O carte exceptionala mi se pare a fi „Poarta neagra. Scriitorii si închisoarea“a istoricului literar Mircea Anghelescu (Editura Cartea Româneasca, 2013). Carte exceptionala, dar cu receptia oarecum întârziata de evenimentele, si ele „exceptionale“si chiar senzationale din când în când, ce ocupa, de o buna bucata de vreme, prim planul vietii literare. Un asemenea volum ca acela semnat de temeinicul istoric literar are nevoie, într-o prima instanta, de cititori implicati, care sa atraga atentia, în cunostinta de cauza, asupra subiectului – un „subiect“cu o arie de raspândire cu mult mai întinsa în spatiu si în timp decât se crede. Un asemenea cititor profund implicat este istoricul Alexandru Zub, care, aflat printre întâii cititori ai cartii, scrie: „Dimensiunea punitiva a corpului social a devenit tot mai mult tema de analiza sub multiple unghiuri. În ultimele decenii ea a ajuns sa nutreasca numeroase discursuri, pe temei istoric, antropologic, sociologic, filosofic. Domeniul literaturii nu putea ramâne în afara acestei nevoi de explorare, cu unelte specifice, a acelui topos omniprezent. De curând, Mircea Anghelescu, eminent istoric literar si orientalist, i-a dedicat un pretios volum de analize punctuale, menit a ramâne un reper în cultura româna: «Poarta neagra. Scriitorii si închisoarea». L-am parcurs cu interes legitim, data fiind importanta temei, însa si locul pe care autorul îl ocupa în cultura noastra din ultima jumatate de secol“. Despre profilul istoricului literar si locul pe care-l ocupa autorul în cultura româna scrie astfel profesorul Paul Cornea: „Format mai mult la scoala exemplelor decât la cea a dascalilor, bine pregatit filologic, dotat cu o vie curiozitate pentru noutatile metodologice, si cu pasiunea cotrobairii prin arhivele si cartile vechimii, Anghelescu se înscrie, de la debutul sau editorial, printre reprezentantii de frunte ai istoriografiei noastre literare (…) E netagaduit un istoric literar de vocatie, un spirit sobru, echilibrat si modern, atent la evolutiile înregistrate dincolo de câmpul disciplinei, dar destul de întelept ca sa nu se lase fascinat de ultimele mode ale clipei. Într-o epoca de schimbari majore, când istoria literara pare a-si fi pierdut capacitatea de a-i emula pe tineri Anghelescu e dintre cei care-i ilustreaza beneficiile intelectuale si morale, cu inteligenta, profesionalism si demnitate“. Cu ce fel de rezultate se soldeaza în „Poarta neagra…“„pasiunea cotrobairii“semnalata de profesorul Paul Cornea? Roadele acestei, de fapt, recitiri a textelor pe care mari sau mai putin mari scriitori români precum Ioan Slavici, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Mircea Damian, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Dragos Protopopescu, Zaharia Stancu le dedica exclusilor dinapoia „Portii negre“sunt un sir de interogatii obsedante si nelinistitoare pe care autorul exceptionalei carti si le pune în primul rând lui însusi, dar si scriitorilor si cititorilor unor asemenea carti. Nu se grabeste sa raspunda, explicit, gravelor întrebari ce rasar nenumarate din paginile cartii lui. Însa tocmai aceste semne ale unui proces neîncheiat si mereu nelinistitor cu privire la felul în care literatura si scriitorii au înregistrat pasional si poetic ori au ocolit, cu metafore elegante si exces artistic o realitate în definitiv infernala si o umanitate scoasa din conditia ei umana ramân sa interogheze constiinta grava sau usuratica a actualitatii si posteritatii. În medalionul sau dedicat lui Mircea Anghelescu („Convorbiri literare“, septembrie 2013), Alexandru Zub crede ca în capitolul final al cartii, „Dar literatura?