Valentin Hossu-Longin, Mantaua Iancului, Editura Betta, Bucureşti, 2014
Sub acest titlu, prelungit cu precizarea „şi alte istorisiri/evocări transilvane“, avem o carte mai puţin obişnuită. Lectura ei atentă m-a făcut să-mi spun că autorul ei – urmărit în lecturi răzleţe, de-a lungul anilor – de data asta se dovedeşte un prozator pasionat de istoria mai veche şi mai nouă a neamului nostru, un gazetar experimentat în sondajele prezentului şi un poet inspirat, în toate aceste ipostaze. Dar, chiar dacă aş încerca, n-aş putea să-i creionez un portret atât de original şi de convingător, cum o face, pe coperta a IV-a a volumului, eminentul prozator, dramaturg şi eseist D. R. Popescu, cel care-l cunoscuse pe Valentin Hossu-Longin încă din studenţia de la Cluj. Reproduc doar aceste câteva tuşe de penel inspirat:
„Fostul student ce juca în echipa de rugby «Universitatea» din Cluj ne spune şi azi cum în Apuseni «iarba taie ca secera», «în pământ ard focuri vii», «pe sub nori trec turme albe», «peşterile sunt catedrale cu potire de zăpadă», iar peste tot şi toate se mai văd trecând paşii lui Iancu – şi se mai aude Cel frânt pe roată, Horea, horind“.
Aş îndrăzni, totuşi, să adaug şi eu câteva consideraţii şi descifrări personale în legătură cu paginile atât de acaparatoare la lectură ale colegului nostru. O fac, oarecum, şi prin experienţele paralele de lecturi şi de scris, dacă mă gândesc că, privind istoria veche, daco-romană – la care apelează autorul – am beneficiat de textele şi cercetările arheologice ale străluciţilor istorici Constantin şi Hadrian Daicoviciu, iar împreună cu neuitatul artist fotograf Ioan Miclea, am realizat albumul monumental Romania Antiqua, în 1969, tradus în trei limbi. Album pe care i l-am dus personal, în iarna lui 1970, lui Mircea Eliade în SUA, drept care ne-a lăudat munca şi harurile cinstite cu care am alcătuit şi publicat albumul. Deci, textele pe care le reînvie acum, în cartea sa, Valentin Hossu-Longin, în capitole precum Tezaur de istorie, Acest Prometeu al Dacilor, Traian la Tibiscum, Longinus, Apărătorii celor două Sarmizegetuse, m-au făcut să retrăiesc, cu o intensitate nouă, mai proaspătă, impresiile şi învăţămintele vechilor lecturi, valorificate uneori în scrierile mele.
De asemenea, capitolele acestea m-au întors la curiozitatea cu care fiecare român, dar mai cu seamă noi, ardelenii, am studiat şi cercetat la faţa locului urmele strămoşilor îndepărtaţi, străvechimea şi continuitatea lor, aici acasă ori în ţinuturi mai îndepărtate, unde cetăţile şi construcţiile civilizaţiei lor admirabile mai stau încă în picioare, ne farmecă şi ne uimesc.
Parcurgând, aşadar, aceste pagini, m-am întors cu gândul şi la un alt mare istoric şi arheolog român din aceeaşi spiţă a Daicovicilor, adică la Emil Condurachi. El a fost continuatorul lui Vasile Pârvan, în descoperirea Histriei, dar şi un evocator fără pereche al antichităţii care ne leagă de alte zone fraterne. Despre ele a scris, despre ele l-am auzit uneori vorbind în reuniuni naţionale şi internaţionale, de câteva ori în Elada, ţara în care era socotit nu doar un mare specialist în istorie şi arheologie, dar şi un diplomat fără pereche, căutătorul adevărului şi al păcii în Balcani, în special între greci şi turci.
Printre Portretele în marmură, Valentin Hossu-Longin se opreşte, cum era firesc, la chipul lui Decebal. Acesta mi-a evocat ziua în care, în 1954, mă aflam în preajma lui Lucian Blaga, cel atât de pasionat, în viaţă ca şi în opera sa – mai ales în cea de dramaturg –, de istoriile şi miturile noastre întemeietoare, încât se bucura atunci, ca un copil, de descoperirea lui Constantin Daicoviciu a unei pecete de argilă arsă cu inscripţia „Decebalus per Scorilo…“.
