Constatând declinul postdecembrist al poeziei, infla)ionar&â259; la o rapid&â259; ochire, dar vl&â259;guit&â259;, Ion Simu) denun)a vehement, în diverse ocazii, autocra)ia poeziei. Iar concluzia venea inevitabil: „nu se mai poate conta pe poezie!“, avertiza lucidul critic or&â259;dean. O literatur&â259; f&â259;r&â259; public, în era videoculturii, cu ierarhii în prefacere, acuzând cea)a axiologic&â259;, n&â259;vala grafomanilor, boala autorlâcului, mareea versurilor proaste etc. suport&â259; o prea-vizibil&â259; devalorizare. Totu(i, se scrie abundent iar poetul-relicv&â259; se înc&â259;p&â259;)âneaz&â259; s&â259; existe, în pofida rezisten)ei „la cultur&â259;“, a lecturii în impas, a analfabetului TV. Categoric, poezia nu are pia)&â259;; dar predilec)ia pentru poezie (i încrederea în poezie (sau, mai exact, în puterile ei, cum zicea Alex Goldi() n-au disp&â259;rut. Desigur, nu uit&â259;m c&â259; suntem o cultur&â259; poetocentric&â259;, ceea ce explic&â259; multe. Încât, poezia are sau va avea c&â259;utare, fie (i în cercuri restrânse (respectiv, tiraje confiden)iale), r&â259;spunzând suflete(te unei irepresibile nevoi. Iar poe)ii, sfidând vitregia vremurilor, r&â259;sar mereu…
*
„Curat (i nebiruit“ (cum frumos zicea cândva), vie)uie(te în „idilica“ Re(i)&â259; („ora(ul cu poe)i“, nu?), stârnind fie entuziasmul gelos al confra)ilor, fie, mai rar, h&â259;rnicia criticilor, un autor care merit&â259; tot interesul. E vorba de Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950), poetul-metronom, o prezen)&â259;-spectacol, un sentimental, de fapt. &â350;i, negre(it, un boem care, surprinz&â259;tor, atras de re)eta optzecist&â259; (i, poate, de tabieturile recep)iei, î(i propune, cu „o agresiv&â259; intensitate“, o schimbare de accent, împingând str&â259;dania liric&â259; spre o reduc)ie paremiologic&â259;. Acest lirism concentrat, atras de lapidaritate, râvne(te chiar pragul aforistic, dar se dore(te, îndeosebi, un discurs despre sine al poeziei. Efortul reflexiv face din Octavian Doclin un regizor; el î(i construie(te grijuliu propriu-i destin (i „gânde(te scriitura“, oferindu-(i „o calculat&â259; c&â259;l&â259;torie“, evitând – cât se poate – drumurile b&â259;t&â259;torite (i r&â259;mânând, surprinz&â259;tor, mai pu)in sensibil la dramele comunic&â259;rii. Fiindc&â259;, s&â259; nu uit&â259;m, poetul testeaz&â259; limitele din „cuvântul numit punct“.
Tr&â259;ind poetic, Octavian Doclin este, spuneam, un nesfâr(it spectacol; de aici, poate, deruta contemporanilor, tenta)i a confunda poeticitatea existen)ial&â259;, în paginarea ei molcom&â259; ori eruptiv&â259;, cu declara)iile latente, transcrise. Anun)ând (în prima carte) c&â259; poetul ar fi „lacrima de veghe a insomniei“, Octavian Doclin l&â259;sa s&â259; se în)eleag&â259; c&â259; e bântuit de nelini(ti devorante, cople(itoare. Or, Doclin (v. „Cu gândul la metafor&â259;“, Ed. Eminescu, 1989) deschidea pârtie unui textualism difuz, controlat de un intimism reflexiv. Fire(te, poetul e departe de excesele, de radicalitatea celor care au împins lirica în metapoezie (i autoreferen)ialitate, el temperând – cu bune rezultate – „existen)a care gânde(te scriitura“ (i nef&â259;când din conven)ia textual&â259; scopul aventurii lirice. „Instinctul boem“ (despre care vorbea Lauren)iu Ulici, sesizând „cotitura“ în „unghi drept“) îl salveaz&â259;. Peregrinul sentimental (i-a propus îns&â259; – e tot mai vizibil acum – repetate corecturi de orbit&â259;, un efort de primenire: negre(it, presiunea contextului, tabieturile recep)iei (i, nu în ultimul rând, o „nou&â259; sensibilitate“, încol)ind pe un sol prielnic, m&â259;rind interesul pentru tema poetului (i a poeziei le-au impus. Traversând vârstele limbajului poetic, Octavian Doclin se las&â259; înscris în cercurile acestui lirism; sunt, în fond, încerc&â259;rile (i c&â259;ut&â259;rile sale de se defini. Fost-a el baladesc, domestic, roman)ios? &â350;i-a pierdut fiorul elegiac? R&â259;mâne îmbibat de „habitudini provinciale“? Nici pomeneal&â259;. Credincios unui temperament liric, Octavian Doclin locuie(te în cetatea poemului; el e st&â259;pânul unui spa)iu mitopoetic (Muntele Albastru, Steaua neagr&â259;, Floarea de purpur&â259; (.cl.) chiar dac&â259; „gesticula)ia textualist&â259;“ (implicit, câ(tigurile de reflexivitate) propun, repet, o schimbare de accent. „Ceasul de ap&â259;“ (1991) dezv&â259;luia un poet important, nediscutat pe cât ar merita, care, tr&â259;gând cu ochiul în gr&â259;dina optzeci(tilor, n-a renun)at în fapt, nicicând, la argumentul infailibil al metaforei.
