Andrew Welburn, Începuturile creştinismului. Misteriile eseniene, revelaţia gnostică şi viziunea creştină, traducere din limba engleză de Silvana Higyed, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2014, 470 p.
O introducere, printre filosofi şi rabini
Eseul cel mai recent al lui Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Humanitas, 2012), pornea de la „scandalul teologic“ al răspunsului obscur pe care l-a dat Iisus Christos ucenicilor Săi când a fost întrebat de ce le vorbeşte oamenilor în parabole. Varianta scurtă ar fi: „ca văzând să nu vază şi auzind să nu înţeleagă“, în timp ce pe ucenici i-a reasigurat, compensatoriu: „vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu“. Misterul unui astfel de răspuns, o „decizie «elitistă» (…) smintitoare“, în spirit total necreştin, cum corect observă Pleşu, este aprofundat mai apoi pe parcursul întregului său volum, prin mijloace (cum altfel?) filosofice. Şi totuşi, nu ar putea exista şi o altă explicaţie? Contradicţiile sesizate de atâţia comentatori în unele dintre afirmaţiile Mântuitorului au produs de-a lungul timpului o literatură teologică sau filosofică neobosită. Biserica a refuzat să admită că poate exista chiar şi cea mai mică urmă de contradicţie în spusele Domnului. Este fascinantă logica teologică, perfecţionată de secole, prin care cuvintele Sale au fost explicate cu o impecabilă măiestrie şi forjate pe un sistem logic aproape fără fisură.
Recent însă, lectura unui best-seller american, intitulat Kosher Jesus (2012), aparţinând unui tânăr rabin din Statele Unite, m-a ajutat să văd lucrurile în lumina unui istorism care, deşi contrariant, este nu mai puţin atrăgător. Continuator al studiilor lui Hyam Maccoby (a cărui carte, revoluţionară după unii, Făuritorul de mituri – Pavel şi născocirea creştinismului, apărută în 1986, a fost lansată recent cu mare vâlvă şi în România, ca o traducere „mult-aşteptată“), rabinul Shmuley Boteach continuă linia lui Maccoby şi reconstituie imaginea unui „Jesus for Jews“ recuperatoriu, aşa cum foarte clar o sugerează şi titlul cărţii. În concluzie, dintr-o incursiune, fie şi sumară, prin cercetările unor cărturari sau teologi contemporani, britanici sau americani, evrei sau neevrei, se pot sesiza uşor dimensiunile acestui interes factualist faţă de persoana istorică a Mântuitorului, „adevăr“ care, în pofida unor descoperiri arheologice senzaţionale (în secolul recent încheiat, Manuscrisele de la Marea Moartă sau Biblioteca de la Nag Hammadi) nu a putut ieşi la iveală cu probe irefutabile nici până în prezent. Astfel că, în absenţa unor dovezi categorice pe marginea vieţii şi a persoanei lui Iisus Christos, studiile cristologice care au ambiţia documentării istorice ajung să nu difere decât printr-un grad ceva mai redus de ficţionalitate de literatura care îşi spune onest „imaginativă“. Întrebarea însă, atunci când un spirit (spuneţi-i cum doriţi, nonconformist, curios, slab sau necredincios) refuză să ocolească aceste cărţi, ar fi totuşi dacă, în lumina noilor ipoteze avansate, nu putem descoperi în ele şi nişte „minciuni adevărate“.
Un steinerian declarativ
Universitarul britanic Andrew Welburn s-a afirmat ca un exeget sedus până la neputinţă de părintele antroposofiei, Rudolf Steiner, fapt care i-a atras ironii inclusiv la adresa studiului său istorist Începuturile creştinismului. Misteriile eseniene, revelaţia gnostică şi viziunea creştină. În această carte, referirile la Steiner abundă, iar documentele cercetate îi par toate a confirma teoriile filosofului (şi câte şi mai câte a mai fost) austriac. Intenţia cărţii este de a cerceta „contextul viu“, „efortul primilor creştini de a ajunge la un acord cu experienţa copleşitoare pe care ei trebuie să o fi avut prin trăirea lui Christos“ (p. 70), iar teoria lui, contrară ideii tradiţionale că, la origine, creştinismul a fost simplu, iar mai apoi s-a complicat, susţine exact contrariul: Biserica a avut un rol mai degrabă unificator, simplificator, pentru că „în creştinismul primar a fost prezent un întreg spectru de păreri şi percepţii în legătură cu Christos, care trăiau, mai mult sau mai puţin, într-o coexistenţă paşnică“ (p. 64).
Pornind de la revelaţiile manuscriptice ale secolului trecut, Welburn trasează influenţele iraniene, budiste, eseniene şi gnostice din creştinismul primar, cu accent pe latura esoterică a acestuia, care s-a pierdut în prezent (retezată fiind abrupt de Biserică) şi care explică reminiscenţele biblice „elitiste“ ale lui Christos (transformate de Andrei Pleşu, cum aminteam la început, în prilej de filosofie). Asemănările creştinismului cu mithraismul iranian, naşterea lui Buddha printr-o imaculată concepţie, ca şi Iisus Christos, scrierile cu tentă gnostică din Corpus Hermeticum, care au influenţat Egiptul elenistic şi au fost ulterior folosite pentru a descifra substraturile Noului Testament, ritualurile baptiste cu valoare iniţiatică, prezente în atâtea secte şi mişcări religioase antice, descoperirea unor apocrife care le-au indicat cercetătorilor existenţa unui „Marcu secret“ sau a unui original ebraic şi a unei versiuni esoterice a „Evangheliei evreilor“ (cum este numită Evanghelia lui Matei), ca şi subtilitatea teologică a Evangheliei lui Ioan faţă de Evangheliile sinoptice, toate atestă fără doar şi poate cât de complicate şi de sinuoase sunt originile creştinismului şi cât de încurcate (cu adevărat!) sunt căile Domnului.
