Sari la conținut

Pâna unde poate glumi literatura (I)

Autor: NICOLETA SÃLCUDEANU
Apărut în nr. 299

Prozator de referinta, însa prezenta editoriala inedita extrem de discreta si rara, desi, paradoxal, scrierile lui sunt frecvent reeditate, romanul „Lumea în doua zile“ înregistrând recordul de sapte editii, George Balaita este unul dintre cei mai zgârciti scriitori când e vorba sa-si înfatiseze cititorilor textele. Nu a publicat probabil nici macar a zecea parte din ce a scris. Unii tiparesc mai mult decât scriu, dar Balaita, desi scrie întruna, publica foarte putin. Este omul arcimboldian, daca va amintiti portretul acela alcatuit cu totul si cu totul din carti, dar arcimboldian nu fiindca ar fi omul livresc prin excelenta, ca ar fi fiind compus, articulat din carti, ci din pricina ca textul e însasi fibra sa. Rareori un scriitor sa fie atât de încrustat în substanta scrisului, rareori o plasmuire atât de osmotica a omului-scrib. Unul si acelasi text de la o celula la alta, înclestare între viata si cuvânt. Desi publica putin, George Balaita nu este un scriitor de duminica, si, cum reiese din paginile confesive, scrie zilnic! În pofida mirajului unei anume ritmicitati pe tarâm editorial, literatura lui se va înveli întotdeauna în neguri de enigma.
Enigma chiar si pentru sine. Autorul nu stie nici el ce se va întruchipa, la un moment dat, în pagina de carte, nici carei pagini îi va veni rândul conform unor legi abstruse. A scris mai mult decât orice grafoman din lumea asta, din care însa ne-a aratat foarte putin. Este cel mai parcimonios fals grafoman de pe planeta fiindca, nu-i asa, „placerea scrisului este un viciu zeiesc si nu ar trebui împartita cu nimeni“. Chiar asa, „iubite cetitoriu, de ce nu ti-ai scrie oare singur cartile care îti plac?“. Despre „preparatiile rabdatoare“ si „clarificarile“ nesfârsite ce stârnesc în public o „curiozitate sporita firesc“ ne vorbeste Mircea Iorgulescu în cronica la romanul-promisiune „Ucenicul neascultator“, promisiune fiindca autorul ne-a avertizat ca acesta nu este decât parte dintr-un întreg deja scris, dar neasamblat, un întreg proteic, nestatornic, germinativ. Si are dreptate criticul, într-atât încât de fapt tocmai „preparatiile rabdatoare“, „clarificarile“, sunt principala actiune auctoriala, petrecându-se ele în chiar plasma fertila a creatiei. Scribul ne arata putin din însemnarile sale, fiind prea preocupat sa scrie lumea, iar lumea se roteste continuu.

Opera lui George Balaita nu poate fi judecata exclusiv dupa cât s-a publicat, ci doar dupa întregul sau scris, cel vazut, dar mai cu seama cel nevazut, acela caruia are superstitia de a-i mentine freamatul si respiratia bine zavorâte în increat. S-a vorbit mult despre tehnicile, nenumaratele tehnici puse la bataie în alcatuirea acestei proze. Dar nimeni nu a observat ca toate nu sunt decât consecinta somatica a unei îndelungi, a acelei îndelungi deliberari, facuta din preparatii si clarificari, nicidecum un scop în sine. Partea ascunsa, nevazuta, îsi cauta singura tiparele, iar autorul nu face decât sa astepte cu rabdare asiatica ivirea, întruparea acestora. O gestatie si o facere continua. De aceea ce se vede la lumina din proza lui George Balaita e doar o mica parte, un mic fragment al lumii care se scrie întruna.
