Avem, dar, strânse la un loc mai toate (mai toate câte au fost depistate pâna acum!) scrisorile lui Ion D. Sîrbu si, recitindu-le la rând, îmi dau seama ca ele constituie, împreuna cu „Jurnalul unui jurnalist subiectiv”, un substantial, original roman autobiografic indirect: roman de familie, romanul unui destin care nu se întelege în niciun moment si în niciun chip cu o istorie haotica si violenta, roman acut existential, romanul unui ardelean revoltat exilat în mediu valah de un regim ideologic, la care aderase înainte ca regimul sa vina la putere, în fine, romanul indirect, subiectiv, dramatic al unei generatii (generatia pierduta). Este generatia lui Marin Preda, Petru Dumitriu, Geo Dumitrescu, Doinas, Ion Caraion, Tonegaru, Radu Stanca, Ion Negoitescu, Eugen Barbu si, iata, a lui Ion D. Sîrbu – spiritul anarhic al Cercului de la Sibiu, omul incomod si imprevizibil printre tinerii grupati în jurul lui Blaga, în timpul razboiului si în primii ani ai regimului comunist.
Ion D. Sîrbu n-a fost primit, cât timp a trait, în salonul de protocol al acestei generatii, din motive ce pot fi deduse usor din jurnalul si scrisorile sale: 1. nu este deloc un tip comod, are totdeauna alte opinii si nu are obisnuinta de a le ascunde, intra repede în conflict cu prietenii, iar pe adversari nu-i slabeste cu ironiile sale pline de cruzime si, când se apuca sa scrie despre el, nu cauta frazele de catifea, în fine,
2. Gari – fiu de miner si, el însusi, este si se poarta ca un proletar într-un cerc de intelectuali putin cam snobi, unii dintre ei cu „gusturi particulare”, estetizanti peste masura… Ion D. Sîrbu, cu stilul lui abrupt si zgomotos si cu parerile sale ce nu cunosc complicitatile, fineturile diplomatiei, nu trece niciodata neobservat pe unde trece, producând adesea reactii vehemente. Este vehement în limbaj, îi place sa bârfeasca (se vede repede din scrisori), face portrete caricaturale, umorul lui este, adesea, negru, pe scurt: elevul lui Blaga nu-i deloc un tip de pus mereu pe rana, un tamaduitor de suflete, este, mai degraba, un spirit care nu are astâmpar în istorie. Când îi urmaresti confesiunile, observi numaidecât ca, având aceasta psyche, nu-i facut pentru succes în viata sociala, nici chiar în cercul de amici. Cu toate acestea, pe „cerchisti” îi iubeste si, în momentele de duiosie, scrie despre ei propozitii memorabile. Are o inima buna, o onestitate fundamentala, o sinceritate brutala si… o gura rea… Din fericire, „gura” lui are talent, discursul lui subiectiv, coborât sau înaltat, nu stiu cum sa zic mai potrivit, în pamflet are o mare expresivitate. De aceea, chiar daca nu esti de acord cu Ion D. Sîrbu, îl citesti însemnarile intime cu satisfactie, ca pe o opera de fictiune neagra, fantastica, în traditia publicisticii lui Arghezi.
*
Scrisorile arata un spirit eminent, asfixiat de solitudine, muscator, bârfitor si obsedat de un numar de fantasme. (…) Ion D. Sîrbu vorbeste despre te miri ce, este competent în multe domenii (de la filosofie la teatru si, de aici, la politica si morala), dar mai ales este neîntrecut în a-si înscena singuratatea. Singuratatea unui intelectual care a cunoscut toate nenorocirile istoriei. N-a ratat absolut nici una. A facut razboiul de la un capat la altul, a trecut de doua ori prin puscariile comuniste, desi — nota bene — avea de tânar optiuni de stânga si a ramas pâna la sfârsit de stânga, chiar daca a patit ceea ce a patit. Toate acestea le stim deja din „Jurnal” si, indirect, din „Adio, Europa”. În scrisori, ele au o acuitate si o spontaneitate impresionante. Desi Ion D. Sîrbu scrie când scrie (în anii ‘80) si se adreseaza cui se adreseaza (unui „american” — si la doi „nemti”, între altii). Asta vrea sa spuna ca textele epistolare trec prin cenzura sau puteau trece, posibilitate pe care Ion D. Sîrbu n-o ignora desigur. Dar nici nu-i paralizeaza spiritul. Scrisorile lui sunt curajoase si foarte vitale în disperarea lor. Ele impun un personaj care, în spatiul de libertate pe care si-1 îngaduie, încearca sa spuna totul despre sine si nu cruta, la drept vorbind, pe nimeni.
