După interesanta soluţionare a perpetuării vieţii româneşti prin retragerea populaţiei autohtone în cuibul munţilor, de-a lungul
întunecatului mileniu – tratată în volumul I al Istoriei românilor din Dacia traiană –, A. D. Xenopol abordează o altă chestiune viu
disputată a istoriografiei naţionale – aceea a fundării principatelor române.
Adept al descălecării de peste Carpaţi, ce contravine, de pildă, parţial, teoriei hasdeene a expansiunii române spre mare şi de-a lungul Dunării, istoricul o argumentează admirabil, susţinând-o prin documente, cronici şi tradiţie.
El consideră, astfel, că, în urma opresiunilor religioase de la sfârşitul secolului al XIII-lea (1290-1292), românii se revoltă şi trec munţii către câmpia dunăreană, sub conducerea lui Radu Negru, voievodul Făgăraşului şi al Amlaşului, cu multe gloate, profitând de criza creată la curtea budapestană de moartea regelui Vladislav Cumanul.
Documentele avute la îndemână de A. D. Xenopol, coroborate cu cronicile şi cu tradiţia orală, par să lumineze ipoteza istoricului chiar atunci când aparent se contrazic – cazul documentului semnat de voievodul Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân, în timpul domniei tatălui, căruia chiar i-a ţinut locul pe timpul detenţiei sale la Brusa.
Istoricii ulteriori au contrazis opinia lui Xenopol, aducând multiple argumente, între care mai însemnate sunt trei:
1. Românii transilvăneni au trecut mereu Carpaţii în Ţara Românească, şi înainte, şi după aşa-zisul descălecat;
2. Opresiunea religioasă maghiară ar fi atins apogeul în 1310, deci n-ar justifica trecerea masivă a românilor în Muntenia în 1290-1292;
3. Negru Vodă, venit cu puţini însoţitori, nu pătrundea într-un gol demografic, arheologia descoperind aici aşezări române cu mult mai vechi de 1290-1292, în plus, la Curtea de Argeş erau deja voievozi care stăpâneau ţara. După unii istorici, chiar ei sunt Basarabii. Alţii invocă pe Seneslau, care şi-ar fi avut curtea acolo.
Deşi s-au adus în discuţie mult mai multe documente – a se vedea şi opinia lui D. Onciu, care pune în legătură întemeierea cu sfârşitul dinastiei Asăneştilor –, specialiştii ulteriori nu au putut lăsa nici până astăzi o ipoteză clară, necontroversată, asupra fundării statului muntean.
Am adăuga la lungul şir de contraargumente faptul cert etnologic al pânzei de sate „ungureşti“ ale românilor de dincolo, răspândite pe toată întinderea subcarpatică din judeţele Vâlcea, Gorj, Mehedinţi – nu însă şi din Argeş, Prahova şi Buzău.
De asemenea, faptul că numai existenţa unei populaţii relativ masive româneşti dincoace de Carpaţi a putut da oştirea care a biruit – chiar şi în condiţiile ambuscadei de la Posada – armatele maghiare în 1330.
Şi totuşi, chiar dacă nu a trecut munţii cu mulţi însoţitori, Voievodul – nu-i ştim exact numele – pe care poporul îl reţine drept Negru Vodă ar fi putut fi – în condiţiile iarăşi necunoscute de la Curtea Argeşană – iniţiatorul expansiunii româneşti către mare şi Nistru, unde nu a aflat nicio împotrivire, după cum relevă istoricul şi unde românii s-au întins aproape instantaneu. Poate să fi fost chiar chemat Negru Vodă de voievozii argeşeni, în mod special? Nu se ştie încă nimic precis.
Singura certitudine o constituie faptul că Banatul Craiovei era de mult constituit – Xenopol pare a da credit teoriei lui Hasdeu – şi, prin actul formal de supunere din partea Banului, acesta capătă nu numai privilegii multiple de simplă vasalitate, dar este considerat, de-a lungul întregii istorii, cel mai important demnitar al ţării după voievod.
