Daca „Whatever Works“ („Ce-o fi, o fi“) e o comedie reusita, aceasta se întâmpla pentru ca Woody Allen regizorul a fost suficient de întelept încât sa se lipseasca de Woody Allen actorul (si mai ales de ceea ce sta în spatele lui). Suntem scutiti de o noua încarnare a personajului nascocit în urma cu aproape 40 de ani, a carui persistenta în a reveni si rezistenta la schimbare l-au facut sa se confunde, pâna la un punct, cu autorul sau; cel putin asta pare ca vrea Allen sa ne faca sa credem, prin aceea ca vorbeste si se comporta în afara ecranului întocmai ca în filme.
Un slapstick retoric
De regula, atunci când Allen regizeaza comedii si, dintr-un motiv sau altul, nu poate juca sau nu vrea sa joace el însusi rolul principal, protagonistul este acelasi, gafeurul plin de fobii ce se pune în tot felul de situatii ridicole pe care, cum-necum, le încurca si mai tare. Asa a fost în „Celebrity“ („Celebritate“, 1998), asa a fost în „Anything Else“ („Sfaturi în dragoste“, 2003). Mai mult decât atât, actorii din rolurile principale par mai preocupati sa-l joace pe Allen decât sa-si vada de scenariu – Branagh în „Celebritate“ se bâlbâie si trece de la un spasm la altul cu o naturalete care mai ca o excede pe cea a maestrului sau.
Aceasta persona comica a cineastului new-yorkez e un monument, dar Larry David, interpretul rolului principal (si unul dintre scenaristii lui „Seinfeld“) joaca altceva. Începutul lui „Whatever Works“ e fulminant si, din acest motiv, cu un monolog care pare cu atât mai interminabil cu cât e de o mizantropie niciodata atât de explicit formulata pâna acum în filmografia lui Allen. Scenele din debut nu ascund cine stie ce rafinament – personajele privesc direct în camera, glumesc pe seama publicului (îi acorda meritul cuvenit sau îi neaga existenta), nu e un umor din cale afara de original si nici cinematografic nu vor face istorie. E stand-up comedy mai degraba decât film, dar e un stand-up comedy de cea mai buna calitate, de o virulenta asemanatoare cu cea practicata de George Carlin pâna nu demult.
Boris (Larry David) a fost luat în calcul pentru un premiu Nobel, Melody (Evan Rachel Wood) abia vorbeste engleza. Melody scoate pe gura tot felul de trasnai, Boris îi da replica, e un fel de „Stan si Bran“ în care suturile în fund si dosurile de palma au fost înlocuite de savante scatoalce verbale, e un slapstick retoric care, avâdu-l pe Allen drept orator, nu prea poate da gres. Prostul epocal si partenerul sau genial sau batrânul cu o iubita tânara sunt cupluri antagonice care s-au mai vazut, si nu de ieri, de azi. „The body or the mind, what a dilemma!“, rostea Chaplin în „Limelight“ (1952) catre tânara Claire Bloom si catre sine. E un impas vechi de când lumea pe care filmul nu îl rezolva, ci doar îl exploateaza.
Totul e bine când
se termina grozav
„Câteodata un cliseu este cel mai bun mod de a transmite un mesaj“, Allen o spune (prin gura lui David / Yelnikoff) si o pune în practica. În fond, cele mai multe dintre cliseele pe care ni le serveste tot ale lui sunt. Cuplurile se fac si se desfac, dar cumva cu totii tot în picioare cad – din tortul fericirii conjugale toata lumea primeste câte o felie pentru ca, în comediile erotic-intelectuale regizate de autorul lui „Annie Hall“, „totul e bine când se termina cu bine“. Doar ca, de data aceasta, parca prea se termina cu bine; acest „cu bine“ vine în cantitati industriale, atât de mari încât submineaza serios potentialul comic al peliculei, e un exces prin care Allen îsi ia de doua ori revansa. Prin transformarea dramatica la care îi supune pe parintii lui Melody, cineastul face ca, pe de o parte, New-Yorkul sa triumfe simbolic asupra provinciei în general si asupra Sudului în particular, iar, pe de alta parte, cultura high brow sa îsi demonstreze întâietatea asupra a tot ceea ce e cultura si nu e high brow în acelasi timp. Probabil ca lui Allen chiar i-ar placea ca toata lumea sa asculte jazz si sa se dedice într-un fel sau altul artei; din acest motiv, „Ce-o fi, o fi“ e mai mult decât o farsa si mai putin decât o utopie, nu din cale afara de ambitios, însa agreabil (la fel ca precedentul „Vicky Cristina Barcelona“, de altfel).
Acest proiect, care marcheaza reîntoarcerea lui Allen în orasul caruia îi datoreaza ceea ce este (si pe care, într-un fel, el însusi l-a transformat), nu e „the feelgood movie of the year“, nu e genul de film menit sa ne creasca moralul, ne avertizeaza Boris Yelnikoff în debutul filmului. Din pacate sau din fericire, nu-si tine cuvântul.