Sari la conținut

Orbire si biblioteca

Autor: Rodica Grigore
Apărut în nr. 393

Elias Canetti, Orbirea, traducere, note si postfata de Mihai Isbasescu, Iasi, Editura Polirom, 2010.

 

„Orice cuvânt rostit e prefacut. Orice cuvânt scris e prefacut.
Dar ce exista fara cuvinte?”
(Elias Canetti)

Romanul „Orbirea” al lui Elias Canetti a avut o soarta uluitoare si, nu o data, stranie. La fel ca, de altfel, si autorul sau. Nascut în anul 1905, la Ruse (Bulgaria), într-o familie sefardita, Canetti va pleca, în 1911, în Anglia, împreuna cu parintii, iar dupa moartea tatalui, la mai putin de un an, ajunge la Viena, pentru ca în 1938, dupa ocuparea Austriei de catre Germania, sa emigreze în Anglia. Viitorul scriitor devine poliglot, însusindu-si rapid, pe lânga spaniola sefardita si bulgara, limbile copilariei, engleza, germana si franceza, luându-si licenta în chimie si doctoratul în filosofie, pentru ca, apoi, sa-si uimeasca si sa-si impresioneze contemporanii (pe Thomas Mann si Hermann Broch mai cu seama) prin remarcabilul roman pe care-l definitiveaza deja în 1931, dar care va fi publicat în 1935, „Orbirea” („Die Blendung”). Cu toate acestea, cartea nu se va bucura, imediat dupa aparitie, nici de succesul si nici de recunoasterea meritate, trebuind sa treaca trei decenii pentru ca acest text sa fie reevaluat si, practic, pentru prima data, interpretat drept ceea ce fusese de la bun început: unul dintre marile romane ale secolului XX, putând sta din orice punct de vedere (al constructiei narative, al modalitatilor de constructie a personajelor sau al stilului) alaturi de „Ulise”, al lui James Joyce, de „Procesul” lui Kafka sau de „Muntele vrajit” al lui Thomas Mann. Repunerea în discutie a „Orbirii” se datoreaza ecoului urias pe care l-a avut tiparirea, în 1960, a eseului lui Canetti, „Masele si puterea”, excelenta analiza a societatii contemporane si a tensiunilor ori prioritatilor acesteia. Astfel ca editia din 1963 (a treia!) a „Orbirii”, aparuta în Germania dupa traducerile extrem de bine primite în Anglia, Franta si Statele Unite ale Americii, a avut darul de a-l propulsa pe autor în prim-planul dezbaterii criticii si a deschide drumul pentru adevarata discutare a implicatiilor acestei extraordinare constructii narative.
Cititorul care parcurge, fie si partial, opera lui Canetti ramâne uimit de vastitatea preocuparilor scriitorului, pasionat de literatura, filosofie si dramaturgie (a scris câteva piese de teatru, cum ar fi „Nunta” – 1932 sau „Comedia vanitatii” – 1934), dar si excelent eseist („Constiinta cuvintelor”, 1975), memorialist si literat, stiind cum sa includa note antropologice în mai toate creatiile sale, de la paginile jurnalului nord-african „Voci din Marrakech” (1967) si pâna la textele autobiografice „Facla în ureche” (1980) sau „Jocul privirilor” (1985). Exemplu extraordinar al unui autor erudit, veritabila expresie a idealului renascentist de om universal, dar si rara pilda de moderatie si discretie în peisajul cultural atât de tumultuos al celei de-a doua jumatati a secolului XX, Elias Canetti, cel care nu a pretins vreodata ca ar reprezenta literatura germana în exil si nici nu a trait sub luminile reflectoarelor criticii decât arareori, a fost rasplatit, în anul 1981, cu Premiul Nobel pentru Literatura, fara ca acest lucru sa reprezinte o surpriza pentru cunoscatori.