Dar miezul fierbinte al cărţii colegului nostru este alcătuit de reconstituirea amănunţită a paginilor dramatice, care cuprind în ele furtuna Revoluţiei de la 1848, în toiul şi în amurgul căreia a strălucit şi s-a întunecat – numai aparent, cum ne spun anumite izvoare – Avram Iancu. Portretul ce i-l reconstituie, din hrisoave vechi şi mărturii noi, de la contemporanii şi de la urmaşii Iancului, poate sta alături, ca text literar, de piesa lui Lucian Blaga, publicată exact acum 80 de ani, ca şi de cea omonimă a regretatului coleg Mircea Micu, ambele jucate mai întâi pe scena Teatrului Naţional din Cluj. Şi Paul Everac a scris o remarcabilă piesă pe aceeaşi temă.
De figura lui Avram Iancu am încercat să mă apropii şi eu, în piesa Nu pot să dorm – despre pregătirile de la Blaj pentru Adunarea de pe Câmpia Libertăţii – prezentată cu succes la Teatrul Mic, în 1987. Iar în volumul Transilvane cetăţi fără somn, din 1977, există un întreg ciclu de versuri, adunate sub titlul Gorun la Ţebea.
De aceea, mărturisesc din nou, paginile din Mantaua Iancului m-au întors la acei ani şi la acele frământări, cu emoţii copleşitoare. Ele au culminat cu parcurgerea unui episod necunoscut până acum din toate lecturile mele, în care asistăm la întâlnirea dintre Iancu – cel ce se socotea mai degrabă „Umbra sa“ – şi o femeie sărmană din Munţii Apuseni, copleşită de frig şi zăpezi, în timp ce ea îşi ocrotea cu greu la sân copilul. Transcriu aceste rânduri de mare şi revelatoare poezie:
„Ţipa copilul. Femeia se repezi la sanie. Sub sarcina de paie zăcea trupul plăpând. Ardea şi tremura. Era o mână de om, un licăr de viaţă cuprins în văpaia bolii, desfăcut din broboada şi zdrenţele cu care era înfăşat. Ochii bărbatului căutau la mâinile înroşite ale femeii, cum încercau să-şi ocrotească pruncul luat la sân. Gerul muşcă mai rău decât gura lui, îşi zise Iancu apropiindu-se de cei doi. Femeia îl simţi, întoarse capul tocmai când el scotea dintr-un afund de buzunar un cuţit cu care cioplea fluierele. Dintr-o mişcare, prinde cu stânga pulpana hainei lungi şi înfige lama, tăind roată până unde-l ducea mâna. De pe chipu-i răvăşit dispăru ceaţa, lăsând loc unei blândeţi neomeneşti. Dădu jos mantaua ciuntită, sfâşiind jumătatea netăiată. Petrecu bucata de stofă groasă peste trupul copilului, în vreme ce femeia rostea doar atât, atingându-i mâinile reci: «Nu, nu Iancule, Crăişorule»“.
Scenă cu adevărat cutremurătoare, cum am citit altădată în scrierile lui Emil Isac şi Geo Bogza. Mă simt dator să-i mulţumesc lui Valentin Hossu-Longin şi pentru capitolul Să ne amintim de Blaj, Domnule Eminescu, prin care aduce din nou în actualitate vatra de jăratec istoric şi cultural a „Micii Rome“ eminesciene, tărâmul începuturilor mele spirituale şi literare.
În încheiere, ca un omagiu adus suflului viu al cărţii lui Valentin Hossu-Longin, îmi permit să reproduc aici poezia mea Iancu nu încape în statui:
El n-a încăput, nu-ncape în statui!
Să-l căutăm la rădăcini de fag,
Adânc, în pădurile lui
Ce-l ocrotesc ca pe un prieten drag
De joacă,
De revoltă,
De luptă şi de moarte,
La rădăcinile strămoşilor goruni
Trimise până-n trunchiurile noastre
Şi-n rămurişul pruncilor, departe,
Cu frunţi mântuitoare de tribuni!
De-l întâlnim prin cronici, ca prin
păduri pătrunse
De soarele ciudat, subpământean,
Privirea ni se umple de cântece de frunze,
De-o fluieră ce singură se-ngână
Prin munţii storşi de aur şi alean.
Nu vă miraţi că totul ne pare o poveste
Trăită-n altă viaţă,
A cărei poartă numai cu visul o descui,
Căci Iancu pentru noi a fost şi este
Cel care nu încape în statui…