Spiritul lui muscator îi atinge în primul rând pe prietenii apropiati, aceia din tinerete. Nu se exclude pe sine (as zice chiar: mai ales pe sine se ia în tarbaca, asa cum se zice în munteneasca pe care n-o poate suferi Gary), pe sine se ironizeaza, se picteaza în o mie de portrete care mai de care mai pitoresti si umoristice. Asta face simpatic si suportabil spiritul sarcastic, mereu în stare de alerta si în cautare de victime. (…)
Lui Gary nu-i plac, ca si lui Marin Preda (nu-l admira prea mult nici pe acesta) facatorii de cuvinte. Le vâneaza stilul si, cum stilul este umflat de multe fraze parazitare si obscure, spiritul lui Gary se agita, cauta umflaturile si golurile si le gaseste numaidecât, judeca, apoi, repede si spânzura iute, ca pandurii. Nu-i iubeste pe olteni, detesta – e limpede – „oltenismul” –, dar, iata, a învatat ceva de la ei: sa nu-si tina gura, sa nu ascunda ceea ce gândeste. Parerile despre poezia, proza si critica din vremea lui sunt mai totdeauna negative. Cu atât mai putin îi plac autorii, când ei au putere în viata literara. Pe A.E. Baconsky îl detesta cu sinceritate si, când dupa multe decenii îl întâlneste pe strada (îsi pierduse între timp puterea!), îl ocoleste. Nu are putere crestina sa-l ierte. Pe „Nestorul Regman”, amicul transilvan stramutat si el în tara lui Mitica, îl alinta – vorba vine – cu vorbe de pret („suflet candriu, de papugiu, numai Doinas îl întrece”, „verbigiu si filistin”) si nu-i gaseste alt merit decât acela de a recunoaste cinstit ca nu poate citi un prozator pe care trebuie sa-l laude (are putere în viata literara!) în scris…
Pe Doinas îl urmareste, iarasi, cu sarcasme ingenioase si colorate, suspectându-1 de precoce academism, de solemnitate si absenteism. Radu Enescu, alt amic, se însoara a sasea sau a saptea oara si Procopiu din Craiova comunica numaidecât în Europa si America evenimentul monden. Îl comunica în stilul sau: însotit de glume usturatoare, cu premonitii apocaliptice, cu judecati morale care pot exaspera un om mai slab de înger. Si ce scriitor, ma rog, nu-i slab de înger când este vorba de viata lui intima, de fantasmele sale ascunse, de literatura si de biata lui existenta?
Nu stiu cum au primit amicii si inamicii lui Ion D. Sîrbu aceste texte confesive, de o sinceritate inconfortabila, dar eu, unul, în afara ecuatiei personale, le iau asa cum sunt: niste scrieri subiective, de o indiscutabila valoare literara. N-am intrat în raza ochiului vigilent si necrutator al lui Ion D. Sîrbu si asta-mi da privilegiul de a citi, detasat si obiectiv, romanul epistolar de la Craiova. (…) Dar, cum recunoaste si Virgil Nemoianu (cel mai fidel dintre corespondentii inepuizabilului Gary), personajul central din aceasta literatura subiectiva ramâne, fara doar si poate, Ion D. Sîrbu. El este, înainte de orice, cel mai harnic, el impune stilul corespondentei, despre el este vorba în toate mesajele si tot el se ofera celorlalti, demitizat si obsedat, cum am zis, în psihodramele izolarii sale. Ceilalti primesc mingea si i-o întorc, lent si neregulat (…), spre dispersarea cronicarului din Isarlîk (Craiova), care arde de nerabdare sa spuna ce se mai întâmpla în turcita lume româneasca si, mai ales, ce crede el despre mersul istoriei la români.