Opiniile exegezei cu privire la marele sau roman, „Orbirea”, au fost, fara îndoiala, numeroase si, nu o data, contradictorii – macar ca element de culoare meritând amintit amanuntul ca, la putina vreme dupa reeditarea cartii, în 1963, unii interpreti au declarat cartea „un excelent exemplu al prozei postbelice”, alaturându-l pe Canetti de autori precum Christa Wolf sau Günter Grass si pierzând din vedere ca geneza, structura si chiar aparitia „Orbirii” sunt legate de anii anteriori celui de-al Doilea Razboi Mondial… Însa, la o lectura atenta, se poate constata cu usurinta ca deruta criticii, chiar daca greu de trecut cu vederea, este cumva explicabila, câta vreme „Orbirea” are acea calitate unica – marca, fara îndoiala, a capodoperelor – de a fi contemporana în adevaratul sens al cuvântului, chiar si la decenii întregi dupa publicare. Romanul pare, realmente, a nu fi „datat” prin detalii istorice ori prin fundalul general menit a evidentia desfasurarea actiunilor, cu toate ca atmosfera Vienei, stralucitoare, sordida sau grotesca, dupa caz, este excelent descrisa si de neuitat, chiar si dupa prima lectura. Însa calitatea discursului lui Canetti vine din capacitatea autorului de a aborda o tema extrem de actuala si valabila nu doar într-o anumita epoca: si anume, orbirea pe care oamenii o demonstreaza fie unii fata de ceilalti, fie fata de epoca pe care o traiesc (deopotriva fata de provocarile pe care Marea Istorie le ridica în fata lor!) si de realitatile sociale, fie chiar fata de ei însisi. De aceea, poate ca o parte a criticii a fost tentata mai degraba sa-l apropie pe Elias Canetti de autorii postbelici decât de reprezentantii deja clasicizati ai marelui modernism. În fond, desi facând parte din aceeasi stirpe a traditiei antirealiste care i-a animat pe Joyce, Kafka, Musil sau Broch, autorul „Orbirii” are un discurs sensibil diferit si mizeaza pe procedee menite a-l individualiza profund. Caci atât calitatea analitica a scriiturii lui Canetti, cât si umorul malitios, sarcasmul sau satira mereu prezente în acest text de larga respiratie, ca si notele de absurd sui generis ori de reprezentatie scenica pe care o demonstreaza nu o data romanul îl fac pe Canetti sa para cu totul altfel decât majoritatea reprezentantilor esteticii marelui modernism european interbelic. În fond, construind întregul ansamblu astfel încât sa dea o replica mai degraba decât sa se integreze într-o structura literara deja constituita, Canetti a stabilit cu buna stiinta un contrast evident fata de dimensiunea consacrata ca atare a modernismului literar, fara, însa, a-l nega vreodata, astfel încât pe buna dreptate a fost inclus în orientarea unui modernism de tip analitic.
Romanul „Orbirea” este împartit în trei parti: „Un cap fara lume”, „Lumea fara cap” si „Lumea din cap”, care aduc în fata cititorului, din perspective diferite, complicatele raporturi stabilite între individ si societate. Initial, autorul si-a propus sa realizeze o vasta constructie epica, în opt parti, un soi de replica la cuprinzatoarea fresca balzaciana, însa menita a evidentia formele, resorturile si urmarile pe care nebunia, în diversele ei forme, le poate avea într-o societate aflata, practic, deja la jumatatea drumului spre consacrarea reificarii complete a fiintei umane. Proiectul dateaza înca din anul 1929, iar dintre personajele creionate înca de atunci, Canetti a pastrat, chiar si dupa ce a renuntat la ideea initiala, un om pasionat de carti, care va sfârsi de-a dreptul obsedat de ele, nedoritor sau incapabil a trai altfel decât în biblioteca proprie. Acesta va deveni, în versiunea definitiva a „Orbirii”, Peter Kien, stralucitul specialist în sinologie, care, preocupat mereu de cultura chineza, dar si de faptul ca, asemenea unui nou Eratostene, ar putea sa orbeasca, va pieri în flacari, în mijlocul bibliotecii sale impresionante, care numara peste douazeci si cinci de mii de volume. Aceasta linie narativa este complicata de câteva conflicte