Venind din Doclin, Octavian Chis&â259;li)&â259;, „n&â259;(it“ de Simion Dima, a dorit chiar din start, înfrânându-(i discursivitatea, s&â259; surprind&â259; esen)a. Acel ideal al condens&â259;rii, devenind o „lacrim&â259; a formei“ (cum exact diagnostica Gh. Grigurcu) l-a urm&â259;rit îndeaproape, insinuându-se în (irul de c&â259;r)i pe care harnicul (i inspiratul poet ni le-a d&â259;ruit. Stivuind, a(adar, „îngândurate c&â259;r)i de poezie“ (vezi „Rob (i sacerdot“), intrând în mitologia locului pentru ispr&â259;vile sale (literare, dar (i bahice, fiindc&â259; împricinatul râvnea, în vremuri de glorie, (i „lacrima de Tur)“ dup&â259; „antrenamentul“ de la Bixad, în &â354;ara Oa(ului, în primii s&â259;i ani dup&â259; absolvire), Tavi ne propunea o salb&â259; de poeme „dinaintea t&â259;cerii“.
Aceast&â259; „amenin)are“ nu s-a confirmat. Iat&â259;, un frumos cadou pe care autorul, ajuns la „borna 55“, (i-l oferea, bucurându-se de complicitatea so)iei („55 de poeme“, „Modus P.H.“, Re(i)a, 2005). Ada D. Cruceanu propunea o selec)ie care respecta cronologia public&â259;rii poemelor, începând cu revista (colar&â259; „Vârste c&â259;r&â259;(ene“ (1968), texte care eviden)iaz&â259;, prin aprofundare, acele ilumina)ii succesive prin care poetul se împ&â259;rt&â259;(e(te, renun)ând la „învelitorele Fiin)ei“ (cum zicea Eminescu). Activul Octavian Doclin, exceptând pauzele (regeneratoare) când coboar&â259; (cu o vorb&â259; care îi place) în „subteran&â259;“, se implic&â259; pe multe fronturi. Vom semnala, de pild&â259;, revista „Reflex“ pe care o p&â259;store(te, programul editorial la care vegheaz&â259; (consiliat de aceea(i Ada D. Cruceanu), în fine, productivismul liric bântuit de nelini(ti, dar ferit de gesticulan)a „milenari(tilor“, captivi într-o lume degradat&â259;, atins&â259; de cinism (i dezabuzare. De(i, aparent, compl&â259;cându-se într-un prizonierat al confortului tihnit-burghez, lirismul doclinian se vrea sacerdotal, virând – observa Cornel Ungureanu – spre o liturghie profan&â259;. Iat&â259; o prob&â259;, de dat&â259; mai recent&â259;, dintr-un „Sfâr(it de poem“ (vol. „Pârga“, 2004): „…via)a poemului – / o s&â259;p&â259;tur&â259; arheologic&â259; / pe care cuvintele o acoper&â259; / mereu cu nisip.“
S&â259; reamintim c&â259; pentru Doclin ceremonialul scrierii este un act erotic. Poetul suport&â259; asaltul cuvintelor (i se simte amenin)at de turma celor „înc&â259; nescrise“. Poemul despre „facerea poemului“ ar fi chiar obsesia sa. Cu o precizare îns&â259;: nu avem de-a face cu un textualism desc&â259;rnat. Redundan)a, posibil&â259; prin tema-obsesie, e corectat&â259; gra)ie unei imagina)ii f&â259;r&â259; istov. Scriitura devine ceremonial, poemul minim î(i deschide grani)ele, prime(te „sânge proasp&â259;t“, iar poetul, în fa)a Cet&â259;)ii Poemului, )inte(te „doar capodopera“, invitându-ne la decodare. Cum s-a observat, Octavian Doclin, tr&â259;itor în „dubl&â259; eroare“, nu este un structuralist. Ludismul s&â259;u, împov&â259;rat de gravitatea medita)iei, se înnegureaz&â259; aparent (i trateaz&â259; marile teme cu o suveran&â259; deta(are, desprinzându-se de terestritate.
