I.
„Oricat am vrea sa-l coboram pe artist
la nivelul moral al unui simplu politician,
el tot trebuie sa ramana omul visurilor
de dreptate universala,
si in acest caz, nu-i este ingaduit
sa ia calea usoara a revendicarilor personale“
Panait Istrati, „Scrisoare deschisA oricui“
Intr-o lucrare aparuta si in Romania („Adevaratul studiu al omenirii“, Ed. Meridiane, 2001), Isaiah Berlin povesteste intr-unul dintre eseurile din cuprins („Convorbiri cu Ahmatova si Pasternak“) cum au decurs intalnirile lui din 1945 cu cei doi scriitori rusi aflati in „exil interior“; vorba vine, fortati de autoritatile sovietice ale vremii sa intre intr-un anonimat din care a razbatut totusi cate ceva spre lumea libera.
Intalnirea lui Isaiah Berlin cu Boris Pasternak a avut loc in toamna acelui an in satul scriitorilor, de la Peredelkino, langa Moscova, unde partidul crease conditii scriitorilor poftiti sa proslaveasca o putere si un popor care izbutisera sa iasa invingatori dintr-o conflagratie mondiala, aparent fara sorti de izbanda pentru rusi.
Isaiah Berlin isi aminteste ca la acea discutie avuta cu Pasternak, autor, intre altele, al unor poezii pe care le recitau emotionati soldatii de pe front si oamenii in uzine si fabrici (Maiakovski murise inca din 1930), acesta din urma a povestit despre un congres al scriitorilor antifascisti de la Paris, din 1935, la care participase elita scriitorilor europeni, in frunte cu Malraux, Aragon, Auden, Forster, Dreiser, Gide etc. Imbracat frumos de comunisti, cu pantofi de lac si costum de „ginere“ (la care, in cele din urma, a renuntat pentru tinuta sa comoda), Pasternak a tinut un speech surprinzator pentru cei care venisera sa-si manifeste adeziunea comuna impotriva fascismului ce cuprindea incet Europa: „Inteleg ca aceasta este o adunare a scriitorilor europeni pentru organizarea impotriva fascismului. Vreau sa va spun un singur lucru: nu va organizati. Organizarea este moartea artei. Numai independenta personala are importanta. In 1789, 1848, 1917 scriitorii nu au fost organizati pentru sau impotriva a nimic. Nu va organizati, va implor“.
Cum ar trebui sa interpretam astazi, dupa ce am trecut prin cele doua totalitarisme ale unui secol sangeros la culme, rugamintea lui Pasternak catre confratii sai, scriitorii? Ca pe un apel la luciditate si „neatarnare“ sau ca pe o inocenta de care pana si marii scriitori sunt capabili (mai ales ei) adesea.
De ce sa nu se organizeze scriitorii impotriva a ceva sau pentru ceva atunci cand soarta libertatii e in pericol pentru intreaga societate, cum era cazul in acele timpuri? Sa fi fost Pasternak adeptul unui individualism atat de feroce, incat sa fi pus pe plan secund soarta umanitatii si pericolele care o pandesc dupa libertatea de creatie? Nu e oare aici incapsulata o forma de egoism ce isi permite sa afirme adesea, ritos, „ars longa vita brevis“ in detrimentul vietii celei simple? Mai degraba, cred ca nu. Insist sa cred ca Pasternak a dorit sa le comunice acelor somitati literare care luasera atitudine, inclusiv politica, faptul ca scriitorul nu trebuie sa se lase legat la caruta propagandei, mai ales atunci cand nu intelege clar cine si cum face propaganda. In spatele fiecarui patriotism de fatada se ascunde o Canalie care profita mereu in istorie. Scriitorul rus venea dintr-o tara care se pregatea sa faca marea epurare, iar in anii ‘30 distrusese o mare parte din populatia tarii in chinuri groaznice. Depinde intotdeauna de unde vorbesti, din ce punct al planetei, iar Pasternak vorbea din Rusia lui Stalin. Antifascismul profesat – cu buna intentie sau nu –, de majoritatea celor care vedeau in aparitia si ascensiunea lui un pericol pentru stabilitatea Europei nu l-a putut insela pe cel aflat in turbionul maelstromului comunist. El a cerut pur si simplu ca scriitorul sa nu se lase furat de o retorica straina de fiinta sa si a pus pe primul plan „independenta personala“.
II.
