În niste confesiuni fascinante unde memorialistica aluneca inevitabil si se revarsa în suvoi topindu-se în fictiune, autorul „Lumii în doua zile“ îi încredinteaza Ioanei Revnic câteva „secrete de fabricatie“ ce au concurat la aparitia pe lume a lui Antipa si a „ucenicului neascultator“, Naum Capdeaur. Pâna la un punct, „Antipa sunt eu“, creatorul se lasa ocupat de erou sau, invers, personajul (fictiunea) proiecteaza si da chip unei aspiratii secrete a autorului sau: „Aveam, în ciuda aerului meu de provincial mai degraba timid si cumsecade, un ochi rece, sarcastic, deseori nedrept cu cei de lânga mine sau de aiurea, eram sigur ca bipezii inventati de mine ad-hoc sunt mai reali decât «originalul» cules de oriunde s-ar fi nimerit sa fiu, pe strada, la frizer, la cinematograf, în piata, în biserica sau la cârciuma (…) O spun în sfârsit acum, oricât de vinovat de patima rece a scrisului as fi (si sunt): pentru mine prea putine lucruri ar putea fi mai importante decât povestea pe care o gândesc si o scriu.“ Simtind ceva, dar numai pojghita, din aceasta natura profunda iremediabil captiva a scrisului, un critic, Alex Stefanescu, îi face prozatorului un portret nemultumitor: „Fara sa ma ghiceasca pâna la capat si deseori nedrept în capitolul «meu» din Istoria «lui», prietenul meu Alex Stefanescu ma ia la ochi ca un adevarat tragator de elita concentrat pe o tinta miscatoare: «Sentimentul ultim pe care îl avem când ne gândim la George Balaita este ca si daca am muri în chinuri groaznice în fata lui, el ar continua sa scrie surâzând»“ .Tinta miscatoare, omul care surâde scriind despre lucruri „groaznice“, reactioneaza: „Punct tintit, nu si lovit. Înainte sa apese pe tragaci, cu ochiul fixat pe luneta, i se abureste lentila si arma lui de ultima generatie nu mai face doua parale. Trage, dar nimereste un cioroi batrân care tocmai zbura satul si lenes pe deasupra tintei. «Surâzator»? «Surâs»?! Tin prea mult la Alex ca sa-l trimit la o noua lectura. Are s-o faca singur si nu ma îndoiesc ca va citi mai putin grabit proza mea.“ Neîntelegerea, mi se pare, provine din alta parte: nu ca Alex St. ar fi „grabit“ (si, în consecinta superficial, nimerind altceva decât tinteste), ci eroarea „lui“, daca eroare ar fi, provine din ochiul de prozator al criticului care, pe urmele lui G. Calinescu, nazuieste si el sa scoata „portrete literare“ pe seama scriitorilor despre care, surâzând, scrie el însusi. În realitate, George Balaita, departe de a scrie „surâzator“ despre cei ce mor în „chinuri groaznice“ în fata lui, scrie doar, ca un mare prozator, cu sânge rece si nu cu penita muiata în lacrimi despre crimele ori fenomenele tragice si grotesti ale timpului sau. Omul care surâde scriind este, în realitate si înca din adolescenta, un „antierou“, un Antipa în devenire, a carui carte de capatâi a fost, marturiseste prozatorul, „Un erou al timpului nostru“, romanul cu titlu ironic al lui Lermontov: prototipul lui Antipa este presimtit de viitorul prozator în Peciorin, „antieroul“ lui Lermontov. Confesiunile încredintate „României literare“ fac parte dintr-un amplu interviu realizat de Ioana Revnic. Ele sunt memorabile si edificatoare pentru adevarata fata a „omului care surâde“.
