Orice femeie e o fee…

Nu spun cine ştie ce noutate: bărbaţii au descoperit foarte târziu faptul că şi femeile au un corp, că sunt nişte făpturi frumoase. Bineînţeles, femeile au descoperit acest adevăr şi mai târziu…
Nici mie nu-mi vine a crede: primul nud propriu-zis (considerat ca atare de specialişti) a fost realizat abia în 1493, la sfârşitul Renaşterii aşadar, de Albrecht Dürer. Până atunci, trup nu aveau decât zeiţele. Şi acela destul de vag, în cea mai mare parte ascuns de văluri, de mahrame, de mantile. Nu poate fi vorba de nuduri în desenele de la Pompeii (secolul I e. n.), unde vedem în realitate satyri şi nimfe (nu femei şi bărbaţi) şi unde picturile „porno“ sunt, de fapt, nişte caricaturi menite a stârni amuzamentul convivilor, ca în Satyricon. Trupul lipsit de straie nu putea fi desenat de artişti.
Nici literatura nu a fost mai generoasă cu femeia. În romanele Mesei Rotunde, portretul femeii este întotdeauna convenţional, plin de stereotipuri, ca şi cum autorul nu ar fi privit nicicum o domniţă în tot adevărul ei elocvent şi sumar: în descrieri, femeia are mâini albe, părul blond, ochi de azur şi ten de culoarea zăpezii. Mai mult nu ni se spune, nu ni se arată. Portretul rămâne opac. Silueta reginei Guenevere, a Isoldei, a tuturor celorlalte domniţe constituie deocamdată un mister înfricoşător, pentru noi, pentru Lancelot, pentru Erec, pentru toată lumea, de altfel.
Atât de locvace când vorbeşte despre avatarurile iubirii, poetul trubadur devine extrem de discret când trebuie să prezinte frumuseţea femeii iubite. Înşiră neobosit locuri comune, dar pare a nu fi văzut nicicînd o femeie reală. Se văicăreşte, se dă cu tâmpla de podea, imploră sau ridică blesteme, dar nu descrie mare lucru.
Ce să mai spun de teologii creştini, de Tertulian, de Augustin, de toţi ceilalţi doctori ai Bisericii? Nu la ei se cuvine să căutăm un portret feminin veritabil. Ei au privit spre văzduhuri, niciodată în jur, fiind călugări şi asceţi nici nu aveau, la drept vorbind, ce. Iar femeile, din câte ştim, nu plutesc printre nori ca serafimii şi Zeppelinul. Un episcop mărturiseşte, în treacăt, că admiră cosiţele femeii, altul laudă buzele ei subţiri (sic!), semn de discreţie şi bună cuviinţă. Toţi sunt mai degrabă banali. Inocenţi. Precauţi. În definitiv, nu asta era meseria lor. Ei dădeau sfaturi cu privire la actul sexual şi la ce înseamnă un mariaj perfect. Când te uneşti cu bărbatul, trebuie să te gândeşti la Iisus, îi scrie un episcop unei ducese. Aparţii în primul rând lui Iisus. Iubirea voastră trebuie să se îndrepte spre El.
Când descrie trupul sfintei Clara, un anume Eustatiu, biograful cuvioasei, îşi păstrează sobrietatea: la 42 de ani, sfânta Clara îşi sfâşia cu un bici „învelişul de alabastru al trupului, iar rănile ei emanau o celestă mireasmă“. Nu spune ce se găsea sub înveliş. Nu vorbeşte de sânge, limfă şi secreţii. Nimic nu poate fi sincer aici. Totul este convenţional şi uscat. Dacă vrei să elogiezi frumuseţea unei femei fără să dai amănunte, o compari cu mineralele sau cu florile. Şi ai terminat. Ai din belşug safire pentru ochi, rubine pentru buze, opal pentru carnaţie, diamant pentru unghii. Dar asta nu înseamnă că te şi pricepi. Ori că simţi ceva… Oricum, am vorbit deja despre acest subiect delicat.
De la trubaduri încoace, lucrurile nu au progresat în chip semnificativ. Întrebat ce apreciază la o femeie, prozatorul francez Pierre Bourjeade, care a scris romanul La rose rose (nu este un pleonasm, în opinia mea, cei mai frumoşi trandafiri sunt cei albi), afirmă fără să clipească: „La o femeie, părul este erotic. Fruntea. Urechile. Ochii. Obrajii. Nasul. Gura. Dinţii. Limba. Vocea. Gâtul. Claviculele. Braţele. Încheieturile. Mâinile. Subţiorile. Mijlocul. Spatele. Fesele. Pântecele. Exteriorul, interiorul sexului. Coapsele. Genunchii. Pulpele sunt erotice. Gleznele. Picioarele sunt erotice – şi mă scuz pentru părţile pe care le-am putut uita pe drum“. Pierre Bourjeade a vrut să fie paradoxal. N-a găsit o parte mai erotică decât alta. Dacă teologii se fixau pe ochi, erau reducţionişti, prozatorul a dorit să fie un generalist.
Trebuia să menţioneze şi tălpile, şi degetele picioarelor, şi unghiile. Nu-i nimic mai erotic decât unghia degetului mic de la mâna dreaptă a femeii. Dar a uitat să amintească lăuntrul femeii, fuga aminoacizilor prin artere, a sucurilor prin stomac…
A citat aproape totul şi nu a reuşit decât un compliment încăpător. Degeaba te numeşti romancier, dacă nu eşti în stare decât de această înşiruire lipsită de emoţie. Biograful sfintei Clara era mai subtil, deşi rămânea el însuşi la piele, fără a îndrăzni să pătrundă în adânc. Îţi trebuie curajul lui Thomas Mann. Aş fi vrut să-mi vorbească îndelung, precum Junichiro Tanizaki în Jurnalul unui bătrân nebun, numai despre transparenţa nărilor unei femei tinere, despre osul gleznei.
Voi încheia această însemnare cu o anecdotă. L-am întrebat odată pe un student ce iubeşte mai mult la prietena lui şi am adăugat în glumă: plămânii, rinichii sau ficatul? Tânărul s-a cutremurat, de parcă aş fi rostit cea mai cumplită blasfemie, şi mi-a răspuns: „Dom’ profesor, dar eu nu m-am gândit niciodată la prietena mea în acest mod…“.
Avea dreptate. Pentru îndrăgostit, „orice femeie  e o fee“.