„Si daca steaua libertatii nu va straluci inca
multa vreme peste tara noastra,
lectura si raspandirea acestei carti
constituind un mare pericol, atunci va trebui
sa ma inclin cu recunostinta inaintea
viitorilor cititori din partea celorlalti,
a celor care au murit“
Aleksandr SoljeniTIn, „Arhipelagul Gulag“
Cand altii au facut pactul cu diavolul (ca rafinatul dandy mercantil Petru Dumitriu, autor de roman proslavitor de Canal), Goma a preferat sa-si indrepte atentia spre soarta unui popor pe care l-a descris ca nimeni altul, in toate straturile lui profunde, in carti care sunt tot atatea „indreptare patimase“ ale unei fiinte ultragiate, pentru care o cutie a Pandorei tinea secretele tragice ale Romaniei inchise de mana gardienilor supremi ai natiei, uluit de ceea ce el a numit „catastrofa psihologica a romanilor“ de dupa mankurtizare („Adameva“, Ed. Curtea Veche, seria de autor Paul Goma, 2008).
Cu o exceptie care tine atat de tineretea sa, cat si de dorinta absolut umana de a se integra intr-o societate paralizata dupa razboi (intrarea, pentru scurt timp, in „Scoala de literatura“ gerata de comunisti), Paul Goma este adeptul acelei independente personale de care vorbea atat de „patetic“ autorul „Doctorului Jivago“. A nu te insela cu privire la adevarata natura a oamenilor, sinteza a ceea ce ne-a ramas de la finul observator de caractere si moravuri care a fost ducele de Saint-Simon, este un precept pe care Paul Goma l-a urmat neabatut in intreaga sa viata si creatie. Care, evident, se confunda. Atat de mult incat ai senzatia ca Paul Goma s-a nascut pentru a depune o astfel de marturie, iar istoria a asteptat un asemenea om, daca nu cumva l-a „facut“. Uneori, ironia ei vitrega se joaca inclusiv cu vietile si destinele noastre, intr-un soi de piesa de teatru peste care cad succesive cortine (de fier) si unde se deschid neasteptate si periculoase trape.
Toate cartile lui sunt o marturie despre vremurile intunecate prin care au trecut un popor si un continent pana la regasirea de sine – daca acest lucru s-a mai putut intampla asa cum ne-am fi dorit. Dupa asemenea catastrofe umane te intrebi daca nu cumva viitorul insusi a fost modificat de aceste actiuni malefice dintr-un trecut nu prea indepartat – si daca nu cumva acesta era si scopul bizar al unei asemenea demoníi. Cert este ceva, insa: nu ne putem desparti razand de acel trecut, asa cum profetea un maestru al catastrofei obtinute in laboratoarele occidentale si exportate in Estul Europei. Chiar si dupa ce au „depasit“ comunismul, eliminandu-l ca ideologie din Est, occidentalii au ramas cumva tributari unei viziuni triumfaliste asupra finalitatii istoriei, pe care o dezavuau anterior la oponentii lor comunisti: „S-au gasit ganditori care sa proclame capitalismul si democratia, mai ales in varianta lor americana, ca finalitate a istoriei omenirii. Ba, mai mult, au declarat ca aceasta finalitate a fost deja realizata, au anuntat-o ca pe o incununare, iar cate unii au declarat ca este sfarsitul istoriei. Mass-media au ridicat in slavi aceste aberatii propagandistice ca pe o culme a ratiunii umane. Dar nu de mult, inca, ideologia comunista proclama societatea comunista drept finalitate si culme a progresului, iar aceasta facea obiectul ironiilor Occidentului. Acum, Occidentul a preluat pretentiile maniacale ale adversarului invins“. (Alexandr Zinoviev, „Occidentul. Fenomenul Occidentalismului“, Ed. Vremea, 2002)
Ca si Pasternak, si alti scriitori care asaza omul deasupra societatii cazute sub ideologii crunte si represive, Paul Goma este adeptul unei libertati totale de creatie, care nu include nici cel mai mic compromis. De aici, aparenta sa inexpugnabilitate, caci Paul Goma este asemenea unei fortarete cathare care a rezistat sute de ani pretentiilor unei Biserici (citeste, Ideologii) care o dorea supusa ori exterminata. Dar sufletul si spiritul unui mare creator nu sunt negociabile. Cand acelasi scriitor rus il intreba pe Isaiah Berlin ce mai stie despre Herbert Read si doctrina personalista a aceluia, atunci aparuta in Europa Occidentala, el facea si o remarca stranie pentru vizitatorul strain sosit in Rusia anului 1945: nu exista nimic aici despre care se poate vorbi. Totul incremenise, si-a dat seama viitorul mare ganditor politic, sub cnutul Inchizitiei rosii denuntate inca din vremea lui Lenin de catre Kautsky. Mesajul celui care tocmai scria „Doctor Jivago“ era clar: traim in epoca cea mai neagra a Rusiei (Isaiah Berlin a observat ca, in convorbirile avute, el nu spunea niciodata Uniunea Sovietica) si a umanitatii cazute sub secera comunismului mondial.
