilor direcţi. „Camera obscură a memoriei“ – revelator de caractere şi stiluri de viaţă diverse – surprinde faţa ascunsă a evenimentelor şi le atribuie sau doar le sugerează o posibilă semnificaţie. Scriitorul intreţine vie memoria, sintetizează rezultatele observaţiei cu metoda cercetătorului şi topeşte adevărurile trăite în ficţiunea narativă: „Nu ne identificam doar cu noi înşine, ci şi cu numeroasele euri pe care memoria noastră le găseşte în ruinele anilor ori le proiecteaza in viitor.“
Principalul suport al memoriei, un caiet regăsit („saga“ familiei Tiberiade), îi dezvăluie tânărului Maxenţiu Negrea adevărata identitate trecută sub tăcere şi-l ajută să înţeleagă cauzele relaţiilor interpersonale compromise, „mutaţiile genetice“ produse în ultimul timp, atunci când paradigmele se schimbă şi aduc ascensiuni profesionale, favoruri, relaţii influente, capacităţi diverse de adaptare (compromisul, disimularea, tăcerea ca mijloc de conservare, detaşarea) care impart oamenii în „caractere“ şi „personaje“ . În desfăşurarea tramei epice, scriitorul ne invită să re-cunoaştem această tipologie mai ales în persoana principalilor protagonişti: Iacob Tiberiade, povestitorul; magistratul Dionisie Negrea, a cărui poziţie socială solidă (carieră, familie etc.) se dovedeşte clădită pe frustrări, minciună şi cinism; Ligia, iubita din tinereţe a lui Iacob Tiberiade, devenită doamna Negrea, a cărei adaptabilitate de circumstanţă nu este în măsură să-i schimbe adevărata esenţă; Maria, însoţitorul şi martorul silenţios al celor trei, factor de echilibru afectiv şi refugiu în momentele de cumpănă. Odată cu protagoniştii şi împreună cu ei, în interiorul poveştii cresc şi evoluează personaje precum Iosif Tiberiade, Aurelian, Lya, sir Peter, unchiul Nuţu, în egală măsură repere şi oglinzi, mai mult sau mai puţin fidele, ale epocii şi biografiei sufleteşti a personajului principal. În realitate, fiecare din aceste personaje poartă cu sine nu doar o traumă, ci şi un „secret“ a cărui descoperire şi mărturisire vin prea târziu pentru ca să mai poată declanşa un catharsis ispăşitor. Născuţi într-o lume esenţialmente vinovată, ei îşi poartă vina ca pe un trofeu cîştigat fără voie, trăiesc într-un contratimp imanent, în care ereditatea şi mediul au un rol egal distribuit.
Autorul „jurnalului“, Iacob Tiberiade, cercetător de mare merit si rigoare, absorbit de studiul apoptozei (moartea programată a celulei), neinteresat de competiţiile profesionale, este un spectator aparent detaşat al evenimentelor şi comportamentelor lumii prin care trece. Mutarea în Capitală şi întâlnirea cu foştii prieteni din tinereţea petrecută împreună intr-un oraş din Transilvania este ocazia de reîntoarcere în timp şi de reflecţii asupra „dizarmoniilor“ din societate, asupra diferenţelor de relevanţă şi vizibilitate dintre performanţele ştiinţifice cărora se dedică şi cele sociale. Anii petrecuţi într-o misiune diplomatică lărgesc perspectiva de înţelegere a „misterioaselor resorturi“ ale experienţelor personale. Memoria scoate din umbră o serie de antecedente, sentimente, reflecţii, stabileşte legături şi clarifică esenţa acestora într-un montaj ce alternează planurile temporale cu cele afective si geografice, în care există un parcurs personal şi intelectual ce lasă să transpară acel curent subteran autobiografic prezent în creaţia precedentă a lui Vasile Igna.
„Lecţia închisorii“ trăită şi „predată“ de unchiul Nuţu (prelat greco-catolic, fost deţinut politic) are rolul de a răspunde interogaţiilor despre sensul evenimentelor şi al memoriei şi de a adânci analiza „cu detaşarea rece a cercetătorului şi cu fervoarea calmă a preotului“, încercând să găsească o explicaţie/ justificare a comportamentelor şi întâmplărilor. De altfel, mărturiile unchiului Nuţu (după toate aparenţele, personaj real) străbat întregul „flux al memoriei“, revin pe tot parcursul cărţii ca un adevărat sigiliu de autenticitate, aduc un grad superior de percepţie, sunt un permanent termen de comparaţie şi confirmare. În edificarea componentei morale a personalităţii lui Tiberiade, ele au rezonanţa şi autoritatea unui mentor ideal, comparabilă cu cea pe care, în comunitatea ştiinţifică, a reprezentat-o profesorul Aurelian.
Camera obscură aparţine perioadei introspective a autorului. Memoria nu e doar o sursă a autoanalizei şi a autoevaluării, ci şi un instrument de „măsurare“ a autenticităţii simţirii şi a virtuţilor scrisului ca mărturie a „drumului ascuns“al unei vieţi. Ea conservă ceea ce, de obicei, nu se poate afla din cărţile de istorie.
Calificată într-un interviu din Observator cultural drept „confesiune/ spovedanie“, Camera obscură nu dezminte vâna lirica a lui Vasile Igna, întreruptă uneori de o neaşteptată virulenţă (vezi: ministrul demagog Pirin Slăvescu şi lumea lui) sau potenţată de calme „digresiuni moralizatoare“.
Sugerând, în cuprinsul aceluiaşi interviu, cum i-ar plăcea să fie interpretat acest roman, Vasile Igna vorbeşte despre cartea sa ca despre „o scrisoare pentru un copil absent“: „un chip abstract, asemenea unei paste de culoare ezitantă întinsă cu un cuţit tremurător pe o pânză ce încă nu a apucat să se usuce“. În ultimă analiză: un mesaj de libertate individuală, de onestitate şi transparenţă, menit nu doar să vindece (sau, de ce nu, să potenţeze) traumele unor „amintiri vinovate“, ci şi să lumineze din interior o lume românească ale cărei ascunzişuri, umbre şi dramatice consecinţe sunt departe de a fi epuizate.
Autor: DIANA CRISTEVApărut în nr. 507