Unele enunţuri ce privesc sensul existenţei pot să apară de-a dreptul deprimante şi să descurajeze omul de astăzi. Iau mai ales o formă negativă sau vag condiţională. Se referă, în cele din urmă, la ceva indeterminat ca atare.
Afli, de pildă, că un asemenea sens nu poate fi exprimat în forma: „înseamnă aceasta“, „constă în acest lucru“. Nu ai putea spune „ce“ este, căci nu e vorba de un lucru sau un obiect. Şi nici că „este“, căci nu-l afli dat ca atare. Nu reprezintă ceva ce poate fi determinat, un proiect, o cale sau o anume finalitate. Nu capătă însemnătate înainte de a fi pusă întrebarea cu privire la aşa ceva. Şi nu devine o problemă reală decât atunci când aproape totul pare în van, când survine pe neaşteptate evidenţa nonsensului. În faţa unor astfel de enunţuri, descurajarea e într-adevăr greu de evitat. Ai, încă o dată, motive să crezi că nu se poate vorbi convingător despre un posibil sens al existenţei şi că, dacă totuşi uneori se vorbeşte, acest lucru nu face decât să-i confirme lipsa de limpezime.
O alternativă la îndemână pare să existe totuşi. Cu privire la un posibil sens – şi chiar la prezenţa lui reală, dată – există imagini şi reprezentări. Iar unele par de o concreteţe totală, seducătoare, precum cele care vin în umbra vechii viziuni a „paradisului terestru“. S-a observat, de altfel, că omul modern ştie să întreţină simulacrele unui asemenea paradis. Literatura şi pictura, unele jurnale de călătorie, lucrări de etnografie exotică, toate aduc semne cu privire la aşa ceva. Imaginea se reface continuu, obţinând un aer tot mai mundan şi mai contingent (1).
Caută să-i asigure omului nerăbdător ceva accesibil, îi promite o lume certă a beatitudinii. Îi anunţă de fapt prezenţa reală a sensului, simplu şi deplin, aşa cum acesta s-ar oferi de la sine, departe de orice întrebări sau angoase.
Motivul apare, la un moment dat, de pildă, sub forma „paradisului oceanian“: în largul Oceanului cel Mare, la o imensă distanţă de orice ţinut al vieţii civilizate, se află insulele ce ocrotesc un adevărat paradis. Tocmai acolo este tărâmul oricărei desfătări omeneşti. Viaţa omului s-ar duce acolo, aşa cum comentează Eliade, în afara istoriei (2). Prin urmare, ea decurge cu totul altfel: „omul e fericit, liber, lipsit de constrângeri, nu trebuie să muncească pentru a trăi; femeile sunt frumoase, veşnic tinere; nici o „lege“ nu le îngrădeşte dragostea“. Actul liber şi nuditatea nu cunosc ceea ce înseamnă interdicţie sau păcat. Desigur, unele jurnale de călătorie, scrise mai sec, aveau să spună cu totul altceva în legătură cu viaţa dusă de băştinaşi pe aceste insule: „peisaj uniform şi monoton, climă nesănătoasă, femei urâte şi obeze etc.“. Însă călătorul care îşi urmează visul nu ia în seamă astfel de descrieri. Chiar şi în faţa evidenţelor brutale refuză să vadă ceea ce în mod obişnuit se vede. „Imaginea acestui «paradis oceanian» era în consecinţă mai puternică decât orice «realitate», geografică sau de alt fel“. Nimic nu putea să o dezmintă, nici dificultăţile imense ale vieţii de zi cu zi, nici chipurile obosite ale oamenilor. De fapt, nimic nu era perceput ca atare: „fiecare vedea numai imaginea pe care o adusese cu sine“. Iar cel care încă nu călcase pe o asemenea insulă putea să vadă şi mai limpede puritatea ei originară.
Cât răspunde unui asemenea vis, sensul însuşi tinde să devină tangibil, o stare dată de lucruri. Nu mai este, de pildă, analog unui liman către care se îndreaptă cel aflat pe mare, ci însuşi limanul pe care ajunge să calce cu picioarele. Pare absurd acest din urmă fapt, ca sensul să ia forma unei stări de lucruri, să devină ceva dat şi la îndemână. Însă mintea omenească află pentru sine şi o astfel de soluţie, vede aievea ceea ce în fond nu se poate vedea.
Să nu ignorăm însă prefacerile neaşteptate ale imaginii unui astfel de paradis. Ajunge să cunoască variante pe care le-am putea crede cu totul decăzute, degradate. Nu sunt puţini, de pildă, cei care vorbesc astăzi de un „paradis thailandez“. Sau de unul „argentinian“. Insula enigmatică – deopotrivă în lume şi în afara lumii – a devenit de la un timp încoace un loc accesibil, ce atrage prin tot felul de „libertăţi naturale“. Este locul unor desfătări care, în afară, pot să cadă sub rigorile legii. Oare am putea vorbi, în acest caz, de reprezentarea unui sens realmente primar, frust? Dacă da, tocmai acesta e de regăsit – cel puţin uneori – într-o imagine precum cea de mai sus. Răspunde nu atât unor nevoi elementare, fireşti până la urmă, cât unei interpretări distincte, reactive, raportului negativ cu unele valori pe care le presupune inevitabil orice mod de convieţuire.