Paul Goma este scriitorul cel mai radical din intreaga noastra literatura (poate doar Panait Istrati si C. Stere sa-i stea alaturi). El scrie luptand pentru demnitatea personala si cea sociala a unei natiuni, pentru ca stie ca una fara alta nu se poate. Ca demn urmas al lui Istrati, a carui publicistica o socotesc cea mai importanta dupa cea eminesciana, Goma poate spune si el ceea ce afirma scriitorul brailean, devenit al lumii, acum optzeci de ani: „Eu nu cred ca un batalion de scriitori, de artisti si de savanti ar putea fi mitraliat cu usurinta cu care se mitraliaza un regiment razvratit pe front“. Istrati isi expunea crezul in legatura cu lupta „gloatelor“ pentru o viata mai buna cu o admirabila vointa de bine, devenita azi din ce in ce mai rara printre scriitorii romani: „… nu e rusine sa vedem cum gloatele lupta pentru cucerirea unor drepturi cu efect universal, in timp ce noi, cantaretii tutoror simtirilor nobile, ne multumim sa dam din coate pentru un blid de linte strict individual?“ Daca nu am fi atat de ipocriti incat sa ne temem pana si de umbra cuvintelor (cum am ajuns in epoca noastra dedulcita la consum ieftin, Marea Rontaiala a Resurselor), ar trebui s-o spunem drept si raspicat: prin intreaga sa viata, ca si prin virtutile sacrificiale si culturale ale operei sale, Paul Goma este un profet neinteles printre noi. Au binemeritat de la patrie tot felul de „cauzasi“ ai demagogiei nationale, iar Paul Goma a trebuit sa manance painea amara a exilului datorita complicitatii si continuitatii dintre regimul comunist si urmasii spilcuiti ai acestuia, multi dintre ei intelectuali „corect“ pozitionati in nisele „ideologice“ ale tristelor regimuri prezidentiale de care am avut parte dupa 1990.
„Le Tremblement des Hommes“, cartea sa aparuta la Seuil in 1979, la a carei lansare paricipasera genialii Ionesco si Arrabal, are un titlu care poate defini cel mai corect „estetica“, dar si etica lui Paul Goma, un scriitor care nu accepta sa fie doar o „individualitate“, pentru ca este o „persoana“, acea „persoana-eveniment“ despre care vorbea Ovidiu Hurduzeu in „A treia forta“ si care ar putea suporta urmatoarea defintie: persoana este omul „decis“, cel care are idei clare pe care le pune in aplicare (aici este citat, in ajutor, Ortega Y Gasset). Asadar, persoana nu te nasti, ci devii, in urma unui proces de constientizare, in care cel ce se pregateste sa rosteasca adevarul ajunge sa-si intrupeze ideile: „Gandirea personalista este incarnata, ideile ei sunt vii, substanta si energie tensionata“ (O. Hurduzeu, op.cit.).
Paul Goma este etalonul acestei persoane care restaureaza omul decazut al unui secol plin de ravna de a ucide si de a tortura. Pentru asta el accepta sa intre in bolgiile iadului comunist si sa depuna marturie cu pretul sanatatii, libertatii personale si chiar al vietii intr-un „Pitesti general-national“: „Sa zicem: ceea ce s-a petrecut intre mine, individul nesupus (si de sex masculin) si Aparatul de Represiune-Supunere-Terorizare este o treaba de/ intre barbati. Desi eu am ramas tot timpul singur, iar aparatul a numarat cateva bune sute de mii de catei, caini, porci, sacali, serpi veninosi, lupi – si generali. Pentru ceea ce am indurat eu, fie «iert», fie tin-minte. Insa pentru ce a indurat din partea Securitatii familia mea, ostateca – nu uit si nu iert. Si: nu uit ca nu am iertat“. („Infarct“, Ed. „Curtea Veche“, seria de autor Paul Goma, 2008).