Volumele II si III, din seria de „Opere“ editate de Polirom, ce vin în succesiunea, dar nu si în consecutia celei de-a saptea reeditari a romanului „Lumea în doua zile“, sunt, poate, primele care trebuiesc citite de cineva care vrea sa se initieze în proza sa. Începând, fireste, cu volumul III, acela de – sa-i spunem – falsa publicistica, fiindca pâna la urma tot proza este. Din acest punct de vedere, autorul „Lumii în doua zile“ este parintele uneia si aceleiasi carti. O carte caleidoscopica, mare cât Egipetul, nesavârsita vreodata. Constructiile romanesti, desi sau tocmai pentru ca ajung mari edificii prin acumulari minuscule, sunt doar parte a acestui continuum. În ceea ce dezvaluie cele doua volume (volumul II – „Marocco“ I prin proza, cel de-al treilea – „Marocco“ II prin pseudo-publicistica) sta poate secretul profilului genetic al întregului.
De fapt George Balaita are vocatia si motivatia unui miniaturist, iar asta se vede cel mai bine în scrisul sau fragmentar. Fiece secventa îsi contine, cu saturatie totala, ADN-ul tutelar sau, cum spune autorul însusi, „o parte în care întregul se simte fara îndoiala, dar numai ca o iradiatie, ca o amenintare“. El este însa un miniaturist ce viseaza si nazuieste sa fie autor de fresce monumentale – romanele. Dar romanul este continut iconic, simbolic, homeopatic, pâna si în cea mai friabila particula, pâna în cea mai evanescenta. Povestea adasta acolo de la bun început, cum un întreg peisaj într-o picatura de apa, în aspectul ei genuin precum si în nesfârsitele sale configurari sau transfigurari. E ceva din pictura manastireasca. Un noian de noime, pulberi de culoare, în gavanele unui cod sever de prescriptie sacra. Iar noimele sunt nesfârsite, precum proiectul divin. A se vorbi de stil sau tehnici în acest conglomerat de determinari este prea putin si, poate, vulgar. Pentru ca se considera si chiar este un martor, un scrib, prozatorul nu se poate desprinde din concrescenta divinatorie în care a fost plasmuit. El marturiseste tot asa firesc cum vinul este metonimia sângelui christic. Dar lumea pe care o zugraveste scribul nu este doar opera dusa la bun sfârsit în sapte zile. La originile ei s-a opintit si Nefârtatul. Lumea lui George Balaita este atotcuprinzatoare, de aceea una deopotriva paradisiaca si draceasca. Scribul, martorul, miniaturistul esentialist, aspira sa o cuprinda caleidoscopic înca de la temeliile ei, si în expansiunea ei rotata.
Scriind ca sa cuprinda totul, tot ce scrie, atât grafomania domestica, pazita aprig, cât si infernalia editoriala, este de fapt un continuu antrenament, o neobosita gimnastica de întretinere în vederea Prozei cu majuscula. Este de fapt disciplina obisnuita si necesara a scriitorului profesionist, a celui posedat de chemarea sa, a scribului desemnat sa refaca prin cuvânt lumea. Bulimia acumularii si cuprinderii aduce cu sine o inevitabila si suava ambiguitate. Ea nu este cautata, ci e consecinta fortei de presiune a unei realitati care, privita prin lentila, se înfatiseaza în aspectele ei subtextuale, ectoplasmatice. Cu cât patrundem mai adânc în materie, cu atât aceasta îsi abandoneaza rigoarea desenului. De aceea si lectura trebuie sa fie una deschisa, nepremeditata sau înghetata în propriile asteptari. Neasteptarea pare a fi cea mai prevenitoare conduita a lecturii.