secundare, care marcheaza istoria nefericitului mariaj al lui Kien cu menajera sa, Therese, cea care va reusi, în cele din urma, sa-l dea afara din casa, trimitându-l, fara menajamente, pe „capul fara lume”, de-a dreptul în „lumea fara cap”, unde, evident, acesta nu stie – nu poate – sa traiasca, singura sa speranta ramânând, pentru el, retragerea în „lumea din cap”. Kien pierde progresiv legatura cu realitatea, atingând, în ultima parte a cartii, stadiul unui paranoic respins de cei din jur si sfârsind prin a ramâne singur fara Thérèse, fara intendentul Pfaff si chiar fara diformul pitic Fischerle (pe buna dreptate comparat de o parte a criticii cu Oskar Matzerath, din „Toba de tinichea” a lui Günter Grass). În fond, destinul sau era previzibil înca de când daduse primele semne de orbire: nu una fizica, ci semnificând neputinta sa de a se raporta la ceilalti si de a întelege universul în mijlocul caruia traia. De altfel, toate celelalte personaje se comporta la fel si au aceleasi simptome, chiar daca prezentate altfel, de la Thérèse cea mereu avida de bani la Fischerle, cel atât de avid de faima si gata sa faca orice pentru a ajunge campion de sah, doar pentru ca în acest fel sa fie respectat, asa cum îsi închipuie ca va fi, de catre toti cunoscutii. Fiecare în parte e orb, nu poate sau pur si simplu refuza sa vada cum sunt ceilalti, mereu preocupat de sine însusi. O lume alcatuita din astfel de indivizi e, fara îndoiala, în mare pericol de a se stinge, iar Canetti îsi încheie romanul, deloc întâmplator, tocmai cu incendiul ce cuprinde marea biblioteca a lui Kien, împreuna cu posesorul acesteia…
„Într-o buna zi mi-am dat seama ca lumea trebuie descrisa, într-un roman, altfel decât a fost prezentata pâna acum, caci punctul de vedere si pozitia privilegiata a scriitorului nu mai au nici un sens într-un univers aflat în progresiva destramare”, spunea Elias Canetti. „Orbirea” va fi, asadar, încercarea sa de a surprinde tocmai destramarea lumii exterioare si, implicit, de a analiza cât mai profund acest fenomen. Hermann Broch va sublinia, în acest sens, grotescul ce marcheaza numeroase personaje, dar si latura deloc lipsita de duritate si chiar de brutalitate a romanului lui Canetti, o carte deloc comoda, deloc de delectare, combinatie neasteptata de elemente ce trimit la absurdul kafkian cu altele, desprinse parca din fictiunile livresti ale lui Borges. „Ceea ce se întâmpla într-o carte ca aceasta nu e doar un joc, ci cruda realitate”, spunea autorul, fara a uita notele de sarcasm si de satira evidente la tot pasul în descrierile nemiloase pe care le face societatii contemporane lui, privite în ansamblu. Din aceasta societate se desprinde, fireste, Kien, cel care, pe lânga biblioteca reala, fizica, aflata în apartamentul sau, poarta cu el, prin obsesia lui pentru carti, o alta, psihologica si simbolic reprezentata de câte-un volum care-i este nelipsit, chiar si atunci când iese din casa doar pentru câteva clipe. Biblioteca va deveni, însa, si spatiul mortii, semnificând, deopotriva, identificarea perfecta si completa a lui Kien cu miile de volume aranjate în rafturi, învatatul negând lumea si fiind atât de orb în fata ei, încât prefera sa se stinga împreuna cu cartile. Noua versiune de Don Quijote, dar de asta data unul lipsit de capacitatea de a vedea si de a întelege lumea si chiar gata s-o ucida împreuna cu el, iar nu dorindu-si s-o salveze odata cu el, Kien se dovedeste a fi prizonier fara scapare într-o alta si altfel de Biblioteca Babel, însa, acum, una care nu mai semnifica demersul cautarii adevarurilor eterne si al cuvântului care sa le exprime, ci spatiul ce consacra lipsa sperantei de salvare.