„Incapatanarea“ lui Goma de a-si clama adevarul propriu este consubstantiala naturii sale etice fulminante, in care coexista un Judecator si un Iertator, dar numai dupa ce lucrurile au fost spuse si faptele dezvaluite. Prin aceasta, el isi atrage permanent antipatia cercurilor politice si culturale care-si vad amenintata tihna de „strigoii“ trecutului pe care ii tin intr-o debara a constiintei lor. De vor fi avand-o. Goma este „vanatorul de fantome“ al unei natiuni care a preferat sa inchida ochii, decat sa se confrunte cu grozavia constiintei colective. Este mai usor sa atipesti si sa crezi ca totul a fost sters cu buretele cat timp dormeai. Se stie ca, in lupta pentru supravietuire, primatele agresive s-au „operat“ de constiinta si le merge bine.
Dar care este menirea unui scriitor, aceea de a dosi ceea ce este neconvenabil pentru el si pentru ceilalti? Un soi de hipnotizator care face sa dispara boala, macar pana ce pacientul ajunge acasa? Un om care pune masti pe fata lumii, un regizor talentat si histrionic? Cred, mai degraba, alaturi de Goma, ca este un Demascator, un dezvaluitor al adevarului care sta ascuns „de la facerea lumii“, dar care va fi dezvaluit, dupa cum spun Scripturile.
Mentalitatea difuza a romanilor, de care vorbea Dan Ungureanu in „Zidul de aer“ (Ed. Bastion, Timisoara, 2008) nu recunoaste lupta polemica de idei, ci batalia intre persoane, adversitatea dupa neam si interese. Romanul se simte iute vexat daca il critici pentru o idee sau o fapta gresita si se considera indreptatit sa te atace pentru ca i-ai pus la indoiala augusta… persoana. Insa, oare, toti suntem persoane? In timp ce acelasi Dan Ungureanu afirma ca mentalitatea noastra este personalista si individualista (in sens egoist primar), eclozata din insasi natura relatiilor de cumetrie care domina spatiul public (do ut des!), insensibila la ceea ce se cheama contract individual sau social, Mircea Platon considera ca „marginalul e trecatorul, omul a carui traiectorie e in afara sistemului. Omul carte sta pe propriile picioare. Omul al carui centru de greutate e in afara sistemului. Omul a carui marginalitate e traita cu detasare de lume, nu ca infrangere si ca resentiment in lupta pentru supravietuire“. („A treia Forta“, cap. „Ce-a mai ramas de aparat?“, Ed. Logos, 2008) Nu ni se arata astfel Paul Goma, in toate actele decisive ale vietii sale? Nu este el cel care a spus un NU deschis sistemului, structurii ierarhice „inegalitare, difuze“ (D. Ungureanu), ce-i caracterizeaza pe romanii care isi rezolva problemele in cadrul „Clanului“, printr-un apel la Bulibasa?
Si atunci de ce sa ne miram ca Goma i-a „atacat“ pe toti scriitori de vaza ai unei Romanii care si-a facut rapid socotelile cu Istoria – si in 1941, dar si in ‘44, ‘48, ‘64, ‘71, ‘77 sau ‘89? Si dupa 1990, mai ales, cand a gustat din binefacerile libertatii si ale „dialogului surzilor“ ca din Cornul Abundentei?
Cu acea traire specifica marilor scriitori, atat de rari intr-un secol, mai ales la un popor aflat sub cnut extern si intern, Paul Goma adevereste prin exemplaritatea vietii si a operei sale ca „persoana este omul care transforma timpul, propriu sau strain, in caracter“. (M. Platon, op. cit.)
Avem caracter, ca popor, odata cu si prin Goma, dar mai trebuie sa ne invrednicim sa-l si meritam, unul cate unul. Paul Goma a transformat timpul romanesc al deriziunii si lehamitei prin actiunea sa modelatoare, care este departe de a-si fi epuizat toate valentele. „Umbletul de soarece-al viitorului“, cu versul lui Gheorghe Grigurcu, ne sopteste ca vom fi contemporanii lui Goma, candva, in masura in care am meritat sa fim acum, dupa cum l-am inteles si sprijinit in efortul sau de redare a memoriei si demnitatii unui neam intreg. n