Exegeza, nu de putine ori, a încercat conjuncturalizarea prozei sale. Nu se poate lectura mai strepezita sau mai gresita decât cea a Monicai Lovinescu sau a lui Alex. Stefanescu. De departe, însa, cea mai amuzanta inadecvare îi apartine lui E. Negrici. Prefatând editia a saptea a „Lumii în doua zile“ acesta ajunge sa-i impute romancierului, printr-un reflex realist socialist de tip nou, nici mai mult nici mai putin decât artisticitatea!: „Pentru ca prefera sa-si stie cititorii bântuiti de perplexitate si într-o neîntrerupta postura interogativa, prozatorul îsi doreste un erou proteiform, incitant, ispititor si, în fond, incomprehensibil. Si pentru aceasta pune în miscare toate procedeele cunoscute, toate tehnicile narative care ar putea complica povestea lui si ar da senzatia de complexitate si densitate.“ Ce canonada pe bietul cititor! Pe de alta parte, „obscurizarea“ s-ar traduce printr-o reactie echivalenta cu cea a „dezghetului“ politic: „Suntem înclinati sa vedem în aceasta fuga de claritate survenita în plin elan al clarificarii si în aceasta evitare a tentatiei de simplificare a formulei umane, sub orice pretext s-ar fi manifestat ea, o ultima reactie îndepartata, abia sesizabila, la modelul epic realist-socialist impus de autoritati cu doua decenii în urma“. Daca la doua decenii Balaita polemiza cu realismul socialist, ce sa mai vorbim acum! Conform opiniei lui Negrici, „marii prozatori ai ultimelor decenii comuniste“ au câstigat „o încredere nemarginita în puterea scrisului“ si, oroare!, „s-au ispitit sa puna la încercare bagheta vrajita a artei“. Artisticitatea, în viziunea criticului, ajunge sa echivaleze cu „lasitatile politice, neputintele scriitoricesti, reticentele în fata cenzurii“. Cu riscul unei citari mai lungi, merita sa testam capacitatea de comprehensiune estetica a criticului. Iata cum arata reteta unui roman nerealist-socialist, „artistic“: „E suficienta o cantitate anume de fapte bine miscate si de amanunte oferite simturilor pentru ca la structura ce se naste de la sine sa poti adauga ce-ti trece prin cap, sa deschizi zeci de paranteze în ecluza, sa deliberezi în evantai, sa schimbi la întâmplare registrele stilistice si tonalitatile, sa-ti expui pe larg – direct sau prin procura – teoriile literare, oricât de hazardate, sa-ti ostoiesti virtutea eseistica sub acoperirea faldurilor fictiunii. Dumitru Radu Popescu nu se da în laturi sa puna la îndemâna cititorului autoexegeza romanului pe care acesta tocmai îl citeste, George Balaita delega un câine sa compuna un „poem filozofic“ si pe un om al justitiei sa faca un splendid elogiu al melodramei care „face atât de bine la glande“„ etc., etc. Bietul Gogol, bietul Joyce, bietul Faulkner! E. Negrici, involuntar, respingând artisticitatea „prozei nevrotice“ a lui G. Balaita, face elogiul „doxurilor“, iar în ce priveste adecvarea la situatia de prefatator, îl concureaza pe Nae Ionescu fata cu Mihail Sebastian. Involuntar, fireste.
Conjucturalitatea bruta lipseste, cu exceptia poate a unor proze scurte din volumul de debut, identificate ca atare, cu prea mare exigenta, de însusi autorul lor, ele fiind pâna la urma tot exercitii de antrenament, fortând si ele, chiar daca mai prudent, limitele pentru a testa cât de departe se poate ajunge cu literatura. Scrisul sau se sustrage oricarei conjuncturi tocmai prin anduranta la context. Sigur ca lectura neîngradita e libera sa se foloseasca de orice cheie, inclusiv de cea politica. Doar ca în cazul prozei lui George Balaita e nevoie de cheie universala. Poate de aceea este unul din cei mai traductibili scriitori români si poate fi citit în orice cultura de pe glob. De altfel a si fost tradus cu succes în mai multe limbi. Ar fi oare potrivit sa chestionam presupusa superioritate a în-nobelatului Pamuk, acela mai degraba artizan decât artist?
