În primă instanţă, eram tentat să spun nu „o propoziţie“, ci „un răspuns“. Însă nu cred că e vorba neapărat de un răspuns, de multe ori spusa „nimic nu are sens“ nu se iveşte în urma confruntării gândirii cu anumite întrebări. Nu este în chip sigur răspunsul la o întrebare asupra căreia cineva să fi resimţit nevoia să revină. Ne dăm seama, întrebarea cu privire la un posibil sens – mai ales când e în joc sensul celor existente – nu e oricând în atenţia noastră şi nu devine lesne o problemă reală, cu adevărat decisivă. Chestiunea ciudată e însă alta: deşi nu avem întotdeauna o întrebare care să ne urmărească în chip insistent, deşi chestiunea sensului nu devine întotdeauna o adevărată problemă, suntem oricând gata să spunem că nimic nu are sens (1). O spunem în diferite feluri, de pildă „viaţa omului e lipsită de orice sens“, „această lume nu are nici un sens“, „existenţa în genere e fără sens“. Cred că de la un timp încoace a devenit deja o idee obişnuită, nu mai scandalizează pe nimeni.
E adevărat, uneori această spusă are o certă semnificaţie subiectivă, priveşte în chip nemijlocit starea noastră de spirit, exprimă realmente o dispoziţie de fond. Există situaţii când trăieşti cu sentimentul că nimic nu are sens, că nu se întrevede nici un reper sau nici o cale. Ai atunci în faţă doar umbra – revenind cu insistenţă – a nonsensului ca atare. Or, acest fapt este într-o privinţă de înţeles. De această dată spusa de mai sus nu are nimic facil sau îndoielnic. Dimpotrivă, poate fi un semn că ai lăsat deja în urmă unele iluzii, unele evidenţe naive. Sau că simţi nevoia să te raportezi altfel – puţin mai atent, mai sensibil – la modul tău de existenţă. Aş îndrăzni să spun că fără această presimţire a nonsensului nu ai cum să înaintezi în ceea ce priveşte raportarea la tine însuţi. Nu ai putea formula, în chip potrivit pentru tine, întrebarea cu privire la sens şi nu ai putea să faci din această întrebare o problemă care să te exprime ca atare. De aceea cred că, atunci când spusa de mai sus ne priveşte în chip nemijlocit şi exprimă o stare de spirit proprie, ea poate fi în parte de înţeles.
Însă nu la această situaţie doresc acum să mă refer. Nici la altele care, în parte, se justifică logic sau din perspectiva bunului-simţ. De pildă, când cineva observă, în viaţa de toate zilele, că reacţiile unui om nu au nici o noimă (Diogene din Sinope, altădată, îi şoca pe cei din apropiere, în amiaza mare şi în piaţă, cu gesturi ce apăreau de-a dreptul absurde). La fel şi atunci când cineva constată că o întâmplare sau o naraţiune, precum cea kafkiană, scapă cu totul logicii obişnuite. Sau atunci când un om de ştiinţă, retras în zona accesibilă unor experimente sau calcule, neagă prezenţa unor „scopuri necesare“ în această lume (2). Aşadar, nu la astfel de cazuri – concrete şi uneori bine delimitate – doresc aici să mă refer. Ci la situaţia în care spusa că nimic nu are sens preferă o anumită indeterminare, îşi rezervă o libertate aproape nelimitată.
Dar ce anume se întâmplă într-un asemenea caz? Nu e greu de văzut că flagrantă devine tocmai lipsa ei de sens. E plăcut totuşi să constaţi lipsa de sens a spusei că nimic nu are sens. Îţi reface buna dispoziţie, distanţa senină faţă de ceea ce apare la un moment dat de-a dreptul tenebros, apocaliptic. Nu vreau deloc să spun că lipsa de sens a acestei propoziţii ar putea să conducă la ideea că toate au sens. Nicidecum, o asemenea concluzie ar fi mai proastă decât spusa că nimic nu are sens. Nu e vorba nici de gândul că ar trebui mereu recâştigată o atitudine „pozitivă“, „optimistă“. Ar fi iarăşi o concluzie ieftină şi inutilă. Însă ceva s-ar putea obţine totuşi în sesizarea lipsei de sens a propoziţiei că nimic nu are sens. S-ar obţine, să spunem, măcar ieşirea pentru moment dintr-un loc mort al gândirii. S-ar regăsi, aşadar, sentimentul unei minime libertăţi, al unei alternative simple şi relaxate.
De ce însă ar fi flagrantă, izbitoare, lipsa ei de sens? Înainte de toate, aşa cum ne dăm seama, propoziţia se contrazice inevitabil pe sine. Se contrazice în chiar clipa enunţării ei, ţine aşadar de specia ciudată a enunţurilor autorefutabile. Dacă nimic nu are sens, atunci nici propoziţia „nimic nu are sens“ nu are sens. Acest fapt nu cumva spune, indirect, că totul are sens? Însă la fel de îndoielnică este şi această din urmă propoziţie, căci, dacă e adevărată, ar însemna că şi enunţul „nimic nu are sens“ ar avea sens.
