Cartea româneasca
Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare. Poeziar, Editura Polirom, Iasi, 2009, 208 p.
In ultimii ani, Cristian Tudor Popescu a intrat intr-un con de umbra. Imprejurari biografice si circumstante mai generale au contribuit la aceasta eclipsare. Infiintarea ziarului „Gândul“ nu a putut compensa formidabila tribuna de opinie si expresie pierduta odata cu „Adevarul“: multa vreme, cel mai respectat cotidian românesc. Aici, ca si la „Adevarul literar si artistic“, Cristian Tudor Popescu se simtea in elementul lui, parte a unui joc cu reguli clare si cu miza mare, pe care il respecta inclusiv atunci când il arbitra. Tin si acum bine minte: in cei sapte ani de colaborare la ALA, singura cronica pe care redactorul sef nu mi-a publicat-o a fost una despre o carte a lui…
Acel Cristian Tudor Popescu scriind la „Adevarul“ si vorbind, inclusiv in aparitiile de la televiziune, in numele (sub numele) ziarului ultracunoscut, de traditie, de autoritate, pare in prezent o voce izolata. El se manifesta in continuare, dar pe o piata complet diferita a publicatiilor, intr-o presa ce se deplaseaza inexorabil dinspre cuvântul tiparit inspre cel din mediul virtual, si dinspre analiza aplicata, comentariu elaborat, reportaj ori cursiv, spre informatia oferita in timp real si sfârtecata, apoi, de o legiune de forumisti. Daca in anii ’90 gazetarul român era un luminator al natiei si un profet in pustiu al economiei de piata, acum termenii s-au inversat spectaculos: cititorul este mai mobil si mai sofisticat, subimpartindu-si asteptarile pe nise, cerând diferitilor specialisti sa-i ofere, fiecare, expertiza. La aproape trei ani de la intrarea României in Uniunea Europeana – si nu fara legatura cu acest fapt –, epoca jurnalistului „generalist“, a editorialistului urmat de un popor de cititori, a apus.
Având el insusi perceptia fenomenului, care in România mimetica e mai rapid decât in Occidentul asezat, Cristian Tudor Popescu refuza sa se adapteze prin ajustare. Intreg volumul „Cuvinte rare“, nu doar textul pus in deschidere, ce-i ofera titlul, vizeaza desprinderea de trend-ul global si reintoarcerea la uneltele traditionale ale scriitorului. Comparatia este aceeasi (intre anii ’90 si anii din urma), insa din perspectiva unui autor care a trait din interior impactul mai intâi urias, apoi mult diminuat, al presei noastre: „In presa am venit dinspre cuvinte. La inceputul anilor ’90, ziarele erau, in perceptia publica, pe aproape acelasi raft cu cartile. Oamenii voiau sa citeasca rânduri, sa citeasca gânduri, caci inainte de cuvânt e gândul, si cuvântul cu gând inainte naste gânduri. In anii din urma, operatia principala din presa a fost decimarea, apoi hexarea, apoi catrarea cuvintelor, pentru ca astazi ele sa fie omorâte din doua in doua. Plutind printre imense poze pastelcolor, tot mai putine si mai umflate, cuvintele ziarului ideal de astazi dau peste tine ca inecatii intr-o piscina cu ciorba. Ele nu mai au alt gând inainte decât banii si atunci nasc senzatii, impresii, amagiri colorate. Nu gânduri, caci gândul imbracat simplu in alb si negru nu vinde. Cu cât sunt banii mai multi, cu atât cuvintele sunt mai putine la numar si mai imputinate la trup. Andreea Esca mi-a spus un lucru teribil, dat fiind ca Andreea are 35 de ani, nu 51, ca mine: «Am trait când a trebuit. N-as vrea sa am acum 20 de ani.» Multumesc si eu Dumnezeului meu ca mi-a harazit sa traiesc destul când a trebuit. 17 ani am facut presa. De astazi ma intorc la cuvânt. La cuvântul cu miros, cu carne, cald sau rece, la cuvântul facut din pix, care lasa sânge când e taiat, nu facut din pixeli, ca sa apara si sa dispara incinerat instantaneu pe display fara sa lase vreo urma ca a existat. Poate ca n-ar fi trebuit sa plec de acolo niciodata.“ (pp. 5-7).