„Marocco“ I este titlul celui de-al doilea volum de „Opere“, care este alcatuit în buna parte dintr-o selectie din volumele de proza scurta „Calatoria“ (debut, 1964) si „Conversând despre Ionescu“ (1966), scrieri de tinerete, reunite si prezentate în ordine aleatorie, în raspar cu cronologia si provenienta lor (bunaoara bucata „Conversând despre Ionescu“, scriere experimentala prin excelenta, este asezata înaintea „traditionalistei“ „Pauna“, iar „Scufita Rosie“ provine dintr-un volum mai recent). Lor li se adauga feeria „Întâmplari din noaptea soarelui de lapte“ (1967). Pentru cine nu stie, marocco este un joc asiatic cu bete subtiratice. Îti trebuie ceva îndemânare ca sa le extragi din gramada, fir cu fir, fara sa le clintesti pe toate celelalte. S-a remarcat, în nenumarate rânduri, spiritul ludic al prozatorului. De altfel este unul asumat, daca ne gândim la titluri de rubrici în periodice precum „Domino“. Dar nu atât partea de joc trebuie avuta în vedere în ce-l priveste pe prozatorul nostru, cât ideea de hazard. Jocul la George Balaita, chiar daca ingenuu, nu este joaca, este pâna la urma unul serios, menit sa tatoneze limitele pâna la care gluma se poate împinge (ca în prea cunoscutul adagiu din „Lumea în doua zile“) sau, cu cuvintele lui Ov. S. Crohmalniceanu, „sa te joci, dar cu marea, candida si pasionata seriozitate a copilului“. Jocul este unitatea cu care se poate masura hazardul. La limita hazardului se afla si selectia facuta în vederea acestui grupaj, un test de rezistenta, pâna la urma. Asezându-le gramada, smulgând apoi din trecutele proze fir cu fir, alegând piese din toate etapele de creatie, renuntând la altele ce ar fi facut, si ele, fata cu brio presupusei uzuri temporale, autorul câstiga pariul cu gravitatia. Toate, dar absolut toate, de la cele pe teme „taranesti“, traditionale, pâna la cele mai experimentaliste bucati, îsi pastreaza intacta adresabilitatea.
La debut, prozele scurte au fost rânduite, degraba si cu mare larghete, de critica mult prea reticenta, în siajul unui Sorin Titel, Nicolae Velea, dar si Fanus Neagu sau Vasile Rebreanu, au fost asociate cu proza lui Marin Preda sau a lui D. R. Popescu. Întâmpinarea parea predispusa mai degraba sa descopere filiatiile si înrudirile decât diferenta specifica, aratându-se inapta sa înregistreze sunetul original, inconfundabil, al noii voci. Tematica volumului „Calatoria“, în buna parte de extractie traditionalista, taraneasca, este cea care a generat asocierile cele mai la îndemâna, pe când miscarile mai excentrice, în loc sa fie descifrate, erau afiliate comod unei marci prozastice deja omologate. Asa se face ca din articolele de întâmpinare aflam mai curând à la manière de cine scrie noul prozator, decât despre cum scrie cu adevarat. Bunaoara, una din cele mai extinse bucati, nuvela intitulata la debut „Întoarcerea eroului cunoscut“, redenumita, auster acum, „Excelsior“, anunta cât se poate de impetuos pe autorul „Lumii în doua zile“. Provincia, locul unde aparent nu se întâmpla nimic, decât poate atrocitati colosale în cadre miniaturale, tinutul livresc al provinciei inventate al carei unic si suveran locuitor este autorul însusi, îsi desena deja hotarele. Asimilata îndeobste unui regim realist, cu irizari psihanalitice, povestea întoarcerii din razboi în târgul natal a tânarului terorizat de propria frica, si de timiditatea hranita parsiv de o sora vulnerata si razbunatoare, încorporeaza deja o viziune de o acuitate atât de dureroasa, o scrutare atât de crunt apropiata si lenta, încât realia este pulverizata în schije nenumarate de nelinisti si fulguratii anapoda, satanic natângi. Lumea este aceeasi, de o banalitate solida, domestica, dar infernaliile, iratiunile, indicibilele smintiri stau sa irumpa la fiecare crapatura a ei, facând-o sa pârâie din toate încheieturile. De la „Excelsior“ încolo, lumea lui Balaita este alta. Marcel Descu, un tânar complexat de sora sa adoptiva, un papa-lapte, pe front, printr-o rasucire a hazardului, la sugestia unui superior, îsi schimba numele în mai barbatescul Walter si insista ca de aici încolo familia sa i se adreseze astfel. Fractura grobeiana, metanoia, se instaleaza uimit în iluzoria liniaritate a nuvelei, iar fratele mai mic al lui Antipa, fiara, s-a si nascut deja. Este un Apostol Bologa pe dos. Antieroul, omul fara însusiri, contaminat demonic. El începe dintr-o data sa actioneze conform unor legi dincolo de întelegere, irationale.