Aici Gary este neîntrecut: toaca marunt, gaseste vorbe norocoase si cât se poate de piperate, ia în râs solemnitatile, îsi povesteste bolile reale si imaginare, mereu cu verva, sclipitor si ironic. Nu-i scapa, cred, nimic, de la Preda la Sartre, de la Blaga la „câinele Ramon” (Ion Negoitescu). Este totdeauna pe faza, are o curiozitate bolnavicioasa (curiozitatea omului care a trait mult timp singur!), un „spirit demonic pe care îl cultiva gospodareste (ardeleneste), reproduce vorbe de spirit auzite în tramvai sau la coada la lapte, în fine, citeste ceea ce apare si nu-si ascunde opiniile care, de cele mai multe ori, sunt negative. (…)
Gary este un om cultivat, un filosof care, din pacate, n-a putut face filosofie pura, în schimb a avut prilejul (nedorit) de a trai în mod tragic filosofia pe care o învatase în scoala. El s-a refugiat, în cele din urma, în literatura, care, s-o spunem fara ocoluri, l-a salvat. Se plânge mereu de destinul lui, dar, ca sa fim drepti, destinul lui a fost salvat, cât s-a putut, de opera lui care, nu-i putina, si nu poate fi, azi, ignorata cu niciun chip. Proza diaristica si proza epistolara ocupa, în scara de valori, primul loc. Vin apoi romanele sale („Lupul si catedrala”), povestirile sale (excelente unele dintre ele), în fine, piesele sale în care regasim aceleasi fantasme care-i bântuie spiritul si existenta… Este opera unui intelectual cu pregatire filosofica si vocatie moralistica, înzestrat cu talent de expresie.
Portretele si comentariile lui, preponderent negative despre amici si inamici, ipochimenii epoci, au pregnanta epica si au, mai ales, culoare. Gary se încondeiaza întâi pe sine, îsi povesteste bolile, betesugurile, mizeriile, face, pe scurt, un inventar al micilor nenorociri zilnice din Isalîk-ul în care traieste. Nu ascunde faptul ca nu-i un barbat viteaz, îi este frica sa mearga la doctor, iar când trebuie sa faca analize, nu stie ce sa mai inventeze pentru a amâna. Nu poate dormi, ia ciclobarbital si se jeluieste sistematic la toti corespondentii sai. Este un spirit religios? Scrie în acest sens lui Doinas si, din ceea ce scrie, deducem ca, înainte de a vorbi de Dumnezeu si, în genere, de religii (le-a citit pe toate!), vorbeste de popii pe care, în mod cert, îi detesta. De la popi trece la Nicolae Balota caruia (…) îi reproseaza multe, nu stim cât de adevarate, si de aici la scriitorii contemporani. Nu-i plac, hotarât lucru, nu stiu daca-l multumeste, estetic vorbind, vreunul. Lui Ion
D. Sîrbu îi ies greu pe gura superlativele. În multe cazuri are dreptate (când e vorba, de exemplu, de prozatorii prolifici ai timpului), pe altii, probabil, nu i-a citit. Îi „pisca” si pe acestia pentru slabiciunile lor morale, reale sau doar banuite. Nici pe poeti nu-i are la inima spiritului sau suspicios si cârtitor. În afara de Blaga, nu-mi amintesc sa citeze pozitiv un poet contemporan. Ia apararea, într-un rând, a lui Eminescu acuzat de „câinele Ramon” ca ar fi vinovat de toate nationalismele agresive din secolul al XX-lea. Acuzatie, într-adevar, nedreapta, în sine, si necuviincioasa, imorala când vine din partea unui critic literar cu pretentii. Gary este, aici, pe faza si spune lucrurile pe fata. Când Doinas apare prea des pe scena si se lasa usor recitat de actori fara dictie, Gary intervine, prompt, si-l cearta: „Doinas, asculta tu un batrân histrion, fereste-te de scena, de actori, de recitaluri cu muzica si regie… Teatrul e o lume perfida, înghite, traduce-tradând”… (…)