De observat, pe lânga plasticitatea greu confundabila, subtilitatea gazetarului de a acoperi intr-unul si acelasi enunt planuri diferite. Primul este cel al ziarului „Gândul“, cu cromatica lui initial austera, alb-negru, si in care preponderent era textul (la antipodul tabloidelor). Autorul scrie deci in coloanele „Gândului“ dinainte de rebranding cuvinte bine potrivite despre valoarea gândului dinaintea cuvântului, facând astfel trecerea spre un plan simbolic in care realitatea continua sa fie recunoscuta, dar e comutata diferit. Falia nu este, cum ar putea sa para, intre perisabilul gazetei si rezistenta in timp a cartii. Textele lui Cristian Tudor Popescu trec, cele mai multe, fara probleme dintr-o parte in alta, datorita unei duble focalizari: pe evenimentul zilei si pe semnificatia lui dincolo de sirul cotidian. Prapastia este aceea dintre scrisul strict functional, pragmatic, fara personalitate si fara un orizont mai larg, si scrisul cu adâncime, implicat-obiectivat, tensionat, reflexiv si expresiv. Pentru acesta din urma cauta C.T. Popescu un alt mediu decât cel actual si, nemaigasindu-l in presa de succes imediat, il reproiecteaza in pagini de carte, ca un halou al cuvintelor cu gând, miez si carne.
Varietatea subiectelor din tabletele strânse acum in volum deconcerteaza, pâna in punctul in care lectorul sesizeaza ca ele, departe de a figura pe agenda zilei, sunt tot atâtea posibilitati de a o ignora. Exista, intr-o clasa destul de precar reprezentata, câteva texte scrise pe marginea politicii dâmbovitene. „Domnul Gaunoiu“ e cel mai reusit, prin imortalizarea omului de stat predispus la compasiunea cu repetitie. „Daca se intâmpla sa mori sau sa fii mutilat in mina, in explozia metanului aprins de ticalosie si frica – i se adreseaza CTP direct cititorului generic –, domnul Gaunoiu se arunca in avion, in elicopter, in Mercedes si vine degraba sa consufere la capatâiul tau, nu cumva sa se inchida ranile prea repede sau sa-i ia altul fata la tuturoiul lacrimilor.“ (pp. 151-152). Accente surprinzatoare, swiftiene, apar si in „Defilare la zi“, unde autorul propune, de Ziua Nationala, incropirea unui car alegoric „purtând o capsuna uriasa, in jurul careia «spanioli» legati la cap cu baticuri se apleaca de sale si se ridica“ (p. 15). „Ora de tupeu“ (cu dedicatie pentru Marian Vanghelie) si mai ales „Butch Calin si dansul politic“ arata in schimb un C.T. Popescu neinspirat, cu o portretistica subtire, fara har si haz, derapând in simple vulgaritati: „Exista persoane care isi ingrijesc dragastos o parte a corpului, unii mâinile, altii fata, altii podoaba capilara. Dl Calin Popescu Tariceanu isi intretine, isi rasfata, isi dezmiarda aproape cu religiozitate bucile. Dosul sau de vier domestic sau rinocer fara corn (formula aceasta nu-i rea, n.n.) e enorm, bombat, explodând de sub coada sacoului, cere parca intrarea cu spatele, in marsarier a premierului inca in exercitiu la conferintele de presa sau in palatul Victoria, bucile anticipându-i si rezumându-i astfel personalitatea. Cei care nu vor sa priceapa asta se mira ca prostii. Ei zic ca e greu de inteles cum poate fi atât de nerusinat, de nesimtit un ins vârât in fruntea Guvernului României printr-o manopera politica de coltul mesei s.a.m.d.“ (pp. 156-157).