Nici în privinta schitei fatis programatice, „Conversând despre Ionescu“, exegeza nu a reactionat prea adecvat. S-a remarcat disponibilitatea tânarului prozator pentru explorarea unor tehnici noi, apoi, vag ce-i drept, caragialismul conversatiei de crâsma; ionescianismul abia de a fost sugerat. Asezarea sub un asemenea înalt patronaj nu era însa decorativ si nu semnifica doar convocarea unor modele în calitate de agenti de raportare. Nu simpla pastisa, oricât de maiastra ar fi fost, reprezenta miza exploratorie. Cerberii celor doua modalitati ale absurdului nu erau decât parteneri psihopompi ocazionali, paznici sezonieri la fanta care se largea tot mai vizibil si mai de neoprit catre orizonturile obscure ale universului fictional. Infernalia îsi facea deja o tot mai irepresibila developare a unei realitati imperative. Tacerile cruciale sunt invadate de zgomot. În buna traditie manierista, limbajul dodecafonic, gesticulatia dezarticulata, comportismul hiperrealist, un livresc sovaitor si difuz, dau navala si rascolesc conturul contiguu si gratios al desenului dupa natura, pâna mai adineauri pasnic. Dictia narativa opteaza pentru o expresie tot mai eliptica, tot mai astmatica, accentul asternându-se tot mai mulat pe dizarmonia lumii. Când, în micul restaurant din pasaj, oglinzile „infidele“ de pe jumatatea de sus a peretelui, „neprimind cum trebuia lumina, schimbau înfatisarea lucrurilor“, iar obiectele „capatau orice forma ar fi vrut ochiul, iar peretele din fund aparea oblic, vazut ca printr-un geam pe care curge continuu un suvoi de apa“, lumea pe dos devine existenta concreta. Specularitatea bulverseaza prioritatile naturale, omul devine caricatura obiectelor atotputernice: „în timp ce mergea cum se merge, oglinda îsi batea joc de el“; „Uitându-se în oglinda, începu sa râda: de acolo îl privea un fel de animal roscat, gras, necunoscut“; „Clatina capul, închidea ochii, scotea limba. Ameninta cu un deget oglinda, degetul crestea si descrestea, ceea ce îl facu sa se înece de râs.“. E râsul acela ce va cutreiera si cutremura toate cotloanele prozei lui Balaita, nici rautacios, nici vesel, râsul destabilizator ce va testa, cu funesta si obstinata premonitie, limita „pâna unde se poate glumi“. Apare si limita, în persoana personajului absent, ridicolul, aparent dementul, pentru ordinea fireasca a lumii, Ionescu. Acela, dactilograf model, scrib inimos, în timp ce i se dicteaza o adresa de expeditie, „începe sa bata unele sub altele nume de oameni“, „pune indigo si bate iarasi nume. Oameni“. „Tot timpul l-au tinut la birou si batea la masina morti. Cica avea ceva pe la rinichi. Avea pe dracu! Smecher…“. E deja aici, în latenta, întreaga mitologie a atrocitatii faptului divers marunt nascut din ridicol, din gluma, ce îsi va disemina sporii în toata proza ce va sa vina.