*
Sunt multe femei (toate intelectuale) în aceasta utopie negativa. Este întâi sotia sa, Elisabeta, „divina Lizica”, personaj pozitiv, „Xantipa” reabilitata. Pe ea, naratorul Gary o adora, n-o vorbeste niciodata de rau, dimpotriva: crede ca este o femeie înteleapta si un filosof al vietii desavârsit. O citeaza cu evlavie, cu patetism peste tot, în toate scrisorile si mai mereu în jurnal, în fine, ironistul incoruptibil Ion D. Sîrbu reabiliteaza un personaj detestat, în genere, în literatura româna: nevasta, Xantipa valaha. (…)
Pentru a pune capat acestui capitol (capitolul stilului epistolar si, în genere, stilul jurnalului intim, caci ce este, în fond, o colectie de scrisori?: o antologie de fragmente dintr-un jurnal „pe sarite”, cum ar zice Paul Goma, cu deosebirea ca jurnalul intim nu are, de regula, un destinatar, în timp ce scrisoarea are un unic destinatar direct!), sa precizam ca Ion D. Sîrbu – identificat cu naratorul Gary – se adreseaza corespondentilor sai într-un mod care uneste bufoneria inteligenta cu profetismul lui de om lovit pe nedrept de istorie si cu moralismul lui taios, iscoditor, sarcastic, acut existential.
*
Sa revenim la temele generale si personajele acestei remarcabile literaturi epistolare, una dintre cele mai valoroase, estetic vorbind, din proza româneasca. Tema ei profunda, tema recurenta este „suferinta”. Ion D. Sîrbu o cunoaste la modul filosofiei rasaritene (în disocierea facuta de Nae Ionescu), adica n-o cunoaste în chip abstract, teoretic, o traieste, si-o asuma si, acum, în confesiuni, îsi scrie suferinta. Autorul corespondentei pe care o analizam aici este constient de acest proces. Sa ne amintim de reprosul pe care i-l face poetului Doinas, comilitonele pe care îl prezinta de mai multe ori. Îi lauda poezia apolinica, intelectualizanta… dar poezia are, dupa el, o limita: îi lipseste dimensiunea suferintei. Doinas n-ar fi avut, asa dar, norocul de a suferi, n-a trecut suficient de mult prin infern, n-a avut norocul de a suferi.
„Norocul de a suferi!” Formidabil spus. Si o spune nu oricine – ci un intelectual care stie ce-i suferinta! Ce sansa trista sau ce nesansa pentru el! Dupa ce scrie aceasta propozitie socanta, Ion D. Sîrbu comunica prietenului infidel Nego: „Am o imensa nevoie de dragoste, altfel ma înec în Craiova asta”. Si scrie în continuare, nu se lasa, inventând mereu formule memorabile, altele si altele, facând scurte portrete, fixând situatii cotidiene de-un tragicomic remarcabil. Prinde din zbor un detaliu si-1 speculeaza în stilul sau mitic si batjocoritor. Când afla, de pilda, ca nestatornicul Nego s-a apucat sa studieze pe Dostoievski, Gary face urmatoarea reflectie într-o scrisoare adresata lui Virgil Nemoianu: „Ca sa-si piarda în rugaciuni si post nemtesc propriul suflet de Aliosa Corydon”. Cine l-a citit pe Gide stie despre ce este vorba în malitioasa, imposibila, oximoronica asociere. Pe amicul Regman „cu a sa limba de masalarita si acid sulfuric” îl citeste nu ca sa afle ce se întâmpla cu proza clar-obscura româneasca, ci din alt motiv, si anume sa se bucure de scornelile, bârfele „de-a dreptul geniale ale acestui timid si speriat bataus”. Timid si speriat bataus? E limpede, lui Gary îi place oximoronul. A devenit deja un maestru al vorbelor care se iubesc ca apa si focul.