Dacă descălecatul Ţării Româneşti a generat şi va genera încă dispute, în privinţa celuilalt descălecat, al Moldovei, A. D. Xenopol deschide, prin confruntarea cronicilor şi a documentelor cu tradiţia, mai precise de data aceasta, o cale definitiv trasată, urmată de toţi istoricii ulteriori, indiferent de anii pe care îi consideră fiecare îndreptăţiţi a figura ca dată oficială. El restituie lui Dragoş dreptul de a fi întemeiat dincoace de Carpaţi o stăpânire restrânsă spaţial, de graniţă, sub vasalitatea ungară – ceea ce a provocat anume confuzii în cronicile vremii – şi lui Bogdan îi atribuie fondarea statului independent moldovenesc, întins de la Carpaţi până la Nistru, pentru care s-a luptat aproape an de an cu ungurii, bătându-i de fiecare dată. Întrucât el ar fi venit cu mulţi curteni şi ostaşi din Maramureş, A. D. Xenopol consideră că tovarăşii săi de arme ar fi avut un cu totul alt tratament din partea voievodului şi a curţii, faţă de locuitorii Ţării Româneşti. Primit cu entuziasm de tot poporul şi ajutat în luptele sale de apărare a independenţei, Bogdan i-ar fi socotit pe ceilalţi egali, iar celor care decădeau în drepturi, devenind şerbi, le-a spus „vecini“, în timp ce în Muntenia acestora de pe urmă li s-a spus „rumâni“, întâi cu înţelesul neînjositor, de „supuşi“, iar mai apoi cu acela de discreditare.
Chiar dacă observaţiile comparative ale lui Xenopol au fost respinse, amintindu-se că până mai târziu şerbii erau numiţi tot „vecini“ şi în Muntenia, chiar dacă denominarea „rumâni“ a şerbilor nu cheamă neapărat în minte descălecarea, cum afirmă istoricii, e totuşi tulburător că celor mai de jos locuitori ai ţării li se spunea în Ţara Românească „rumâni“, deci autohtoni, utilizându-se numele lor etnic.
Ţinem să relevăm – à propos de „vecini“/„rumâni“ – că A. D. Xenopol evidenţiază că cel puţin ţăranii căzuţi în robie nu-şi pierdeau averea lor, îndeosebi pământul, „partea lor de patrie“, pe care o recăpătau când puteau să-şi achite datoriile faţă de boieri.
E de observat că, deşi teoretic, A. D. Xenopol dezbate problema „descălecării“ celor două principate doar în prima parte a volumului, el revine în mod repetat la această chestiune ori de câte ori i se iveşte prilejul, atât în volumul II, cât şi în volumul III, întrucât aici i se pare că se află dezlegarea celor mai multe fire încurcate ale viitorului.
Amintim, de pildă, două atitudini ale ostaşilor români faţă de unguri în luptele împotriva turcilor, pe care Xenopol le pune pe seama răbufnirii urii şi repulsiei lor faţã de cei care-i înrobiseră, cât stătuseră în Transilvania. Astfel, în bătălia de la Varna, când cumpăna înclină către victoria turcilor, câţiva români pradă cortul regelui ungur, iar în luptele de la Câmpul Mierlei, 8.000 de români îl lasă pe domn cu ungurii şi trec de partea turcilor.
Trecând la derularea istoriei propriu-zise din „perioada eroică“, medievală, a românilor, de la dinastia Negrilor Voievozi şi până la Petru Rareş (în volumul II) şi mai departe până la Matei Basarab şi Vasile Lupu (în volumul III), din aşa-zisa „epocă a slavonismului“, A. D. Xenopol urmăreşte „împotrivirea contra copleşirii străine“, exemplificată, după el, doar de două figuri în care geniul omului chemat de moment s-a întâlnit cu elanul poporului – sub Mircea cel Bătrân şi mai ales sub Ştefan cel Mare, punctul maxim atins de români istoriceşte – şi apoi expune partea coborâtoare, a „îngenuncherii“ „tot mai adânci“ a celor două ţări sub turci – când principatele îşi pierd, cum spune, calitatea de „subiect istoric“, „devenind simple instrumente pentru mulţumirea ambiţiilor personale“.
Totuşi, chiar în această lungă perioadă de alunecare spre inexistenţă, istoricul semnalează „opintirile uriaşe făcute de doi eroi ai neamului românesc – Ioan Vodă cel Cumplit şi Mihai Viteazul – spre a-l smulge din această cădere“. De aceea şi acordă un spaţiu aşa de mare înfăţişării vieţii şi faptelor lui Mihai Viteazul, de dimensiunile unei largi monografii, în cadrul tratării totuşi echilibrate a personalităţilor şi evenimentelor istoriei noastre. Mihai reprezenta însă pentru el o figură ieşită din comun, atât prin ideea unirii tuturor românilor, cât mai ales prin rolul lui pentru prima dată cu adevărat european, de excepţie.
Pe acest fundal al creşterii şi descreşterii stelei destinului românesc, istoricul trece în revistă pe toţi voievozii, în ordine cronologică – chiar şi pe cei care n-au apucat să domnească, fiind înlăturaţi chiar de la tentativa de a se urca pe tron – revenind asupra lor ori de câte ori au reluat puterea în stat.