În cele mai „cuminti“ schite lucrurile nu se arata mai simple. Din acest punct de vedere, deosebit de inspirat s-a dovedit a fi autorul incluzând în volum prozele „taranesti“. Ele sunt superbe si diafane exercitii de digitatie, în chipul în care, la Picasso, academismul incipient a reprezentat o etapa obligatorie, logica, pâna sa se ajunga la deconstructivismul si colajul de citate de mai târziu. Virtuozitatea se învata de la linia cea mai simpla si mai fina ca, abia apoi, trecut prin botezul reprezentarii dupa natura, sa parvii la tusa raspicata si dictia superioara a maestrului. De altfel, tehnic vorbind, academismul, în multe privinte, presupune un grad de dificultate sporit. Este inutil sa precizam ca prozele taranesti nu se înscriu pe magistrala Rebreanu-Preda decât în masura în care se si abat de la ea. Aparent sunt scene si tablouri rurale realiste, de la portretele de grup (personajul colectiv fiind cu nimic inferior celui din „Rascoala“) la gravurile în penita agera, dispuse sa sechestreze cele mai indistincte miscari psihologice sau sufletesti. Marea si substantiala deosebire pentru care George Balaita nu are a suferi de anxietatea descendentei este aceea ca experienta sa rurala, desi esentiala, este una accidentala, el fiind în realitate un târgovet get-beget. Aceasta particularitate da masura capacitatii sale de vointa, iar nu de reprezentare; revela forta sa de inventie, de fabulatie, de creatie. Exercitiile în registrul ruralitatii ne apar, prin aceasta prisma, ca niste probe autoimpuse de virtuozitate. Nu stiu daca exista în literatura româna autor netaran care sa reuseasca atât de bine o astfel de reconstructie fara sa fie mimetic; nu autenticist, ci precis autentic. Recitite astazi, „Pauna“, „Un om si lucrurile sale“, „Urâtu’“ degaja, peste aspectul arhaic, ferecat în argint, al ceremonialului povestirii, un parfum reavan. Si asta pentru ca se adreseaza direct fiintei, iar nu imanentei specifice, indiferent cât de pitoresc colorata ar fi ea. O proza retro de cea mai rafinata speta.
Nu lipsesc transparente grafii, vaporoase reprezentari despre ceea ce este funciarmente nereprezentabil: intervalul. Hiatusul, masurabil doar în fire de matase, dintre o stare cruciala a sufletului si alta. Fragila precum praful colorat de pe aripa de fluture, scrierea reuseste sa înclesteze în litera inefabilul, indicibilul: linia tremurata care desparte, fisureaza lucrurile. Sunt momente anonime si totodata catastrofale, când obisnuitul se transforma în alt obisnuit, unul înfrânt. Când trece dragostea, neasteptat, abrupt: „Se uita la femeia care statea lânga barbatul ei si se petrecu un lucru ciudat, pe care oamenii nu-l vazura, nu-l stiura, de neînteles, se întâmpla numai cu el; altadata, când o privea, i se muiau picioarele, se pierdea, obrajii îi ardeau, dar era bine, o joaca ce-i placea si lui, si femeii. Iar ei o faceau de multe ori: se priveau. Si acum nimic din toate acestea… Stiu flacaul ca, daca vrea, se poate duce, o poate lua de lânga barbatul ei fara sovaiala, fara sa se topeasca nimic înauntrul lui. (…) Continua sa priveasca femeia, si ea vazu. Aproape o cuprinse spaima…“ („Pauna“). Când mor caii simplu, sub ochi îngroziti de copil: „Animalele se duceau la fund cu încetul, se tânguiau, iar unuia i-a plutit multa vreme capul deasupra noroiului si ragusise ca un om“ („Un om si lucrurile sale“). Când nespusul doare, când dragostea se înfiripa si vrei, când nu se întâmpla nimic si asta doare, sunt tot atâtea ipostaze ale poeticii cezurii.