&â350;irul plachetelor, scoase în mare vitez&â259;, ne-ar obliga s&â259;-l suspect&â259;m pe volubilul poet (în ceasurile de taifas!) de o prolificitate care, la o prim&â259; ochire, n-ar face cas&â259; bun&â259; cu laconismul s&â259;u programatic. Un prilej nimerit de a contempla, cu folos, posteritatea operei sale, cum ne anun)a, candid, într-un vioi interviu, însu(i poetul, nicicând fidel vremurilor „textualismului totalitar“, dup&â259; o vorb&â259; a lui N. Steinhardt, surdinizând acum amenin)area thanaticului. Poemele sale ilustreaz&â259; conving&â259;tor, deopotriv&â259;, vârstele poetului (i a textelor sale. Mai mult, parcurgându-i volumele, scria Ada D. Cruceanu (v. „Fa)&â259; în fa)&â259;“, Editura Marineasa, 2012), am putea reconstitui o întreag&â259; istorie a poeziei. &â350;i, negre(it, am putea în)elege un mod de a fi poet.
Discursiv, dezinvolt, de o sus)inut&â259; ritmicitate, reînnoindu-se, f&â259;când figura unui romantic temperat, ajuns în „pârg&â259;“ (i devenind personaj al propriei lirici, Octavian Doclin este, ciudat, un poet cu program. Tr&â259;ie(te poezia ca „bucurie suprem&â259;“ (i, în pofida „ductibilit&â259;)ii talentului“ (dup&â259; Al. Cistelecan), n-a renun)at la obsesiile sale „reduc)ioniste“, n&â259;zuind a scrie, la nesfâr(it, laconic, poemul despre poem. Fiindc&â259; urma pe care o las&â259; devo)ii scrisului marcheaz&â259; o defini)ie, zice poetul. Venind dintr-un spa)iu edenic, lucrând – ca întemeietor (i vizionar, asumându-(i „marginalitatea“ – la impunerea unei geografii mitice, bucurându-se de „supravegherea“ lui Petru Oallde în anii de liceu (i apoi, crescând, în anii or&â259;deni (1969-1972), în preajma cercului select de la „Familia“, „minimalistul“ Octavian Doclin ne propune (vital, criptic pe alocuri, reînnoitor, aparent centrifugal), dup&â259; „retragerile“ în subteran&â259; (conservându-se „în spirt“, dup&â259; propria-i m&â259;rturisire), întrem&â259;toare reîntoarceri spre îngânduratele sale c&â259;r)i de poezie. Paradoxal, ritmicitatea editorial&â259; (programat&â259;) (i „dispari)iile“/ t&â259;cerile (supravegheate), „fixismul“ reduc)ionist (i caleidoscopia tematic&â259; n-au istovit filonul; dincolo de strategii, universul s&â259;u liric î(i dezv&â259;luie unitatea l&â259;untric&â259;.