“, „semnul întrebarii e o surdina pusa tentatiei curente de a supraestima acea dimensiune («dimensiunea estetica a naratiunilor carcerale»), tentatie prezenta adesea în analiza memoriilor carcerale“. Cu siguranta, „supraestimarea“estetica a memorialisticii carcerale atât de abundenta în ultimele decenii nu e de natura a îmbogati literatura, în afara câtorva exceptii, cu capodopere ignorate sau necunoscute. Nu-i însa „în chestie“, vorba lui Maiorescu, esteticul, ci eticul: modalitatea si masura în care suprimarea brutala a libertatii si a individului în formele îngrozitoare ale detentiei au atras atentia ori s-au sustras ochiului atotvazator al literatilor si scriitorilor români. Sub valul întrebarilor pe care Mircea Anghelescu le pune direct sau indirect, memoria cititorului de obste se poate duce la titlul lui Julien Benda: „Tradarea clericilor“- subiect arzator, „la ordinea zilei“de azi, însa evitat în esenta lui ultima. Iata întrebari care odata formulate sugereaza si raspunsul pe care-l contin fara a-l striga în gura mare. Asadar: „Dar literatura? Ce câstiga însa literatura – se întreaba istoricul literar cedând locul acelui spirit echilibrat dar scormonitor al cuiva cu „pasiunea cotrobairii“de care vorbea Paul Cornea – din acest lant de experiente si din acest sir de texte“? La prima vedere – scrie cu infinita precautie Mircea Anghelescu – „s-ar parea ca nu câstiga prea mult si ca aceasta istorie a marturiilor despre trecerea autorilor prin rigorile închisorii este mai degraba o istorie a întâlnirilor ratate“si vorbeste mai departe despre „odiseea surghiunului lui Alecu Russo, foarte burgheza în fond“, în vreme ce nici Eminescu nu trece de „metafora“închisorii, la realitatea ei pe care, dupa unii de azi, chiar ar fi suferit-o la Marcuta sau în sanatoriul Dr. Sutu. În ochii lui Alecsandri, „închisoarea devine pretext pentru meditatie“, iar în drama Despot Voda „veselul Alecsandri“ apeleaza la o „scamatorie“ pe seama bufonului Ciubar, încât „Zidurile închisorii nu mai adapostesc deznadejdea si moartea, ci speranta si marirea. Suntem, deci, într-o lume a iluziilor si închisoarea nu este nici ea altceva; depinde doar de capacitatea de detasare a fiecaruia, de puterea lui de a visa“. Iar aceasta capacitate de detasare si umbra ei, puterea de a visa, sunt nemasurate. „Si Odobescu a trecut pe lânga tema închisorii…“ scrie mai departe istoricul literar, însa cum?: „sedus de un tablou care evoca o opera clasica; în descrierea dramaticului naufragiu, nu imaginea detinutilor înlantuiti îl emotioneaza, ci suprapunerea ei peste o scena ilustra, dezbatuta de comentatorii lui Dante. Pentru Odobescu, emotia nu putea produce efecte decât daca era filtrata de o referinta clasica“. La Sadoveanu închisoarea si „subiectul“ din dosul ei apartin, de fapt, „povestilor orientale“. Tot din 1001 de nopti pare desprinsa – scrie M. A. – „întâmplarea lui Victor Eftimiu la emigrarea sa din Turcia“, în fine, „experienta si închisoarea traita în dimensiuni reale nu produce nicio revelatie scriitorilor de fictiuni care graviteaza în jurul detentiei“. În jurul detentiei – nu în centrul, în „miezul“ ei infernal, si putem banui ca retinerea scriitorilor este si a cititorilor lor: „închisoarea nu este înca un spatiu convenabil, asupra caruia atentia si compasiunea publicului sa se aplice altfel decât în trecere“. În realitate, nici scriitorii nici publicul lor n-au fost pregatiti pâna târziu de tot – si când era prea târziu! – pentru întâlnirea cu ceea ce dospea în mecanismul launtric al societatii românesti: fictiunile lor pot gravita „în jurul detentiei“, dar închisoarea ramâne o oglinda a societatii multa vreme nefolosita, ocolita, împaienjenita. Întâlnirile ratate si lipsa de pregatire sunt constatate de istoricul literar fara a face din ele capete de acuzare ori ghiulele sparte în capul asistentei, scriitori sau cititori. Faptul nu ne poate împiedica sa notam nelinistea transmisa de asemenea obsedante întrebari pe care si le pune siesi si altora redutabilul istoric literar: „Oricât de modeste si de neglijate de istoria literaturii, a miscarilor sau a traumelor sociale asemenea încercari de a depune marturie exista totusi si ele preced cu mult valul de memorialistica a fostilor detinuti politici… Cunoasterea lor poate oferi nu numai informatii despre acest sector mai delicat al vietii strabunicilor nostri, despre lipsa lor de interes si de compasiune pentru o categorie umana exclusa pe atunci prin definitie din umanitate…; aceste texte pot sa ofere si posibile raspunsuri pentru una dintre întrebarile obsedante nascute tocmai din lectura amintirilor fostilor detinuti anticomunisti…: de unde au aparut, dintr-o data dupa