O scriere greu calificabila îsi face loc în acelasi volum. Un basm serios, asezat în capatul advers al peterpanismului. „Carte pentru copii scrisa de un matur“, cum e înscrisa printr-o tautologie neglijenta, în „Istoria…“ lui Marian Popa. De fapt e un basm pentru oameni mari scris de un copil. În aceeasi masura poate fi un basm scris de un copil pentru sine. Esential e ca autorul este copilul si povestea denota, oricum, felul cum un copil si-ar scrie singur basmul dorit si izbavitor. Lucrul e evident, devine batator la ochi ca autorul, naratorul si personajul central abandoneaza aproape orice protocol narativ si nu mai fac nici un efort de diferentiere. Sunt si se arata a fi una mai peste tot. Este poate cea mai autoconsolanta, confortabila si tamaduitoare scriere a prozatorului din întreaga cariera. În ciuda tuturor primejdiilor specifice basmelor, teritoriul decupat în cadru feeric e cel mai securizat perimetru din întreaga proza a lui George Balaita. „Noaptea soarelui de lapte“ este cercul magic pe care acesta îl traseaza pentru a nu se lasa atins nici de cenusiul domestic, nici de întunecimea demonica. Este lupta lui cu frica de întuneric, cu frica de viata. O frica de om mare expiata prin copilul din sine. Si cum maturul nu poate purcede totusi cu naivitate pe o cale deja populata, în mod firesc maestrii mai mult sau mai putin declarati sunt în principal Antoine de Saint-Exupéry, Lewis Carroll, Andersen, Creanga, dar si Georges Simenon sau Melville.
Micul Cantemir (Micul Print) paseste în vis, unde întâlneste toate personajele capabile sa-i dea un raspuns la întrebarile vitale, sa-i desluseasca tâlcul marilor adevaruri ascunse în micile sentinte si clisee (pilde, ghicitori). Desi subtitlul ne avertizeaza ca avem de a face cu „un roman al cuvintelor“, aventura onirica a formarii nu se petrece doar întru întelesuri si noime. Câte întâlniri cu jumatate om – jumatate farmacist, ciresul, Frica-de-întuneric, Umbra, Nu-vreau-sa-fiu-pisat, Sticla cu lapte, Graba-strica-treaba etc., tot atâtea trepte de initiere. Daca pe întreg parcursul povestii întâmplarile sunt pâna la urma blânde cu micul Cantemir, sfârsitul lasa totusi sa se întrezareasca zorii nu tocmai laptosi, nu chiar trandafirii, ai lumii ce se deschide pentru el. Puiul de vulpe va deveni cu timpul „blândul fecior al vulpii“ si „va deschide cu laba lui domesticita cotetul gainilor si va mânca pe loc cinci motate si doua porumbace. Si va lua cu el trei rate lesesti si le va duce în padurea mare, la fratii sai, cei care de mult îl asteptau pe el, din iarna, la vremea când mama vulpe îi hranea pe toti cu laptele ei“. Dar e cumva în ordinea lucrurilor, iar curgerea biblica a celor ce vor urma nu contine nimic malefic. Cruzimea, daca exista, este una aureolata domestic. Tristete însa este: în singurul moment când naratorul-autor se distanteaza de personaj, parca dezamagit, parca înfrânt: „Mai pe toamna eram în padure la Soimana, umblam dupa cai verzi pe pereti cu pusca încarcata, foloseam cartuse ultimul racnet, un brevet româno-american, în loc elice…“ Întâlnindu-l pe Cantemir, cel ce, pe malul marii d’antan, în tabara la Navodari, vorbise, la Calcâiul Aisei, unde vin delfinii, cu Sirena cea Mica, îl iscodeste acum pe copil: „ – Cantemir, l-am întrebat, cum a fost cu Sirena cea Mica si restul? – Ce sirena? N-aud nici o sirena. – Pai, povestea cu delfinii… – A, da! Sigur, în seara aia ne-au dat la cina clatite cu dulceata de visine, n-am mâncat niciodata ceva mai bun, spuse micul Cantemir.“ Din clipa uitarii Cantemir a început sa îmbatrâneasca. Adica sa moara.