Scriitorul veritabil, de nerecunoscut aici, se revanseaza in restul paginilor din „Cuvinte rare“, sistematizabile in alte trei clase: false cronici cinematografice, false cronici sportive si, la nivelul cel mai inalt, câteva texte „gratuite“, izbitoare. Cronicile de film, scrise din unghiul unui spectator indragostit de cinema, cu al sau pierdut sense of wonder, descompun tehnicile regizorilor (majoritatea români si din noul val), pentru a cauta si a defini anume acel element de personalitate ireductibila la tipare, scheme si formule compozitionale. Nae Caranfil, cu „Restul e tacere“, primeste de doua ori superlative de la acest cronicar impresionist si greu de pacalit, cu un gust impecabil in materie de arta cinematografica. De Sergiu Nicolaescu se alege, evident, praful si pulberea intr-o alta tableta, cu un sarcasm de foarte buna calitate descriptiva. Corneliu Porumboiu, cu „Politist, adjectiv“, si Bogdan Mustata plus Catalin Mitulescu, cu scurtmetrajul „O zi buna de plaja“, ii ofera cinefilului nu doar momente de delectare la vizionare, ci si ocazia de a reproiecta, in termenii artei scrisului, emotia profunda, aproape dureroasa, resimtita initial. Cristian Tudor Popescu, care in textele mai lungi („Cristal si coral“, „Crema de mandarine. Oriental“) e mai aplicat si mai sters-didactic, isi da masura pe spatii mici, in care intuitia prima a valorii e prinsa intr-o exprimare la rândul ei intuitiva, cvasi-lirica. Intr-adevar, poeziar…
In mod analog, cronicile sportive sunt niste false cronici sportive, fiindca gazetarul-prozator nu comenteaza ceea ce vede pe teren, in arena. El nu descrie realitatea diferitelor meciuri si partide, ci o evalueaza in functie de propria idee asupra competitiei. Daca lumea sportului e adesea dezolanta, infestata fiind de doping, de excese extrasportive, de trucaje, masluiri si imposturi, idealitatea se incorporeaza rarisim in câte o partida in care unul sau altul dintre jucatori isi sfideaza conditia. C.T. Popescu simpatizeaza cu cei care ilustreaza in ochii tuturor conditia de victima, dar care nu se lasa. „Târziu in noapte“, cumva in afara programului de viata obisnuita, marunta, el urmareste o partida in care Fabrice Santoro, de ani 36, rezista eroic in fata germanului de 25 Philipp Kohlschreiber. In timp ce aici intoarcem o fila a Rezistentei umane, in disputele dintre „spartanul“ Nadal (jucatorul preferat) si „atenianul“ Federer putem urmari tenisul pur. Inclestarea teribila si, prin aceasta, atât de frumoasa este sintetizata de autorul nostru intr-o fraza memorabila: „In aceasta atmosfera de competitie salbatica, de teribila sete de victorie, in linistea in care Federer sau Nadal bateau mingea de pamânt ca sa serveasca, se auzea deslusit absenta urâtului.“ (p. 66).
„In tenis nu exista remiza“ se intituleaza, axiomatic, cronica unei partide asa-zis amicale, intre Cristian Tudor Popescu insusi si idolul copilariei sale, Ion Tiriac. Textul este delicios, prin distorsiunile literare ale autorului nitel infricosat ca jucator (Tiriac e ca un „pasaroi urias“ blocându-l cu „linguroiul Boeing“), si curge imprevizibil… pâna la concluzia din titlu. In viata exista intelegeri cu beneficii pentru ambele parti, reciprocitati avantajoase, egaluri urât mirositoare. In tenis, nu.
Tableta aceasta imi pare una de legatura cu cele mai puternice pagini din carte: texte eliberate, practic, de orice context, chiar si de suportul unui moment sau cadrul unei situatii date, pentru a se legitima si a se sustine prin ele insele, pe o spirala uimitoare. Nu pot fi rezumate, trebuie citite. Dar „Taxi Instant“, „Eye contact“, „Decembrie, ultimul film“ si finalul ca o lovitura de cutit de la „Cuadratura cercului“ compenseaza, in opinia mea, tot ceea ce a pierdut socialmente Cristian Tudor Popescu in ultimii ani…
Si meciul nu s-a incheiat.