Ştim bine, felul în care percepem temporalitatea se află în relaţie intimă cu trăirile noastre, cu viaţa proprie subiectivităţii. Faptul e uşor sesizabil în cazul unor trăiri ce exced limitele celor obişnuite, precum plictisul, anxietatea sau melancolia (1). De ce invoc acest loc deja scolastic? Din câte observ, tocmai percepţia temporalităţii lasă adesea să transpară sentimentul lipsei de sens. Cel care trăieşte acest sentiment nu şi-l exprimă ca atare, nemijlocit, ci preferă să spună, bunăoară, că timpul însuşi e gol, insuportabil, pustiu. În consecinţă, am putea crede că sentimentul lipsei de sens apare ca efect al percepţiei timpului, fie întrucât actul de percepţie e profund alterat, fie întrucât timpul însuşi e gol, pustiu. Însă e destul de înşelător acest mod de a privi lucrurile. Nu ar trebui să căutăm aici relaţia dintre o cauză şi un efect. Mai potrivit ar fi probabil să le regăsim pe amândouă în viaţa sensibilă, concretă, a unei subiectivităţi.
E greu de spus de ce în anumite momente percepţia temporală descoperă o profundă lipsă de sens. Nu cumva tocmai sentimentul lipsei de sens dă seama de modul în care e perceput timpul?
Să revenim la un exemplu cunoscut. Camus descrie lucrarea din infern a lui Sisif – acum în haine de proletar şi cu privirea ameninţătoare – ca una „zadarnică şi fără speranţă“. Ceea ce apare zadarnic ţine înainte de toate de timpul prezent, se descoperă astfel în prezent. Iar lipsa de speranţă priveşte viitorul, în măsura în care se reia la nesfârşit simpla zădărnicie a prezentului. În consecinţă, cel condamnat la o muncă „zadarnică şi fără speranţă“ resimte golul imens al timpului trăit. De unde şi absurdul existenţei sale. Rămân însă destule chestiuni neclare aici. În definitiv, de unde provine acum absurdul ca atare? Îşi are cumva sursa în percepţia unui vacuum temporal ce reduce totul la nimic? Sau mai degrabă în subiectivitatea celui care percepe, în felul său de a se vedea şi în ceea ce vrea el însuşi de la sine? Dacă ar privi altfel lucrarea sa, în alţi termeni decât în cei ai eficienţei nemijlocite, dacă s-ar privi pe sine altfel decât ca o voinţă prevalent activă, eficace, oare ar mai resimţi lipsa de sens a existenţei?
Nu cred că poate fi vorba, în cazul personajului lui Camus, de un timp al vinei şi al damnării. Dimpotrivă, acesta îşi descoperă ca niciodată propria voinţă, se vede în stare să asume de unul singur tot ce se petrece cu sine. Anunţă un om al acţiunii decise şi eficiente în decizia ei („Omul absurd spune da, şi efortul său nu va înceta niciodată. (…) Cât priveşte restul, el se ştie stăpânul zilelor sale“) (2). Termenii discuţiei lui Camus sunt proprii prin excelenţă gândirii moderne. Tocmai aceasta e atrasă până la obsesie de eficienţa prezentului şi asigurarea celor viitoare. Omul voinţei e decis să facă, să acţioneze şi, în consecinţă, priveşte altfel stările de lucruri. De pildă, dacă acţiunea e indeterminată temporal şi fără rezultate vizibile, existenţa însăşi apare fără sens. Numai că în faţa acestui adevăr omul voinţei nu cade pe gânduri. Lipsa de sens poate fi ea însăşi circumscrisă şi prelucrată, ea devine materie a voinţei, loc al unei reacţii tari şi eficiente.
Cum anume se petrece aşa ceva? Soluţia lui Camus ţine de o ideologie deja extinsă în vremea lui, pe care încerc să o rezum în doar câteva cuvinte. Cele deja date – vina şi condamnarea, destinul – sunt absurde în datul lor exterior şi arbitrar. Dacă te supui, eşti pierdut, iar dacă fugi, te ajung din urmă. În consecinţă, trebuie să le priveşti cu îndrăzneală în faţă, să le recunoşti nonsensul ca atare. Abia astfel pot fi asumate şi depăşite. Cu alte cuvinte, ceea ce îmi este dat îmi aparţine dintotdeauna: urc din nou stânca pe munte deoarece este lucrarea mea, aici îmi este locul şi pot să decid singur acest lucru, mă simt mai puternic decât ceea ce mi-a fost dat ca soartă sau pedeapsă. Înălţimile aparţin celui care le atinge cu paşii săi („În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către vizuinile zeilor, /Sisif/ este superior destinului său, e mai puternic decât stânca lui“). Gândind astfel, Sisif consideră că poate lua totul pe cont propriu. Decide să facă în chip liber ceea ce i-a fost deja impus. E hotărât să se bucure de ceea ce ar fi trebuit să-i aducă o suferinţă nesfârşită. Am vorbit în alt loc despre ciudăţenia acestei noi transfigurări, utopia ei – probabil de inspiraţie gnostică – şi patetismul oarecum facil sub care e clamată.