O antologie precum „S&â259;la(e în iarn&â259;“ (Editura Anthropos, 2010), alc&â259;tuit&â259; de Lucian Alexiu, recuperând textul menit ca „Prefa)&â259;“ la debutul poetului (semnat de Gh. Grigurcu, în 1972) parcurge un drum invers, de la „Aquarius“ (Ed. Marineasa, 2009) înspre izvoare. &â350;i confirm&â259; ceea ce criticul-poet semnala atunci, anun)ând „aspira)ia spre esen)&â259;“. Iar înl&â259;untrul poemului scurt, registrele – observa Mircea Martin – convie)uiesc, pe traiectul elegiac, epigrafic, eufonic-euforic, împ&â259;când prolificitatea aparent&â259; cu laconicitatea (râvnit&â259;), conform acelui „program al esen)ializ&â259;rii“, anun)at senten)ios (i urmat, observ&â259;m, infidel. Avem, neîndoielnic, în Octavian Doclin un abil regizor, ascultând „chemarea disperat&â259;“ a Poemului (i oferindu-(i pauze igienice, aparent-del&â259;s&â259;toare sub masca boemiei, iubind scriitura ca ceremonial. &â350;i r&â259;mânând, intratabil, un sentimental, respectând cu sfin)enie o ultim&â259; porunc&â259;: „S&â259; nu mai domneasc&â259;/ niciodat&â259; în trupul meu/ cuvântul mut“. Or, „amintirea cuvintelor nescrise“, terorizant&â259;, (i facerea poemului (într-o rela)ie idilic&â259; cu Poema) îl oblig&â259; s&â259; oficieze, constatând c&â259; „se apropie vremea t&â259;cerii“ (v. „Nici atunci“). Intrând cu sfio(enie în „templul poemului“, Octavian Doclin are dreptul la o aleas&â259; pre)uire critic&â259;, conferindu-i o alt&â259; vizibilitate în câmpul nostru liric.
Bineîn)eles, „Firul cu plumb“ / „The Plummet“, volum ivit tot la Editura Anthropos (2011, versiunea englezeasc&â259; fiind semnat&â259; de Ada D. Cruceanu) nu modific&â259; datele acestui tablou. „Don Tavi(n)us“, intrat „în al doilea cerc“, nu se dezminte: lâng&â259; poemul „în 18 secven)e (i un epilog“ (cum ne previne) recupereaz&â259; poeme din mileniul trecut, neincluse în volume, prefigurând cumva, cu temperan)&â259; melancolic&â259;, „coroana de slav&â259; a poemei“. Acum, veghind „coacerea“ cuvintelor, („îng&â259;duite“, dar nefolositoare, unele), p&â259;strând „solemnitatea hieratic&â259;“ despre care, cândva (1979), vorbea Marcel Pop-Corni(, poetul însceneaz&â259; mici ceremonii, foarte atent la puterea firului de plumb („cânt&â259;rirea“ cuvintelor). Câ(tigând în pruden)&â259;, mixând laconismul cu perfec)ionismul, el râvne(te – himer&â259; îmb&â259;trânit&â259; – la poemul t&â259;cerii. Fiindc&â259; afl&â259;m chiar în poemul titular: „O cump&â259;n&â259; a vegheat (i m&â259;surat / pasul meu prin pustia cuvântului“. &â350;i, epilogând, aproape testamentar, în cele „Cinci viziuni ale Me(terului zidar la b&â259;trâne)e“: „P&â259;ze(te ce ai scris/ a(a cum p&â259;strezi/ ceea ce n-ai scris/ (i rostit (înc&â259;)“. În cea mai bun&â259; carte a sa, credem, grijuliu „construit&â259;“, Octavian Doclin este semnatarul (v. „&â350;i…“) unui poem „care nu se mai vindec&â259;“.
În pofida repetatelor „cotituri“, ar&â259;tându-se apt de primenire, mereu altul, reînnoit, Octavian Doclin este un poet cu program, gestionându-(i grijuliu gloria; în pofida ritmicit&â259;)ii editoriale, alertând-o pe Cornelia &â350;tef&â259;nescu ((i nu numai), oferind noi titluri într-o „caden)&â259; n&â259;ucitoare“ (dup&â259; Cristian Livescu), observ&â259;m c&â259; poetul, debordant, discursiv, impetuos (uneori), criptic, auster, reflexiv (alteori), încearc&â259; o „reduc)ie purificatoare“. Un titlu precum „În ap&â259;rarea poemului scurt“ (1993) îi define(te explicit inten)iile; (i pe m&â259;sura acestor explor&â259;ri, încercuind conceptul, descoperind (i în)elegând lumea poeziei, sesiz&â259;m, al&â259;turi de Cornelia &â350;tef&â259;nescu, „unitatea l&â259;untric&â259; a c&â259;r)ilor sale“. Oricum, ispitit&â259; de poemul t&â259;cerii, lirica doclinian&â259; deap&â259;n&â259;, cu iriz&â259;ri fabuloase, povestea autorului ei. Indiscutabil, Octavian Doclin este personajul propriei lirici, gata s&â259; dispar&â259; „înl&â259;untrul poemului“, (tiind prea bine, dincolo de defini)ii, c&â259; poezia este „o febr&â259;“ cu care te na(ti, m&â259;rturisind o melancolie deghizat&â259;.
Autor: ADRIAN DINU RACHIERUApărut în nr. 459