Ceea ce aş vrea să spun este că aceste dorinţe de care se leagă imaginea unui paradis mundan nu iau întotdeauna forma unor nostalgii. Nu exprimă oricând năzuinţa apăsătoare şi dificilă după o altă condiţie omenească. Nu vorbesc despre tendinţa către ceva „cu totul altfel“, nici despre urmările dureroase ale „căderii“. În fond, năzuinţa lor, dacă e vorba de „paradisul thailandez“, se pierde cu totul în lucrul dorit. La fel se întâmplă şi cu sensul acestor dorinţe, se iveşte şi se consumă odată cu ceea ce e dorit, dispare în chiar nimicul acestuia, ceea ce, altfel privind lucrurile, pare să contrazică însăşi ideea de sens. Dacă, totuşi, nu o contrazice, sau nu o contrazice total, este pentru simplul motiv că nici o dorinţă nu poate fi satisfăcută deplin. Chiar şi atunci când cineva are un asemenea sentiment se conservă pe mai departe o anume insuficienţă. Fie că e vorba de o inadecvare între dorinţă şi lucrul dorit, fie de potenţarea constantă a dorinţei ca atare. În acest din urmă caz, fiecare nou act de satisfacere amplifică dorinţa, o conduce către o formă de exces.
Ultima formă de insuficienţă apropie această dorinţă de cea nostalgică, una care nu se defineşte prin actul de satisfacere. Pare mai curând indeterminată în această privinţă (3).
De pildă, dorinţa „întoarcerii la natură“: nici un mod de regăsire a „naturii“ nu ar putea să-i corespundă şi nu i-ar fi propriu. La fel şi în cazul acelei dorinţe care e proprie iubirii: aceasta nu caută ceva anume, ci mai curând iubirea însăşi. Să ne gândim deopotrivă la dorinţa de a regăsi o formă simplă de puritate. Pentru un personaj al lui Yasunari Kawabata, din ciudata povestire Frumoasele adormite, aşa ceva pare posibil într-o veche şi retrasă pensiune. Aici, „clienţii de încredere“ pot rămâne peste noapte lângă tinerele abandonate cu totul unui somn profund. Cu fiecare din cele cinci nopţi pe care le petrece aici, bătrânul Eguchi va experimenta posibilitatea accesului la o frumuseţe pură, liberă de orice convenţie obişnuită. Însă are tot mai mult sentimentul că tinerele adormite, nefiresc de frumoase, suportă o formă de moarte. Trupurile lor, mirabile într-un fel, seamănă uneori cu nişte cadavre. În consecinţă, îl va încerca un sentiment de singurătate şi deşertăciune. Află, de altfel, că unele tinere nu-şi mai revin niciodată din somnul profund care li s-a indus artificial. Locul pe care îl caută se dovedeşte a fi, în cele din urmă, unul în care frumuseţea tăcută a trupului face loc pe neaşteptate morţii ca atare.
Sensul dorinţei, acum, nu-şi mai cere o realizare efectivă, nu se consumă cu totul în ceva prezent şi la îndemână. Dimpotrivă, se retrage în imaginea pe care o generează, în lumea acestei imagini. Este, de această dată, un sens nostalgic. Astfel aş înţelege afirmaţia lui Eliade cu privire la „paradisul oceanian“: imaginea acestuia era „mai puternică decât orice ‚realitate’, geografică sau de alt fel“. Însă o astfel de imagine poate lua forme neaşteptat de umile sau joase. La fel şi nostalgia care îi corespunde, poate deveni ea însăşi trivială, abjectă. Chiar şi aşa, ne asigură interpretul, ea nu ar face decât să camufleze imaginea exemplară („Cea mai abjectă ‚nostalgie’ ascunde ‚nostalgia paradisului’“) (4).
Probabil că nu întotdeauna, contextul afirmaţiei nu permite o asemenea generalizare. Iar nostalgia „cea mai abjectă“, cum e numită aici, încă poate fi una proprie. Încă duce cu sine un paradox de care, probabil, nu scapă nimeni: a-ţi dori o existenţă deplină şi totuşi mundană, necondiţionată şi totuşi în trup, atemporală şi totuşi dată.
Note:
1) O nuvelă precum The Lotus Eater, de William Somerset Maugham, va situa un astfel de paradis – deopotrivă atrăgător şi cumplit prin efectele sale ultime – în zona mediteraneană, la Capri. Avem de a face cu o replică târzie a acestui motiv, compusă din elemente subiective şi contingente, unele cu totul obişnuite. Ca şi cum fiecare viaţă omenească se poate vedea pe sine, cel puţin o dată în această lume, sub semnul unei beatitudini depline.
2) Imagini şi simboluri, 1994, pp. 13-15.
3) Cu aceasta, nu am în vedere ceea ce Lévinas numeşte „dorinţă metafizică“. În legătură cu o asemenea dorinţă, de limită, poate să spună desigur că este pură, întrucât „vizează ceea ce se găseşte dincolo de tot ce ar fi simplă satisfacţie“ (Totalitate şi infinit, A, § 1). Însă dorinţele la care mă refer aici, mai exact acele moduri ale lor pe care le am în vedere, nu au nici puritatea şi nici orientarea „dincolo“, ce ar fi proprii celor metafizice. Nu evită o satisfacţie sau alta, chiar dacă actul de satisfacere nu le poate fi definitoriu.
4) Un argument adus în acest loc l-ar constitui faptul că noile imagini ale „paradisului terestru“, oricât de umile ar fi, au aceeaşi funcţie în economia vieţii mentale ca şi cele mitice sau religioase. Ele ne spun, pur şi simplu, că „acolo, în «insulă» sau în «paradis», existenţa se desfăşoară în afara timpului şi a istoriei“ (op. cit., p. 14). Sigur, imaginea nu mai are acum un sens cosmologic. Însă noul ei sens, redus uneori la cel psihologic, sau la unul obişnuit, empiric, încă mai lasă a se vedea că funcţia ei în economia mentală este analogă celei vechi.