În Rusia, la o margine de lume, interiorul tipic al unei barăci imunde: masa improvizată dintr-o scândură sprijinită pe lăzi, un pat, un radio puchinos atârnat de un lemn. Pe reşou zace un ibric. Cei doi bărbaţi discută veşnicul subiect: salariile nu au venit de luni şi luni. Unul dintre personaje, cel tânăr, urmează să-şi înceapă de a doua zi viaţa de student. Pentru celălalt, viitorul nu poate fi altceva decât prezentul: o lungă beţie întreruptă doar de spartul seminţelor. Este debutul spectacolului Dureri fantomă de cunoscutul autor rus Vasili Sigarev, în traducerea plastică, ba chiar mustoasă, a Marinei Palii şi a lui Bogdan Budeş, cel care semnează şi regia.
Miza lui Bogdan Budeş, esenţial veristă, a fost să reproducă un segment de lume cu personaje cât mai naturale şi mai credibile. Pas cu pas, însă, regizorul înaintează într-un studiu al relaţiei, cu poziţii de forţă, detururi, încurcături şi ezitări, toate într-un ritm bine strunit. Îl ajută mult şi textul, căci cu o ştiinţă impecabilă a realismului dramatic, Vasili Sigarev conturează, din câteva sugestii, o lume de un realism feroce: tipuri umane reproduse fidel într-o fotografie după realitate. Muncitorul de la depou care bea vodcă din borcan nu se lasă până ce nu-l convinge şi pe celălalt să toarne băutură în el. Discuţia celor doi se învârte în jurul banilor, mai precis al lipsei lor şi se continuă cu bârfele de rigoare. În acest colţ reprezentativ de lume, mizeria umană pare generalizată. Existenţa se reduce la văicăreală, sărăcie, beţie şi bârfă, asezonată pe alocuri cu împăunări macho. Ah, şi să nu uităm sexul, domeniu în care promiscuitatea creşte exponenţial, în funcţie de numărul de membri ai grupului care îşi împart trofeul format din aceleaşi una-două femei disponibile.
Reprezentantul acestui abis social şi existenţial îl constituie Gleb, în interpretarea absolut meritorie a lui George Constantinescu. Gesturi, atitudine, mod de a rosti, muntele de grobianism care se citeşte în fiecare cuvânt sau mişcare fac din personajul său o copie realistă şi expresivă a milioanelor de modele din ambientul nostru cel de toată ziua. Actorul îi conferă credibilitate sută la sută. Lumea descrisă de Sigarev este cea a bărbaţilor pentru care miracolul existenţei se traduce în câte borcane de vodcă au dat pe gât până la ora respectivă şi în cablurile furate ca să le plătească. O societate rea, meschină şi grobiană din care pala umanităţii a dispărut de mult. La antipodul lui Gleb, Dmitri, tânărul student de abia deschide ochii asupra lumii. Rareş Andrici joacă pe cartea curiozităţii şi a ezitării într-o partitură căreia sperăm să-i adauge mai multe nuanţe şi accente. Confruntat cu o situaţie dramatică în care se deşteaptă primele licăriri ale simţului moral, personajul va marca un plus la capitolul omenie.
Realismul se sparge odată cu apariţia tinerei văduve nebune a unui fost muncitor şi poet de la depou. În durerosul său delir, femeia îşi confundă soţul cu orice bărbat se află în baracă: numai ochelari să aibă! Şi, de dragul unei partide de sex rapide şi fără complicaţii, care dintre muncitorii de pe acolo ar refuza să-şi ţină un pic ochelarii pe nas? „Tot depoul mi ţi-a despicat-o. Delegaţii întregi au trecut p-aici. Stăteau la coadă. Bă, păi, Olea noastră e obiectiv turistic. Mândria locului. Statuia Libertăţii. Era p-aici o circotecă, îţi zic. Se întâmpla şi patru pe noapte să prindă loc.“ Inevitabil, respectivul „loc“ îi este oferit şi studentului, iar un dramaturg din buna tradiţie rusească, aşa cum e Sigarev, va şti cum să umple situaţia cu poezie, nebunie, sensibilitate şi straturi de adâncime umană. În chip de Ofelie modernă după ce s-a instalat nebunia, Olea (remarcabilă Mihaela Popa) coagulează dragostea pentru soţ şi durerea maternităţii retezate după moartea fetiţei strivite de tramvai. Împinse de energia delirului, urmele vagi pe care le-au lăsat întâmplările reale se alambichează în mintea ei zdrobită. Un monument de bunăvoinţă şi de tandreţe, de candoare şi de inocenţă reuşeşte actriţa în interpretarea tulburătorului personaj care vine să-şi hrănească şi să-şi iubească în fiecare seară suplimentul de soţ. Atmosfera grobiană de până atunci se deşiră pentru a face loc omeniei şi poeziei. Desigur, o asemenea istorie nu se va putea sfârşi decât tragic-metaforic, proiectând totul în eternitate.
Pentru îndrăgostiţii de dramaturgie a cotidianului, prima parte a spectacolului, cu interpretarea savuros-realistă a lui George Constantinescu, este un motiv să dea fuga la Teatrul de Artă să-şi cumpere bilete. Pentru iubitorii de dramaturgie rusă, care empatizează cu lumea necăjiţilor, Dureri fantomă este un spectacol în care se vor cufunda din nou în rănile universului. Nu vă rămâne decât să le palpaţi cu multă sensibilitate.
Foto: Sorin Radu