Aşadar, care ar fi sursa unei temporalizări lipsite de sens? Nicidecum o veche vinovăţie sau, ca răspuns, actul divin de condamnare. În fond, zeii îl condamnă pe Sisif la o anumită lucrare, stranie, însă nu la simpla zădărnicie. Prin ea însăşi, condamnarea divină nu e nici cu sens şi nici lipsită de sens, nici justă – omeneşte vorbind – şi nici injustă. Se situează pur şi simplu dincolo de asemenea distincţii. Dincoace, însă, în lumea voinţei omeneşti, Sisif îşi calculează singur faptele. Gândeşte aproape totul în logica nouă a eficienţei. Pe de o parte, are conştiinţa unei nedreptăţi comise de sus, aşa îi spune raportului dintre faptele săvârşite şi pedeapsă. Pe de altă parte, constată că efortul său e inutil, zadarnic, timpul nu-i mai aduce absolut nimic. Îşi cere atunci să transforme totul în destin liber, propriu, să-şi facă lucrarea ca şi cum ar fi însăşi decizia lui. Şi ea devine astfel însăşi decizia lui. Printr-un act neobişnuit de voinţă caută să realizeze singur această alchimie.
Aş înţelege de aici că sentimentul absurdului provine de fapt dintr-un exces de voinţă. Îşi are sursa într-un nou patos, propriu unui alt gen de subiectivitate. Văzându-se deodată solitară, centrată în sine, voinţa modifică profund percepţia timpului. Acum, pentru ea, orice lucrare trebuie să aducă ceva nou, efecte aşteptate, o finalitate sigură şi vizibilă. Iar dacă aşa ceva nu se întrevede, nimic nu e pierdut, căci nonsensul poate fi transfigurat prin cunoaştere şi voinţă. Nu întâmplător Camus îl îmbracă pe Sisif în haine noi, de proletar modern, care, în pauza dintre două drumuri, străbate atent hala industrială a lumii şi înţelege că a venit deja timpul său.
Încă un lucru aş dori să spun. Noul personaj a învăţat deja să se justifice pe sine. Nu va căuta sursa absurdului în sine însuşi, de pildă în voinţa de eficienţă şi stăpânire. Dimpotrivă, o consideră exterioară, se vede condamnat de altcineva şi în chip arbitrar. Va răspunde acestei nedreptăţi cu însăşi revolta sa, cu decizia de a fi singur şi liber. În consecinţă, asumă („eroic“, spune interpretul) un efort fără sfârşit. Oare survine în acest fel un sens real peste nonsensul celor date? Se transfigurează deodată nonsensul existenţei sale? Greu de spus. „Acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare acum nici steril nici neînsemnat. (…) Lupta însăşi către înălţimi e deajuns spre a umple un suflet omenesc“. Sunetul emfatic al noii ideologii e uşor sesizabil în aceste cuvinte. Ce ar putea să însemne „lupta către înălţimi“? Care înălţimi în definitiv, apărute cum anume, prin ce fel de credinţă? Şi cum se descoperă acest nou univers, fără stăpân? Nu cumva formula din urmă îţi cere să te gândeşti în continuare la un stăpân, doar că unul diferit?
Nu ştiu cum s-ar putea răspunde la astfel de întrebări. O variantă ar fi să revedem sursa gnostică a unor scrieri precum cele ale lui Camus. O altă variantă ar fi să citim cu mai multă atenţie felul echivoc în care asemenea scrieri au fost marcate de ideologia marxistă. Sau de alte ideologii ale emancipării eroice şi sigure. În orice caz, personajul adus în faţă apare ca un om al voinţei, se înţelege pe sine atât cât este decis şi eficient în lucrarea sa. Doar astfel vede un sens şi se vede stăpân al acestui sens. Hegel a sesizat bine această „viclenie a raţiunii“: în umbra retrasă a stăpânului aşteaptă de fapt un alt stăpân. Aşteaptă exact cel care, în prezenţa de altădată a stăpânului, manifesta o conştiinţă supusă, servilă, încât acum îşi exercită cu nerv şi reactiv propria voinţă. Vocea îi este ameninţătoare, ochii îi sunt plini de mânie. În adâncul voinţei sale se ascunde ura însăşi, resentimentul nevindecat. Iar sensul regăsit în ceea ce face este pe măsura voinţei unui sclav care, prin dispreţ, a devenit deja stăpân.
1 Ludwig Binswanger, de pildã, avea sã observe cã stãrile subiective potenţate, precum neurastenia sau melancolia, pot altera profund structura temporalitãţii (cf. Melancolie şi manie. Studii fenomenologice, 1960). La fel şi trãirile slabe, mult diminuate, eventual cele patologice. Plecând de la unele cercetãri fenomenologice recunoscute, precum cele ale lui Husserl şi Heidegger, revine la ideea de experienţã intimã a timpului şi are în atenţie modificãrile profunde ale acesteia.
2 Albert Camus, Mitul lui Sisif, traducere de Irina Mavrodin, Editura pentru Literaturã Universalã, Bucureşti, 1969,
pp. 127-131.