Nu stiu, de as fi în locul lui Cornel Regman, daca ar trebui sa ma bucur sau sa ma simt vexat de acest tip de lectura. Cum nu sunt, iau aceste comentarii ingenioase si acide ca o buna proza satirica si confesiva. Ceea ce, în fapt, si este corespondenta lui Ion D. Sîrbu. În ea traieste însa, sa nu ignoram, un personaj nu atât tragic, în sensul grecesc al termenului, cât un personaj pe care, în ciuda structurii si a enormei lui pofte de viata, istoria l-a împins într-o lunga si derizorie tragedie. Poate fi, vreodata, tragedia derizorie? Ion D. Sîrbu dovedeste ca de multe ori individul este silit sa treaca printr-o tragedie fara tragic, o tragedie absurda, impura, grotesca. Omul se poate pierde în ea si, în cel mai bun caz, daca scapa si are inteligenta necesara, poate reflecta asupra acestei struto-camile a existentei moderne. Este norocul pe care 1-a avut în uriasul lui nenoroc istoric agerul cronicar din Craiova-Isarlîk. Cel putin acum, la sfârsit, n-a ratat momentul, el, care ratase totul, de la tinerete pâna la batrânete, cum se vaita livresc într-o epistola. Despre acest formidabil personaj care este si care se inventeaza neîncetat în textele sale intime, Ion D. Sîrbu, merita sa discutam, în continuare. Sa spun, deocamdata, ca aceasta literatura epistolara, pe cale de disparitie în veacul telefonului si internetului, este vie, colorata si, în ciuda numeroaselor dezastre pe care le nareaza, este încântatoare prin nedomolita, draceasca ei verva inteligenta.
Un roman epistolar cu un singur narator si mai multe personaje
Ion D. Sîrbu este, într-adevar, un caz rarisim de îndracit, înversunat, inepuizabil — cum am zis — epistolier în epoca suspiciunii institutionalizate. La data când scria, nu fusesera înca inventate e-mail-ul si internetul. Izolat, marginalizat, însingurat, mai tot timpul somer, Ion D. Sîrbu are timp sa scrie si are, mai ales, o pofta rar egalata de a se destainui (un verb care i se potriveste de minune) prietenilor sai, risipiti care încotro. Unii dintre ei au trecut, ca si el, prin puscarie, altii au murit si în urma lor au ramas femei îndurerate si amintiri de neuitat. Infatigabilul Gary le scrie tuturor, inspirat si ironic, vorbind, în fapt, mai ales despre sine. Alege un stil adecvat, când persiflant, sarcastic, cu formule memorabile, când direct tragic, înalt, cu propozitii norocoase. Cruzimea observatiei morale si placerea de a divaga si de a povesti „drolatice istorisiri” (cum le zice el într-un rând) merg, oricum, împreuna în însemnarile intime ale exilatului din Craiova…
De unde vine, m-am întrebat citind scrisorile lui Ion D. Sîrbu, aceasta bucurie a confesiunii? Caci, în ciuda vestilor proaste si a tragediilor ce se tin lant, exista o mare pofta si, cum am zis, o irepresibila bucurie de a se confesa în acest stralucit discurs epistolar! Singuratatea, marginalizarea sociala, restrictia de a publica sunt, negresit, cauze ce pot fi luate în seama. Neputând sa se exprime public, Ion D. Sîrbu comunica prin scrisori, recurge, cu alte vorbe, la scriitura taciturna, dupa vorba cunoscuta a lui Michel Tournier. O justificare posibila, dar nu o justificare deplina pentru ca neobositul Gary continua sa trimita scrisori amicilor sai chiar si atunci când are dreptul sa publice. Îmi vine sa cred ca literatura de fictiune nu consuma toata experienta lui interioara, o parte ramâne nemarturisita si atunci scriitorul revine la stilul direct subiectiv, complice, stilul epistolar. „Nu vreau sa mor nemarturisit, chiar daca tot ce scriu s-ar putea sa nu apara, ca si opera sotului tau mult iubit” — scrie el în aprilie 1988 Deliei Cotrus. „Sa nu mor nemarturisit”, iata o propozitie ce ne pune pe gânduri, mai ales când o legam de alta propozitie, si mai misterioasa, adresata aceluiasi destinatar (10 octombrie 1988): „Dintre toti acesti nobili patroni ai mei, cea mai mareata si mai draga umbra este aceea a lui Puiu (Ovidiu Cotrus – n.n.): pentru ca el e singurul care-mi cunostea secretul dureros al vietii mele, a dus în mormânt cea mai tragica lacrima a mea”. Care este secretul dureros al vietii sociabilului, comunicativului, ironicului Ion D. Sîrbu si despre ce lacrima tragica poate fi vorba în biografia unui scriitor expresiv si expansiv, cu limba ascutita? Imposibil sa-mi imaginez taina lui Gary, cel slobod la gura, epistolierul care nu iarta pe nimeni si nu se cruta, în primul rând, pe sine. Dovada este discursul în care foarfeca pe toata lumea, amici si inamici…
