Ofranda atica. Ático Vilas-Boas da Mota, România – poeme telurice

O carte de o rara frumusete, în acelasi timp vibranta si calma, exceptionala în cadrul speciei sale largi, anume omagiul pe care artistul deschis si receptiv îl aduce unui tarâm strain de locul nasterii sale, ne ofera, iata, în dar poetul brazilian Ático Vilas-Boas da Mota (care-si onoreaza pe deplin numele prin eleganta si masura) si poeta-traducatoare, doamna Micaela Ghitescu, autorii volumului „România – poeme telurice“, Fundatia Culturala Memoria, 2010.
Nu avem de-a face în cazul de fata cu rezultatul unei conjuncturale initiative institutionale (acestea pot fi, desigur, onorabile si adesea chiar reusesc sa fie), ci cu altceva, mai profund, mai organic, mai armonios, si anume cu rodul matur al unei admiratii entuziaste pe care scriitorul brazilian a aratat-o si o arata constant fata de cultura româna.
„Povestea“ acestei profunde admiratii slujite cu abnegatie de un poet veritabil ne este spusa, de altfel, pe larg, de Micaela Ghitescu, în cadrul cuvântului sau înainte, intitulat „Punti între doua lumi“.
Una dintre puntile acestea, construite trainic de Ático Vilas-Boas da Mota, este un volum masiv de tip enciclopedic (de peste o mie de pagini!), aparut în 2010, în care autorul înregistreaza minutios si comenteaza amplu tot ce a gasit vrednic de interes în relatiile dintre Brazilia si România, printre altele, bunaoara, faptul mai putin cunoscut decât s-ar cuveni ca un sculptor român, Gheorghe Leonida (1892-1942), a realizat capul celebrei statui a Mântuitorului de pe muntele Corcovado din Rio de Janeiro.
Ne putem întreba cum s-a nascut acest interes pentru România care a capatat cu timpul intensitatea unei adevarate pasiuni în sufletul lui Vilas-Boas da Mota. Tot din prefata doamnei Micaela Ghitescu aflam ca adolescentului Ático, elev în ultimul an al liceului din Bahia, i-a fost dat sa auda o poezie de Eminescu recitata de parintele portughez Pereira, la o conferinta pe care o tinea în fata tinerilor de la sectia de limbi clasice. Era „Rugaciunea“ poetului român, care a avut darul de a-l marca definitiv: „Rugamu-ne-ndurarilor / luceafarului marilor: / din valul ce ne bântuie / înalta-ne, ne mântuie; / privirea-ti adorata / asupra-ne coboara. / O, Maica preacurata / si pururea Fecioara Marie!“
Înfiorarea acelei rugaciuni, pe care a murmurat-o împreuna cu parintele Pereira, si melodia limbii românesti, auzite pentru prima data în acel moment privilegiat, l-au însotit de atunci necontenit si l-au facut sa se simta atras irezistibil de România, ca de un pamânt al fagaduintei. Asa s-a nascut iubirea de o viata pentru tara noastra a poetului brazilian Ático Vilas-Boas da Mota.
Ca un ecou firesc al întâlnirii din adolescenta cu poetul nostru emblematic, în poemele telurice din volumul de fata rasuna pe alocuri puternice ecouri eminesciene, pe care autorul nu le ascunde, ci dimpotriva, le marturiseste bucuros, în chip de prinos de recunostinta, ca de pilda în aceasta „Doina a pasarilor (Citind din Mihai Eminescu)“: „Fie-ti zorile senine / lie ciocârlie, / nu te perpeli de dor. // Dormi în pace / pâna-n zori! / Tu sa cânti cum sti cânta, / sa-i fii lui badita stea, / oita cu glas de argint.// Dormi în pace / ca te-alint!“
Eminescu constituie, de altfel, pentru Ático Vilas-Boas da Mota, poarta de intrare în întreg spatiul românesc, cu Miorita, cu doinele de jale, cu Sadoveanu, care-l face sa simta „dulceata limbii“ într-o frumoasa „Tinda româneasca“, cu gânditorul de la Hamangia, cu Sinaia si Castelul Peles, cu Cismigiul si cu parcul Herastrau, unde a vazut cu uimire o fata „senina, mândra, atât de frumoasa, / doar ea nu stia ca era / poezie curata, fireasca.“ („Fata din Herastrau“)
Când l-a cunoscut traducatoarea lui de astazi (atât de inspirata în gasirea echivalentelor românesti fericite, într-un acord perfect cu originalul), Ático Vilas-Boas da Mota fusese precedat de faima de a fi „brazilianul cel mai român“. Faima pe deplin meritata si consfintita de volumul de fata.
În încheiere, sa ascultam un colind, în care putem usor surprinde identificarea poetului brazilian cu religiozitatea smerita si în acelasi timp cu vitalitatea si împlinita bucurie crestineasca pentru nasterea Domnului a colindelor românesti: „Iesi stapâne-n tinda, / cel petrecaret si foarte glumet, / poarta ne-o deschide, plosca ne-o întinde! // Nu aducem aur, / nu aducem smirna, / ci pe fata bucurie / care si la voi sa fie! // Cântece-n gâtlej / si pe stea lumina / fie-va prilej / de viata senina. // Sa va fie casa casa, / mult noroc pe-acest pamânt…/ Sa va fie viata viata / departata de mormânt.“ („Colind“)