În linii mari, Welburn încearcă să confirme intuiţiile de acum un secol ale excentricului Rudolf Steiner cu ajutorul descoperirilor recente de texte gnostice şi eseniene de la Nag Hammadi şi Marea Moartă şi evidenţiază cu succes toate dificultăţile noastre de a mai înţelege azi (după atâtea simplificări şi distorsiuni) ţesătura complicată a creştinismului primar, care la origine nu era nici pentru mulţi şi nici pentru proşti. De exemplu, dacă puriştii vor să continue a crede că naşterea Domnului a avut coordonate spirituale strict semitice, să ne întrebăm totuşi cum putem explica prezenţa magilor, veniţi cale lungă să se închine la picioarele Pruncului? În termeni istorici, apariţia lor constituie până astăzi o enigmă. Cuvântul magi îi desemna etimologic pe preoţii iranieni, iar după unele indicii (prezente mai ales în apocrife), magii biblici par să fi fost zoroastrieni. În textul apocrif Apocalipsa după Adam, tradiţiei celor douăsprezece reîncarnări ale lui Zarathustra i se adaugă profeţia unei a treisprezecea încarnări în Iudeea. Pe de altă parte, învăţătura esenienilor (cu care Christos a avut contacte aproape certe) a fost o continuatoare a zoroastrismului iranian pe teren evreiesc. O concluzie rezonabilă a lui Welburn este că Iisus, conceput ca Om, dar şi ca Rege primordial, a apărut nu numai ca o încarnare a aspiraţiilor semitice, ci şi a înţelepciunii şi spiritualităţii orientale. Venirea lui pe Pământ a fost percepută de primii creştini (iniţiaţi în practici esoterice) ca o mare prefacere la scară cosmică, asemenea naşterii unei stele, cum a şi fost comparat de magi. Welburn oferă argumente sistematice în sprijinul ideii că parcursul christic indică o iniţiere exemplară la „o stare de conştienţă superioară“, care s-a împlinit prin flagelare, moarte şi înviere, al cărei sens ca atare nu a rămas necunoscut creştinilor din primele secole. Inclusiv cuvintele rostite de Christos pe cruce, înainte de a-şi da duhul („S-a împlinit!“) provin dintr-un etimon care le poate conferi şi sensul „S-a iniţiat“.
Un punct nevralgic al creştinismului: De Resurrectione
Interesant este, în prelungirea acestei idei, că „făuritorul“ sau „născocitorul“ creştinismului, cum deseori şi până recent a tot fost atacat Apostolul Pavel, nu ar fi fost (nici măcar el) un spirit simplist şi necunoscător. Epistola către Efeseni este prezentată ca un text straniu, cu influenţe esoterice clare. Botezul în bisericile pauline era o iniţiere, o atingere a nivelului conştienţei christice, prin iubire, armonie şi prin regăsirea unei unităţi originare. Pavel a mutat accentul creştinismului de la învăţătura transmisă de Christos la misterul crucificării şi învierii Sale, reproşându-i-se că i-a conferit „biografiei“ christice un caracter supranatural, punctul ei cel mai vulnerabil. Totuşi, folosind argumentele lui Welburn, până şi acest lucru poate fi înţeles, în lumina unor texte, în cheie iniţiatică.
Conceptul de înviere nu era nou, el apărea şi în cultul zeităţilor orientale, şi la vechii evrei. Ideea învierii cu tot cu trup era o formă de afirmare a integrităţii fiinţei, evreii, de exemplu, neputând concepe că omul va accede la un stadiu superior de iniţiere (la sfârşitul timpului) fiind despărţit de trupul său. Totuşi, Pilda 23 din Evanghelia lui Filip (text apocrif, dedicat misterului învierii) confirmă, ca şi un text descoperit la Nag Hammadi (Scrisoarea către Rheginus), o înţelegere a învierii altfel decât în sensul (care i-a revoltat dintotdeauna pe raţionalişti) de „ridicare în picioare a cadavrelor“ (p. 296). În toate aceste texte, apare ideea, inspirată – se spune – din doctrina esoterică a lui Pavel, că învierea nu poate fi niciodată a părţii „stricăcioase“ din om, ci a „componentelor vii“, a formei vitale a omului, pe care gnosticii o considerau „logosul din carne“.
Ideea supravieţuirii unei forme spirituale a trupului avea la bază nu numai refuzul vechilor evrei de a accepta (ca iranienii, de exemplu) că trupul dispare definitiv odată ce se dizolvă în eter, ci şi aplicarea unei logici repetabile: „Dar dacă voi nu existaţi în carne, primiţi carnea atunci când intraţi în această lume. Atunci, de ce nu veţi primi carnea atunci când veţi urca în Eon?“ (citat din Scrisoarea către Rheginus, p. 312). Cu alte cuvinte, în noul stadiu de cunoaştere, iniţiatul era musai să aibă şi corp, dar (ceea ce nu este evident decât printr-o înţelegere filosofică subtilă), „componentele vizibile (ale corpului n.m.), care sunt moarte, nu vor fi salvate – numai componentele vii, care există în interiorul lor, vor fi înviate“ (ibidem). Concluzia lui Welburn, elocventă după acest exemplu, este că, „în realitate, conceptele creştine primare despre înviere, cel puţin în sânul adepţilor lui Pavel, erau mult mai subtile şi mai inteligente decât doctrina ciudată a ridicării cadavrelor pe care a avut-o Biserica ulterior“ (p. 317).