Scrisorile amesteca istoriile drolatice cu marturisirile dramatice si chiar cu micile eseuri în care dezvolta un numar de concepte inventate de el sau desprinse din cartile pe care le citeste. (…)
Gary-epistolierul este imprevizibil si de la duiosia cea mai lirica el trece repede, când este vorba de indivizii din anturajul sau, la sarcasmul distrugator. Pe profesorul si mentorul sau, Liviu Rusu, al carui asistent devenise, îl face praf într-o misiva din august 1948 (pedant, infantil, un ratat, snob turist, buridanism universitar etc.), peste o luna regreta si se spovedeste prietenului Petroiu în acest sens. Gary nu-i, în mod sigur, un om comod, adaptabil. Are totdeauna ceva de obiectat. Are o natura eretica si el însusi se comporta, în viata si în literatura, ca un eretic neîmblânzit. Judecatile morale despre prieteni sunt, adesea, severe. Nego (I. Negoitescu) îi pare un amestec de „sfânt catolic si prostituata”, lui Radu Enescu îi face, în alt rând, un portret deloc idilic (este, intelectualiceste, lenes, adamic, amâna mereu sa-si scrie opera, în schimb, are obiceiul de a se însura mereu, fapt ce scandalizeaza cel mai tare pe incomodul, revoltatul Gary Sîrbu!), în fine, un proiectat revelion al cerchistilor se anunta în imaginatia sa ca o „desantata adunare de diferiti invertiti sau actrite ratate”. Epistolierul da sfaturi ce nu se pot reproduce. Ele sunt urmate de fraze grave: „Tara asta ne ucide, climatul acesta ne sufoca” (mai 1949?). Este deja somer si va mai fi, trece, apoi (1953?), printr-o clinica de neuropsihiatrie, în 1956 este „aranjat”, are, adica, serviciu (la revista „Teatru”), în 1963 nu mai are nici post, nici locuinta. Se afla la Petrosani, se simte batrân si trist („sunt singur în lume fara dragoste, fara prieteni apropiati”) ca într-o romanta… (…)
Cele mai interesante scrisori sunt acelea adresate sotiei lui Ovidiu Cotrus, dupa moartea acestuia. Prima e din aprilie 1982, ultima din 5 aprilie 1989. Stilul comunicarii este mai direct liric si din loc în loc chiar patetic. Prietenii din tinerete au murit sau s-au risipit în lume. Moare Eta Boieriu, femeie frumoasa si inteligenta, despre care Blaga spusese ca, în timp ce toate femeile au câte un secret, ea ar avea o aura de taina. Gary o plânge, la propriu, si este sincer speriat ca Cercul se micsoreaza. Nu-1 paraseste totusi umorul în acest climat de jale, suspiciune si mizerie (suntem în anii ’80). Scrie, de pilda, ca sotia, Lizi, a plecat în târg sa-i faca „salamalergurile”. Când împlineste 68 de ani (iunie 1987) se simte ratat si stupid, „îmi lipsesc 17 ani din viata, îmi lipsesc 7 carti grele din bibliografie”— noteaza el. A predat un roman la Editura Cartea Româneasca („Lupul si Catedrala”) si asteapta. Traieste într-o iarna „totala si totalitara”, o iarna „bolnava de cancer” (1988). Este el însusi grav bolnav si se simte doborât de solitudine în Isarlîkul exilului sau: „Traim teribil de izolati de lume, acest mare sat universitar care e Craiova ma considera si azi o grefa transilvana, culta, ce ar fi trebuit sa fie eliminata de mult: sunt supus unor mizerii locale, nu primesc scrisori si pachete, nu îmi pleaca plicurile în care trimit si eu cartea asta celor dragi mie. (De aceea am recurs la formula coletului.) Traiesc ca un marginal marginalizat, nu mai stiu precis ce gânduri si intentii a avut bunul Dumnezeu oferindu-mi viata ce am avut-o, la ora asta îmi dau seama ca nu traiesc la capatul Europei, ci la sfârsitul ei, nu sunt un atlet al luciditatii, ci un ratat al ei. Un fost filosof al fostei filosofii, un fost literat al fostei literaturi, un fost crestin al fostei credinte”.