ultimul razboi, fara sa-i fi stiut nimeni, atâtia executanti neconditionati, atâtia monstri sadici, atâtia temniceri, anchetatori, judecatori si atâtia responsabili politici ale caror mâini si constiinte s-au lasat patate de sânge nevinovat, fara remuscari si fara macar sa sufere de obisnuitele insomnii ale celor care-si pun întrebarea daca ceea ce fac e bine sau nu? Care au fost precedentele, care au fost elementele pregatitoare nu numai pentru aparitia acestor unelte ale dezumanizarii, pentru faptele lor teribile, uneori programate, ci si pentru inertia, lipsa noastra de reactie, fie si numai interioara, cu care le-am privit? Ce loc ocupa aceasta istorie a suferintei care este literatura închisorilor în evolutia opiniei publice, în confruntarea imaginii pe care si-o face omul obisnuit despre pacat si despre pacatosul abstract cu aceea despre infractorul întâlnit în propria lui viata, cum ajungem sa consideram problemele abstracte în general ale justitiei sau ale injustitiei ca pe cazuri concrete, care ne privesc si ne implica?“.
Este si întrebarea pe care si-o punea prin intermediul celebrului sau personaj Marin Preda: De unde aparusera toti astia? Precedentele de care vorbeste aici Mircea Anghelescu au existat, dar au ramas aproape invizibile si e un adevar documentat, o culpa prin omisiune sau escamotare ceea ce e acelasi lucru. Odiosul Turcanu si „Experimentul Pitesti“ ne-au luat pe nepregatite… E demn de tot hazul – un haz trist! – sa constatam ca, ramase invizibile, precedentele istorice explodeaza acum în constiinte, abia dupa valul de marturii din închisorile comuniste. Una din reactiile halucinante produse de aceasta brusca trezire, ca dintr-un somn lung, a fost punerea la zid a baladei nationale, ca purtatoare a blestematului fatalism românesc. Am putut citi în acesti ani o vasta ancheta printre importanti scriitori în care bietul cioban mioritic, supus unui tribunal (inchizitie!) al intelectualilor, e zdrobit cu întrebarea vitejeasca: „De ce nu da cu bâta ciobanul mioritic?“ si se lasa ucis fara sa murmure. Avem si aici un „precedent“, în „Baltagul“, unde ancheta politista a Vitoriei Lipan cauta adevarul si conduce la pedepsirea vinovatilor, rascumparând întrucâtva pasivitatea ciobanului din balada. O carte cu un titlu memorabil, care spune mult daca nu tot, despre nasterea baladei suna asa: „Miorita nu s-a nascut lânga stele“(Mihai Pelin, 1971). Stralucita, naratiunea istorico-literara a lui Mircea Anghelescu mi-a amintit acest titlu-avertisment. El ne trage de mâneca, brutal, avertizându-ne ca miezul tare si primar al baladei poarta în sine stigmatul unei crime comise cu premeditare si cu sânge rece: crima ramasa nepedepsita, ca multe altele. Dar iata ca a venit Poetul, a „prelucrat-o“, introducând crima în metafora si metafora în stigmat al resemnarii nationale! Interpretarea are caile ei si e sustinuta de un sir de fapte. Însa incapacitatea de a disocia si discrimina între doua rânduri de fapte incompatibile unele cu altele indica un deficit mental si o cecitate sufleteasca. Filosofic vorbind, „Miorita“ reprezinta un act poetic de „dezalienare“ a mortii, a extinctiei care nu tine cont de nicio împotrivire: „bâta“ n-are aici ce cauta. Celalalt sir de fapte ramâne si el imbatabil: la originea baladei sta o crima, „Miorita“ nu s-a nascut lânga stele“, într-adevar. În fine, o precizare: din sirul întrebarilor cu privire la „întâlnirile ratate“care reies din exceptionalul volum al lui Mircea Anghelescu, „cazul Arghezi“ este unul aparte, ce merita o discutie separata. Capitolul dedicat acestuia ne dezvaluie, dupa un model ilustru, „un nou Arghezi“: doar ca Iorga vorbea despre noul Eminescu în fata cu revelatia lazii cu documente. În cazul lui Arghezi, „revelatia“ se datoreaza puterii interpretative si restabilirii unitatii de fond pe care istoricul literar o urmareste stralucit în opera lui Arghezi, cu ilustrele ei vecinatati (Baudelaire, Villon), dar si cu uriasa forta argheziana de a face din cel ce sufera un martor neimplicat: niciun scriitor român n-a „sters“, ca el, orice urma autobiografica din opera pe care si-a construit-o, „odihnindu-se“ cum spune, în puscarie.