Evident, spaţiul acordat diferă în funcţie de importanţa faptelor săvârşite de fiecare domnitor, de la câteva rânduri până la zeci de pagini, precum în cazul lui Ştefan cel Mare, căruia îi schiţează o adevărată monografie analitică de proporţii, oricând detaşabilă ca o lucrare de sine stătătoare. El constituie, de altfel, domnitorul- simbol al vastei sale panorame, în funcţie de care sunt judecaţi toţi ceilalţi. E steaua polară a lucrării, la care, chiar şi atunci când nu-şi exprimă gândurile în cuvinte, face implicit aluzii.
Critic obiectiv al faptelor, judecând totodată din multiple perspective personalităţile celor care s-au ridicat în fruntea celor două ţări, inclusiv marile figuri române ale Transilvaniei, A. D. Xenopol nu se lasă influenţat de nicio opinie anterioară sau contemporană.
Verdictele sale sunt neîndurătoare. A se vedea, de pildă, aserţiunile asupra lui Radu cel Mare al Ţării Româneşti, care, de fapt, n-ar fi fost deloc mare precât s-a zis, în special de Biserică. Sau mai ales cele despre Neagoe Basarab – a cărui contribuţie culturală o apreciază –, dar nu poate trece cu vederea risipa imensă de bani făcută în folosul străinilor, prin construcţiile împovărătoare de la Constantinopole şi Muntele Athos sau chiar din ţară şi prin iubirea sa de fast, atât de greu suportată de popor. Încât, după înşiruirea lungilor liste de danii oferite din profundul sentiment de religiozitate al Domnului, nu se poate abţine să nu rostească: „Rezultatul domniei lui Neagoe fu fatal Munteniei. Cheltuielile exagerate făcute cu trebile bisericeşti sărăceau poporul, pe când, în privinţa politică, ţara era într-o mare înjosire. Tributul de sânge urma înainte a se lua din ţară, iar acel de bani se sporea mereu. Către turci slugărie înjositoare, către unguri închinare, după principiul bisericesc pe care-l practica cu toată osârdia evlaviosul Neagoe: «capul plecat sabia nu-l taie»“. Îl criticã mai ales pentru că, după Radu cel Mare, el deschise şi mai larg porţile pătrunderii grecilor în ţară – ca înrâurire multiplă şi exploatare a naţiunii. „Rezultatul însă cel mai fatal al acestei domnii – scrie el – fu sporirea nemăsurată a înrâuririi greceşti, şi anume pe calea aceea, prin care acest element se putea mai uşor alipi de sânul ţărilor române, aceea religioasă“.
Spre a nu mai vorbi despre urmaşii lui Ştefan cel Mare, ale căror domnie şi persoană sunt aspru comparate cu personalitatea şi lunga stăpânire a părintelui sau bunicului lor. Cităm, de pildă, caracterizarea finală a lui Bogdan Voievod: „Poate că dacă ar fi domnit mai mult, vârsta ar fi dezvoltat în el însuşiri mai de preţ. Astfel, însă, precum îl cunoaştem, era un principe-n care ambiţia predomnea atotputernică. El era în stare să jertfească ţara lui întreagă; atât de deosebit în aceasta de marele său născător, care punea interesul său obştesc chiar deasupra celor mai mândre simţăminte personale. Cât de mic ne pare Bogdan după măreaţa figură a tatălui său.“
Încă şi mai critică e caracterizarea lui Ştefăniţă Vodă, mort la 21 de ani, care-l ucisese nevinovat, nu numai pe Luca Arbore, portarul Sucevei, ci şi pe cei doi fii ai lui, Toader şi Nechita.
Nici chiar marele Ştefan nu scapă, şi pe bună dreptate, de critici aspre, îndeosebi în ce priveşte acţiunea cu totul nefirească şi necugetată, de la începutul domniei sale, împotriva lui Vlad Ţepeş, care îl ajutase la nevoie, găzduindu-l, după uciderea tatălui său de către Aron Vodă, şi-i acordase ajutor militar spre a se înscăuna. Neţinând seama de nimic, dar mai ales de sprijinul pe care domnul muntean i l-ar fi putut da în viitor, în luptele contra turcilor, el asediază Chilia – e drept, cetate moldovenească în timpul lui Alexandru cel Bun –, iar în războiul cu Ţepeş, pe care-l provoacă, îl bate pe proteguitorul său, determinând nu numai înfrângerea armatelor muntene de către turci, prin plecarea voievodului spre a apăra Chilia, dar şi pierderea domniei de către acesta.
Cuvintele istoricului sunt dure: „el a urmat în acest atac al Chiliei mai mult îmboldirea şi neastâmpărul ce-l frământa şi-l arunca în războaie, decât un plan copt şi cugetat“. „Numai astfel ne putem explica această mare greşeală politică a lui Ştefan cel Mare, făcută chiar la începutul carierei sale, de a contribui la căderea unui domn, care îşi pusese ca ţintă respingerea tiraniei turceşti“.
Autor: I. OPRIŞANApărut în nr. 502