Ion D. Sîrbu nu mai are chef sa glumeasca, l-a razbit — cum se zice — disperarea, îsi presimte sfârsitul, iar pustietatea (si „prostietatea” — adauga el) din jur îl asfixiaza. Are timp sa mai spuna ca nu-i place Cioran pentru ca nu stie sa se roage si sa fie gelos pe Doinas ca scrie atât de liber despre Valéry, fara sa tina seama de restrictiile ideologice ale timpului… Gary, omul inteligent, rautacios si fermecator, mereu în contratimp cu istoria, jeluitor si sarcastic, se pregateste de plecare. Trece printr-o drama teribila (boala), dar umorul („acest transcendent care doboara”) îi ramâne intact. Si umorul si placerea de a specula si de a se juca mereu cu vorbele. Sau, cum îi scrie el amicului Deliu Petroiu: umorul „nu m-a obligat decât la o mica translatie lexicala: în loc de metafizica, voi folosi doar cuvântul metastaza”… Gary ia peste picior chiar si fantasma mortii…
Este limpede ca Ion D. Sîrbu si-a pus geniul în scrisori si, în genere, în confesiune (masiva corespondenta, jurnalul intim) într-o epoca, asa cum am precizat deja, în care confesiunea este o mare imprudenta, iar genul epistolar este mort demult. El a învins însa imprudenta si, fara a se gândi la literatura, a dat genului epistolar stralucire. Scrisorile sale sunt fragmente dintr-un jurnal intim ardent si, pe alocuri, profetic. Ce personaj sau ce narator extraordinar exista în aceste confesiuni vehemente: sergentul TR Ion D. Sîrbu care face razboiul de la un capat la altul, asistentul universitar cu convingeri de stânga dat mereu afara, închis de doua ori, redevenit miner (vagonetar), apoi redactor la o publicatie pedagogica, în fine, secretar literar si pensionar sarac în târgul numit de el Isarlîk (Craiova). Portretul lui, sumar, ar fi urmatorul: spirit acut pâna la vehementa, cu nuante mesianice, moralist de clasa, pus mereu pe harta, sarcastic pâna la cruzime, totusi nu într-atât încât sa suprime în el umorul. Pentru o vorba de spirit este în stare sa sacrifice discursul tragic. Era destinat sa devina tribun; un tribun dedulcit însa la filosofie si acaparat, în cele din urma, de literatura; în tot ceea ce scrie se simte radacina lui proletariana; de aici caracterul revendicativ si usor intolerant, maniheistic al discursului confesiv. Un spirit proletarian, trebuie adaugat numaidecât, care trece prin Hegel si ajunge la arhetipurile lui C.G. Jung. Spirit vital, înainte de orice, viata lui intima pare, cât timp se bucura de libertate si sanatate, un lung sir de chefuri si de aventuri cu doamne mai mult sau mai putin culturale. Este mereu, politic vorbind, în contratimp cu istoria. Nu rateaza nici un eveniment tragic (de la razboi la închisorile comuniste) si pare logodit vesnic cu esecul. Nu iese, cu toate acestea, înfrânt din asemenea experiente, spiritul lui este tare si sufletul se lasa adesea cuprins de duiosie si lirism.
Fragmente din studiul introductiv la volumul al doilea („Corespondenta”) din Ion
D. Sîrbu, „Opere”, vol. I-II, editie îngrijita, cronologie si note de Toma Velici în colaborare cu Tudor Nedelcea, Academia Româna. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2013.