Sari la conținut
Autor: CATALIN OLARU
Apărut în nr. 354

Occupy Hollywood: „In Time“ de Andrew Niccol

    Ca distopie, „In Time“ pacatuieste in primul rând prin aceea ca realitatea pe care o descrie difera prea putin de cea in care traim noi acum. Acel unic aspect care transforma acest film de actiune, cu urmaririle si impuscaturile lui de rigoare, intr-un SF este ca banii, asa cum ii stim noi, vor fi inlocuiti, in viitor, de timp. Pentru orice, se va plati cu timp, adica ani, ore, minute sau secunde, in functie de valoarea produsului cumparat. La sfârsitul programului, muncitorii sunt platiti cu timp, creditele bancare se platesc in timp, tot ceea ce se poate cumpara, se cumpara cu timp, chiar si prostituatele (care ofera si promotii – o ora la pretul a 10 minute).
    Nici maniera in care personajele se raporteaza la realitatea in care traiesc, una cât se poate de moderna, nu ajuta foarte mult. O buna parte din secretul succesului unor filme precum „Logan’s Run“ sau „Soylent Green“ statea in aceea ca eroii lor incepeau prin a fi perfect integrati, dându-si seama de monstruozitatea mecanismului social-politic din care fac parte (si invatând cum sa il infrunte) abia pe parcurs. Or, de la bun inceput, Salas e cu capsa pusa, revoltându-se impotriva sistemului cu tâfna elevului care trebuie sa poarte uniforma.
    De indata ce are ocazia, scopul lui nu e doar sa-si imbunatateasca situatia, ci sa salveze lumea, nici mai mult, nici mai putin. „I’m gonna take them for everything they got. I’m gonna make them pay“, isi jura el la un moment dat, unde prin „them“ se intelege „stapânii lumii“ din discursurile moderne paranoic-subversive, sau bancherii, sau iudeo-masonii (depinde cine se uita). Punând mâna pe o resursa importanta de timp si redistribuind-o semenilor sai, Salas face ceea ce cer acum protestatarii care ocupa pietele marilor orase, in lupta impotriva unui dusman difuz, pe care nici ei nu-l pot defini prea bine decât prin raport cu propria persoana. Personajul negativ e oricine e mai bogat decât sunt eu insumi, iata fantasma colectiva de care „In Time“ se serveste si pe care o exploateaza. Facând ca actiunea filmului sa fie atât de apropiata de ceea ce chiar se intâmpla in lume acum, scenaristul Andrew Niccol intretine intentionat o confuzie: creatia sa e in primul rând un statement politic, si abia apoi un film.
    Justin Timberlake will return
    De indata ce da de bani, Salas cel dintr-un viitor atât de asemanator cu al nostru se metamorfozeaza intr-un personaj fictiv dintr-un trecut la fel de imaginar (Razboiul Rece cinematografic), si anume James Bond din romanele lui Ian Fleming si din filmele produse de Saltzman si Broccoli: se cazeaza intr-un hotel scump, bea sampanie la barul hotelului, merge la cazino. Ca in mai multe dintre filmele Bond („Goldfinger“, „Thunderball“, „For Your Eyes Only“, „Octopussy“, „Casino Royale“), acolo, la masa de joc, il intâlneste pe negativ. „Nu cred ca ne cunoastem, domnule…“, ii spune atunci acesta. „Salas. Will Salas“, raspunde James Bond-ul SF jucat de Timberlake.
    In timpul partidei, Salas afla ca viitorul sau inamic nutreste simpatii naziste, diferite fata de cele ale lui Blofeld din „On Her Majesty’s Secret Service“ doar prin aceea ca Weiss (Vincent Kartheiser) nu doreste sa creeze o rasa superioara, ci se multumeste cu simplul fapt de a face parte din ea. Cu banii câstigati, isi cumpara o masina decapotabila retro, foarte asemanatoare cu Aston Martin-ul din „Goldfinger“, cu care goneste pe serpentine, catre casa negativului. Ca in mai multe filme Bond, se indragosteste de fiica acestuia, si tot ca in mai multe filme Bond, fiica negativului se va alia cu el, ajutându-l sa lupte impotriva tatalui ei.
    O ultima asemanare e aceea ca Justin Timberlake are cam la fel de multa indreptatire sa se cheme actor precum meteoricul George Lazenby, Bond-ul din 1969. Multumita lui, filmul are ceva din tâmpenia filmelor cu Elvis din anii ’50 si ’60, un alt caz nefericit de reconversie profesionala.
    Singura diferenta dintre filmele cu Elvis si cele cu Justin Timberlake este ca oricare dintre cele 31 de filme ale Regelui ne pare infinit mai ridicol acum decât va fi fost la momentul lansarii. Peste 50 de ani, daca nu cumva mai devreme, intre „In Time“ sau „Friends With Benefits“ si „Fun In Acapulco“ sau „Girls! Girls! Girls!“ nu va mai fi nici o diferenta.