În acelaşi timp, dacă termenul „nimic“ din această propoziţie înseamnă „nici un lucru“ sau „nici un obiect“, atunci este fără sens a spune că lucrurile sau obiectele au/ nu au sens. Sensul nu înseamnă ceva în felul unei însuşiri sau proprietăţi ataşate unui obiect. Nu e sesizabil în felul a ceva simplu obiectual. La fel de obscur este şi acel „/nu/ are“ din propoziţie, tocmai din motivul că sensul, atunci când se constituie, nu e deţinut asemeni unei proprietăţi. Apare mai curând în felul unei deschideri, al unui reper intangibil ca atare. Însuşi termenul „sens“, câtă vreme e în afara oricărei explicitări şi a oricărui joc de limbaj, se vede lipsit de semnificaţie.
Dar dacă ai vrea să vezi această propoziţie ca o variantă într-un spaţiu logic de posibilităţi? Cel sensibil la modul sceptic de a gândi ar observa că ea poate fi adusă într-o tetralemă alături de altele. E suficient ca, in abstracto, să echivalăm „nimic“ cu „X“ şi apoi să formulăm aceste variante: (1) „X are sens“, (2) „X nu are sens“, (3) „X are şi nu are sens“, (4) „X nici are nici nu are sens“. Ce am putea înţelege de aici? Dacă lăsăm deoparte faptul că acum e vorba de o entitate abstractă, vom observa că propoziţia noastră e doar o variantă dintre mai multe, aşadar e atinsă de relativitate. Forţa ei de convingere devine egală cu a celorlalte, aşadar ineficientă. Ca să evite pretenţia vană de adevăr a unor asemenea spuse, scepticul preferă suspendarea lucidă a judecăţii (epoché), orientându-se în prealabil către ultima variantă dintre cele menţionate. Este ceea ce ar aduce cu sine „netulburarea (ataraxia) în ceea ce priveşte opiniile“(3), un gen de indiferenţă senină, care te ajută a sesiza mai uşor vacuitatea unor afirmaţii.
Nu ştiu dacă astfel de precizări ar descuraja pe cineva să rostească o asemenea spusă. Nu aş crede. Şi, în definitiv, e bine să decidă liber ce anume face. Cum sugerează Wittgenstein: „Spune ce vrei, atâta timp cât aceasta nu te împiedică să vezi cum stau lucrurile“ (Cercetări filozofice, § 79). Însă te lasă o asemenea propoziţie, măcar uneori, să vezi cum stau lucrurile?
Îmi este greu să ignor că spusa „nimic nu are sens“ exprimă totuşi o convingere fermă, o credinţă tare, decisă. La fel ca şi contradictoria ei, „totul are sens“. I-aş da dreptate lui Nietzsche, această propoziţie face un joc profund ambiguu, poate trezi suspiciunea – şi credinţa bine ascunsă – că orice interpretare e falsă (Voinţa de putere, § 1). Anunţă probabil, în modul cel mai abrupt şi mai ambiguu, o atitudine nihilistă. Însă cum, potrivit filosofului, există mai multe forme de nihilism, activ şi pasiv, slab şi tare, negativ şi afirmativ, chiar şi un nihilism extatic, rămâne a vedea ce aduce cu sine o asemenea spusă. Cade ea cumva de fiecare dată în zona nihilismului pasiv, disolutiv, dezabuzat, aşa cum am fi tentaţi să credem?
(1) E adevărat însă, orice enunţ ar putea fi luat ca răspuns la o întrebare – implicită, subînţeleasă, aşa cum afirmă de pildă Robin G. Collingwood. În acest caz, prin „întrebare“ am putea înţelege deopotrivă o nedumerire, o mirare, o îndoială, o anumită perplexitate. Situaţia irelevantă însă, în chestiunea de aici, ar fi cea în care propoziţia „nimic nu are sens“ ar fi spusă fie din simplă obişnuinţă, fie mimetic, în mecanica publică a unei mode, fie cumva la întâmplare.
(2) Cf. Julian Huxley, The Creed of a Scientific Humanist, în E.D. Klemke şi Steven M. Cahn (ed.), The Meaning of Life, Oxford University Press, 1981. Aşa cum spune, întrebarea cu privire la un „sens necesar“ al acestei lumi nu poate avea un răspuns din punct de vedere ştiinţific. Ar fi o întrebare inutilă sau greşit pusă în ştiinţă. Nu înseamnă că omul de ştiinţă nu ar putea vorbi de posibilitatea unui scop satisfăcător în existenţa comunităţii sau de posibilitatea unei ierarhii rezonabile a valorilor.
(3) Sextus Empiricus, Schiţe pyrrhoniene, I, 192–193; 26–28. Mai departe încă ar fi mers Nâgârjuna, pe o cale relativ asemănătoare: „Totul este real şi nu este real,/ Deopotrivă real şi nereal,/ Nici real şi nici nereal“ (Mûlamadhyamakakârikâ, XVIII, 8). Dincolo de această tetralemă, pozitivă, se situează cea negativă: „Nu ar trebui să se spună «vid»./ Nu ar trebui să se spună «non-vid»./ Nu ar trebui să se spună nici ambele, nici nici unul./ Acestea sunt doar desemnări“ (XXII, 11). Sunt excelent surprinse limitele cuvântului care desemnează, dar şi limitele exprimării înseşi, odată cu cele ale voinţei de exprimare.