Noii biografi
Una astepti sa citesti si cu totul altceva te pomenesti ca ti se ofera: asa am patit cu „Dilema“ si cu dl Andrei Plesu! În loc sa ma instruiasca si încânte cu promisele la pag. 1 „Note berlineze“, la pagina a treia dl Andrei Plesu ne întretine la rubrica sa cu niste „note“ despre… Dan Diaconescu si România lui! Ma rog, chestie de gust, ramâne sa ne întrebam si noi „ce cauta neamtul în Bulgaria?! Mai încolo, pe la pag. 10, constat ca si pe dl Adrian Cioroianu îl pasioneaza subiectul: profesorul de la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti, fost ministru de Externe al României, scrie si el despre „Victoria finala a lui Dan Diaconescu“. Efectul acestei publicitati negative, dar publicitate!, este descris în aceeasi dilema de Catalin Stefanescu. Cine nu stie cine-i „Marean“?! Semnatarul noii rubrici „Fara doar si coate“ nu-i mai da, de aceea, numele, ci dezvaluie resursele din care respectivul personaj arhicunoscut îsi hraneste proeminenta în constiinta publica actuala: „Despre Marean se scrie în fel si chip, chiar daca numele lui nu e prezent, explicit, în tot locul. Nu de putine ori, scriiturile (sic!) sunt bune, iar portretul împricinatului se contureaza din mii de cuvinte, în toata dimensiunea lor dezolanta. Ei?! Si ce-i cu asta? De fapt, cu cât se scrie mai mult, cu cât trasaturile lui Marean sunt surprinse cu mai mare acuratete si cu spirit de observatie mai consistent, cu atât mai mult prinde viata si dimensiune personajul din realitate. Relatarea ironica, subtila a faptelor care a dus la latirea lui Marean se transforma în fiecare clipa în vitamina care-l face si mai mare. Si mai puternic. Si mai ubicuu“. Propun spre meditatie noilor biografi – un filozof si un profesor universitar – ai lui Dan Diaconescu aceste rânduri memorabile ale lui Catalin Stefanescu. Sigur, nu sper ca pofta acestor ilustri biografi de a filozofa pe marginea biografiei si faptelor noilor „Marean“-i sa dispara cu totul, ci doar sa mai scada un pic.
Din nou „spalarea creierelor“
În aceeasi „Dilema“, însa deloc dilematic, Radu Cosasu lupta cu eleganta, dar ferm si eficient, cu bolsevismul anticomunistilor de parada care cred (fara sa stie, bietii de ei) ca, bunaoara, „rezistenta utecista (din timpul celui de-al doilea razboi mondial – n.n.) este doar o convenabila inventie a comunistilor menita sa scuze lasitatea din timpul razboiului.“ Documentele spun altceva. Dar cine sa le mai citeasca?! „Or fi existat lasi – spune Radu Cosasu – dar fara lasi, probabil ca stiti, nu poti numara pe cei bravi care, oricât de putini, s-au împotrivit hitlerismului. Anticomunismul rudimentar îi ignora, pentru el antihitlerismul îi pute a bolsevism.“ Sigur, nu-mi închipui ca Radu Cosasu spera sa-i corupa pe anticomunistii de parada, cu ei nu mai e nimica de facut: speranta vine de la sovaielnici, de la cei care mai dau un drept la existenta si amarâtei de îndoieli aflate, ea, pe cale de disparitie. Cavaler incoruptibil al „adevarului integral“ atât înainte cât si dupa 1989 când minciuna prin omisiune face ca din nou adevarul sa umble cu capul spart, Radu Cosasu sustine, împotriva celor ce cred ca „nu se poate realiza un film admirabil cu tineri utecisti «întru nimic admirabili»“, ca exista filme admirabile cu utecisti si cu antifascisti fiindca, repeta el ceea ce n-ar mai trebui repetat, „un film nu se reduce la ideologie si politica…“ Exasperat de simplismul judecatilor politizante si captive cliseelor propagandistice, autorul „Supravietuirilor“ exclama: „De ce naiba, chiar si în 2010, se mai emotioneaza lumea la „Casablanca“ aceea cu eroi curati antifascisti, unul fiind chiar suspect de comunism? Nu ma pot abtine sa va spun ca, dupa gustul meu, cea mai frumoasa scena de dragoste dintr-un film românesc este aceea din „Duminica la ora 6“, când ea îl învata pe el (amândoi utecisti!), lânga grilajul unui teren de tenis, câteva cuvinte în engleza.“ Ca sa vezi: utecisti si… limba engleza. Anticomunistii nu vor admite asa ceva, dupa cum nu admit nici ca „Desfasurarea“, film dupa nuvela „comunista“ a lui Marin Preda e chiar un film!, ori ca „Mari sub pustiuri“ a lui D. R. Popescu este „o delicata poveste de dragoste adolescentina“ si nu asa cum o receptau manualele scolare, „naratiunea neavând legatura cu scrierile de propaganda“ (cf. Razvan Voncu în „România literara“, 24/ 2010). Radu Cosasu vorbeste clar si apasat despre cliseele unui nou „conformism, ale unei corectitudini politice anticomuniste, cu nimic inferioare «spalarii de creiere» operate, dupa preluarea puterii, de catre Partidul Comunist“.
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 2822010-07-15